joi, 22 iunie 2017

Băi, care mi-ai zgâriat maşina?

Bărbaţii serioşi au două slăbiciuni capitale: femeia şi maşina. Nu neapărat în ordinea asta.
Doar ei ştiu ce e în sufletul lor atunci când găsesc maşina atinsă în parcare, victimă a unui şofer nepriceput şi laş. În funcţie de cât e de gravă problema, sufletul urgisit trece prin următoarele stări:
1. „Fir-ar să fie, măcar nu e dusă vopseaua, o îndrept uşor...”
2. „Alt tâmpit la care nu-i ajunge parcarea. Mai uită-te în oglinzi, berbecule!”
3. „Cine l-a văzut pe boul ăla care mi-a îndoit portiera? Îi fac reclamaţie la poliţie!”
4. „Cea mai neagră zi din viaţa mea! Numai de nu l-ar prinde poliţia înainte!”
5. „Asta nu e maşina mea!”
Sentimentele complexe şi profunde, oscilând între ruperea capului şi scrierea pe toacă la şapte mânăstiri au, totuşi, un dram de înţelegere pentru lipsa intenţiei: „Mai greşeşte omul, o fi tâmpit săracul”.
Mai grav e atunci când acţiunea denotă rea-intenţie, ca atunci când găseşti maşina zgâriată dintr-un capăt în altul, cum am păţit eu azi-dimineaţă. O linie şerpuitoare, de diferite adâncimi, de la o aripa la alta, făcută cu simţ de răspundere, fără grabă. Ăsta e momentul în care se pune nodul în gât, inima urcă la creier, mâna caută o bâtă, o rangă, o bazooka, orice, ca să nu te uiţi în cine dai.

Începi să-ţi pui problema: câinele cui l-ai călcat, a cui nevastă te iubeşte, cine mai ştie ce politică faci.
În momentul ăla, defecţiunea trece pe locul doi. Trebuie să răspunzi unui război personal, să te descarci psihic pe cel care a îndrăznit să se atingă de maşina ta, să te sui pe el în timp ce-i schimbi nemernicului forma, culoarea şi textura cu tot ce ai la îndemână.
M-am uitat dacă mai au şi alţii urme. Cam toate maşinile de pe partea aia a străzii erau zgâriate proaspăt. Slabă consolare!
Ce să faci? Să anunţi Poliţia? Nu mi l-a găsit pe ăla care mi-a spart geamul data trecută, aşa cum nu i-a găsit nici pe ceilalţi dinaintea lui, care şi-au făcut de lucru cu maşinile mele. Şi dacă îi găsesc, ce să le facă? Avere n-au, venituri n-au, doar să-i bage în puşcărie, dacă fapta e mai gravă. Şi să speri că n-o să afle niciodată cine i-a reclamat.
N-am plâns aşa de rău ca data trecută, când mi-a „rezolvat” portiera din dreapta. Sunt, oarecum, călit.
Poate fără legătură cu asta, mi-am amintit că acum vreo două zile, după ce am parcat maşina pe trotuar, a venit un băiat la mine: „Dom’le, te rog eu, nu mai parca maşina sub copaci!” Mă gândeam că i-am locul din greşeală, deşi parcarea nu e închiriată şi nici el nu părea să aibă mai mult de o bicicletă ruginită. „Dom’le, crede-mă,ştiu ce spun, lucrez la o spălătorie şi chestia asta care cade din copac strică vopseaua.” Am recunoscut că are dreptate şi i-am mulţumit, iar el mi-a propus să-mi facă un polish profesional, nu cum fac ăia la spălătorie. Am refuzat politicos, pe motiv că am şi eu un prieten cu spălătorie (n-am), care mă aşteaptă, dar n-am timp. A scos, apoi, argumentul suprem: „Măcar doi lei, nu pentru mine, pentru lapte la aia mică de două luni şi jumătate”. Din nou, ghinion, că eu plătesc cu cardul (uno) şi nici nu obişnuiesc să dau bani boschetarilor aflaţi sub influenţa substanţelor chimice (secundo). Am presupus că este un locatar vremelnic al magherniţei din vecinătate, în care se adună tot felul de personaje dubioase, până când i s-o hotărî demolarea.
Este posibil să nu fie nicio legătură între cele două evenimente, dar mi-am adus aminte că am păţit ceva asemănător când mi-au zgâriat portiera din dreapta.
Adică, poate fi o reacţie psiho-socială a unor indivizi aflaţi în libertate temporară, care se răzbună pe toată lumea pentru problemele pe care le au ei.
Am încercat să-mi dau seama ce ar motiva un asemenea gest, fără să existe o provocare evidentă. Şi am creionat un profil, al celui de-abia ieşit din puşcărie, fără masă, fără casă, fără bani de cocârţ, doar cu zdrenţele de pe ei şi cu atitudinea agresiv-parşivă a celui învăţat cu mizeriile recluziunii.
Statul nu poate gestiona această problemă, nici în timpul detenţiei, nici după. În închisoare nu se schimbă în bine, ba chiar ajung specializaţi în rele, iar când ies nu primesc suficient ajutor pentru un nou început. Şi atunci că să facă? Statul mai dă nişte ajutoare, total insuficiente şi prost direcţionate, un fel de şpagă birocratică, de uns ochii opiniei publice.
Asta nu înseamnă că statul nu cheltuie cu ei. Dimpotrivă, costurile de întreţinere pentru deţinuţi le depăşesc, de multe ori, pe cele acordate uno persoane cu dificultăţi mari de sănătate. Bineînţeles că sunt bani aruncaţi pe geam, pentru că nu se întorc înapoi în niciun fel.
Aici doream să ajung. Este atâta de lucru în ţara asta, mai ales în zonele de utilitate publică, încât pedepsele lor ar putea fi comutate în muncă. Avantaje: deprinderea unui meşteşug, dar şi obişnuinţa activităţii zilnice. Ca să nu mai zic de factorul psihologic: „Cine nu muncă, nu mâncă!”.

Ştiu că sunt obiecţii, că munca obligatorie este interzisă, că nu e o măsură umanitară. Abia aştept un dobitoc din ăsta care să încerce să mă lămurească. Îi scriu cu cuiul pe maşină, cât de adânc pot eu: „Omenia mea s-a terminat atunci când mi-ai făcut rău!” 

luni, 5 iunie 2017

Cu făcălețul printre analiști

Florin Morariu este vedetă mondială. Acum o săptămână își ducea existența liniștită (modestă, anonimă) într-o bucătărie din Londra, fără să bănuiască ce interes va stârni echipelor de știri ale marilor televiziuni, într-o problemă în care nu e mare specialist: terorismul mondial.
Desigur, nu acesta a fost planul său. A acționat împins de vibrațiile inimii sale curate și viteze, de băiat de băiat din cartierul Dacia. Cred că singurul regret pe care l-a avut în momentul în care a înfruntat teroriștii a fost: “Băi, dacă erau aicea băieții mei din Dacia, vă scoteam impresiile din cap, și ție și lu’ frati-tu și lu’ tat-tu și lu’ tot neamul tău. Vă dădeam câte un șut în cur de vă plictiseați de văzut Londra de sus.”
A luptat cu ce-a avut (navete, făcăleț) până când l-a dat poliția la o parte, că le speria clienții.
În fine, reacția sa curajoasă și altruistă, într-o lume rece și egoistă, care merge cu berea în mână pe lângă cadavrul cald, a șocat și a deschis ochii lumii. Mulți oameni participă la demonstrații de protest dar cine își asumă, cu adevărat, riscuri?
În fine, comentatorii au întors cazul pe toate părțile. Nu era mare lucru de analizat dar, pe social media, oricine poate fi cât de tâmpit poftește.
Am văzut păreri că de ce a ieșit la bătaie cu mijloace atât de rudimentare. Desigur, fiecare bucătar din Londra are câte un Kalașnikov sub masă, pe care îl alintă Făcălețul Alb. (Apropo de asta, eu am inventat primul termenul Fuckaletz, așa cum puteți vedea și din captură. Zic asta pentru că s-au simțit și alții inspirați la ciordeală.)

Alții/altele s-au simțit molestați de dorința de publicitate a tânărului Florin, care a ieșit la momentul oportun și-a filmat și regizat momentul taman ca să le dea lor peste cap audiențele blogurilor lor de pișcotari hămesiți, în care fac reclamă la cosmetice pentru animale de companie.
Alții, dimpotrivă, au devenit ultra-serioși și oficiali, că de ce râde lumea de făcălețul lui Florin. Nu râde nimeni, e o dovadă de simpatie și admirație, așa cum a fost și cu izmenele soldaților de la Mărășești. Ar vrea să-i facă imediat o statuie, să-l proclame simbol, să-l aleagă președinte și să dea cu el în cap guvernelor apusene care nu știu să gestioneze criza imigranților. În orice caz, să nu mai râdă nimeni de făcălețul suprem. Mama terorismului este infatuarea, iar tatăl este constipația de umor. Cred că analiștii ăștia sunt mai răi decât teroriștii. Nu înțeleg cui îi este necesară o stare atât de încordată și de ostilă între oameni. Nu se poate porni la timp războiul programat?
Ce m-a mirat și mai tare este prezența, printre susținătorii demnității naționale reprezentată de Florin Morariu, a unor cătane bătrâne, hârșite în diversiuni gen: #jesuischarlie, #rezistențaarsă, #niciofamiliefărăfisurianale, #săprimimrefugiați și alte măgării prepaid.
Bă, analiștilor de coprocultură, ia mergeți voi la supermarket, că este promoție la hârtia igienică și ștergeți-vă la gură cu nădejde, că nu e nimeni obligat să vadă ce v-a rămas printre dinți.

sâmbătă, 20 mai 2017

Jos feminismul din filmele de comedie!

Mister President, nea Donalde!

În primul rând, felicitări că te-ai ales în funcție, să fii sănătos și s-o uzi, să nu se rupă:)
Mi-a plăcut cum ai trimis-o acasă pe Hillary, ca să mai echilibrăm oleacă balanța, că nu știu cum să zic, ne-a cam subjugat matriarhatul. Merkel, cancelar în Germania, May- premier în Marea Britanie, de parcă nu era de ajuns Elisabeta, colega ei - Margareta a Danemarcei, președinta Lituaniei - Dalia Grybauskaite, Erna Solber - prim-ministru în Norvegia și președinta Croației - Kolinda Grabar-Kitarovic, asta ca să mă limitez la Europa.
Apropo, dacă ai vrut să eviți chestia asta în Franța, te anunț că nu prea ți-a ieșit.
Asta e, măcar putem spune că europenii nu sunt misogini, în ce privește politica. Nici în România nu stăm mult diferit, pentru că bărbații doar au impresia că au puterea, de fapt conducerea e la un sistem condus de Codruța, Gabi, Olguța, Alina, Raluca, Elena, ca să dau doar câteva exemple.
Dar, destul cu atâta politică. Să trecem la ce mă interesează.

De ce te deranjez?
Eu sunt un mare fan al filmelor de comedie, în special al serialelor de comedie atât de apreciate de publicul larg.
Problema e, că deși încep bine, atrag publicul, au actori amuzanți, scenarii interesante și regizori inspirați, pe parcurs se diluează, devin anoste, trag de clișee, precum un câine de o un gheată veche, de ne întristăm și ne enervăm.
M-am gândit mult: oare cum se întâmplă nenorocirea asta?

Să luăm, de exmplu, Familia Bundy:


A început frumos și chiar revoluționar, cu un tip ratat, dar amuzant, care are de tras de pe urma unei neveste leneșe, ahtiate după sex, hrăpărețe și egoiste. Plus o fiică proastă, care arată bine și este deschisă la relații amoroase cu aproape oricine. La care se adaugă un băiat, rebutat fizic, dar inteligent, chestie care nu-l ajută deloc să aibă, și el, o prietenă. Pe parcurs, Al devine și mai ratat, dar femeile devin deștepte și chiar pozitive, ceea ce face serialul să eșueze, mai ales după ce actrița care o joacă pe vecina - femeie de carieră, asexuată și insuportabilă, începe să conducă unele episoade. Serialul moare jalnic, ca o gumă mestecată de mai multe ori.

Să luăm alt caz: Doi bărbați și jumătate:



N-o mai lungesc: Charlie: afemeiat, alcoolic, amuzant. Walden: cuminte, deștept, plictisitor. Femeile din film: femei de-o noapte sau scorpii. 
Ce-a ajuns?



Cred că a fost cea mai proastă idee să-l aducă pe Ashton Kutcher în film. Adică un sex-simbol trebuia să șteargă impresia unui alt sex-simbol. Preferatul damelor trebuia să-l facă uitat pe preferatul bărbaților. N-a putut. Pe lângă Walden Schmidt, toate celelalte personaje au devenit deștepte și pozitive, mai ales cele feminine. Evelyn Harper - pozitivă. Rose - pozitivă și divă. Missy (Miley Cirus) - celebritate, mă-nțelegi, băgăm bani, aducem vedete, prostim fraierii, care uită să râdă, dar cad pe spate când văd ce șmecher e Chuck Lorre.
Dintr-un serial genial și misogin, a ajuns un eșec scump, lamentabil și ovarizat, ca să mă exprim academic.

Începi să vezi cum stă treaba?

Hai să-ți mai zic una: Teoria Big Bang


Ia uită-te un pic la poză. Care sunt proștii și care vedetele? Începi să înțelegi ce-ți explic? Cum naiba l-au feminizat și pe ăsta? Era o comedie cu tocilari și o blondă proastă (clișeu, știu). Acu’ blonda e chiar cultă și spirituală. Nu mai râde nimeni de ea. Nu mai râde nimeni la serialul ăsta.

Dragă Donnie,
Toate speranțele mele sunt la tine.
Mai știi, cred, că stau la bloc. Cel puțin iarna și când plouă, n-am altceva mai bun de făcut decât să mă uit la comedii, preferatele mele. Dar, la ce au ajuns comediile astea, mă tem că dau în depresie. Mai nou, ăștia clasifică drept comedii dramele de familie cu probleme femeiești. Mi-e și frică să mă uit!

Ce vreau de la tine: nu mai lăsa organizațiile feministe și coteriile hollywoodiene să se mai amestece în comediile reușite. Lasă buna tradiție misogină să ne distreze și să ne mai deconecteze de la realitățile astea sumbre și prevestitoare de rău. În viețile noastre nu suntem oameni răi. Cinstim femeile și le respectăm. Considerăm că ne sunt egale, ba chiar le susținem în funcții de conducere. Dar, ne mai distrăm și noi când ne amuzăm pe seama rigorilor sociale și tabu-urilor corecte politic.
Umorul e un simptom al inteligenței. Te rog, nu-i lăsa să ne vindece!

marți, 17 ianuarie 2017

Mă apuc de scris scenarii de film

Sunt abonat la toate programele TV pe cablu. Mai puţin programul ăla. Chestia asta costă, dar plătesc, pentru că vreau să văd filme bune, noi, eventual bune şi noi. Le plătesc lunar la băieţii ăştia, că altfel îmi taie cablul. Asta e partea la care sunt serioşi.
Partea celalaltă e că rulează la nesfârşit aceleaşi filme, care nici măcar nu sunt aşa de noi şi n-au câştigat vreun premiu.
Am văzut unele filme de atâtea ori că aproape le ştiu replicile pe de rost, le pot anticipa reacţiile, ba chiar pot scrie un scenariu mai bun decât ce joacă actorii ăia prăfuiţi. Am mai zis că o să le trimit copii după chitanţe la cablişti să vadă că eu am plătit odată să văd filmele alea. Dacă îmi dau copii, le dau şi eu copii. Cred, însă, că n-o să înţeleagă subtilitatea şi o să-mi taie cablul.

Aşa că m-am gândit la o variantă avantajoasă şi pentru mine şi pentru producătorii/distribuitorii de filme. Voi scrie eu scenariile. M-am prins deja că e vorba de reţete de succes, care trebuie să aibă câteva elemente predefinite şi nişte actori deja consacraţi pentru anumite roluri. Dacă îl vezi în film pe Ryan Reynolds pricepi că ăla e personajul pozitiv. La fel şi Jessica Alba.
Alţii sunt făcuţi pentru roluri negative. Joacă numai roluri de personaj negativ aşa că, atunci când îi vezi, chiar din prima scenă ştii clar că unul e terorist, altul mafiot, alta majoretă perversă, aşa că nu e mare şmecherie să faci distribuţia filmului.
Din motive de buget, toată acţiunea se va petrece în România.


 
Aş putea face, de exemplu, un film poliţist. Un poliţist american din Gurahonţ, supărat pe viaţă pentru că nişte infractori l-au lăsat fără iubită/soţie/fiică şi care îşi îneacă dorul în alcool, ajunge în conflict cu nişte cetăţeni asociaţi într-un grup infracţional, spaima Gurahonţului şi împrejurimilor, aflaţi în posesia unei încărcături nucleare care ameninţă planeta. Le ia urma şi descoperă că şeful grupului este cel care i-a ucis persoana iubită. Bătăi, urmăriri, replici de efect, scene de sex fierbinte, vreo 20 de cetăţeni paşnici omorâţi ca să poată scăpa eroul din încleştări. La urmă, ăia îl lovesc unde îl doare mai tare: îi iau ostatic pe cine îi mai rămăsese drag poliţistului: cealaltă iubită/nevastă/porcul din coteţ şi îl atrag într-o ambuscadă. Iar cafteală, împuşcături, explozii, dar poliţistul îi ucide pe toţi cei 50 de mafioţi superantrenaţi în trupe de elită, ia şi el un glonte într-o zonă nevitală, pierde pistolul şi ajunge la confruntarea finală, corp la corp, cu răul-răilor. Aici trebuie filmat cu mai multe camere, cascadori, eventual animaţii pe calculator, ca să reiasă cumva credibil că poliţistul, cu ficatul măcinat de trăscău, neantrenat de mulţi ani, cu glonte în picior, cu mâinile goale, îl cafteşte pe ăla odihnit, campion la mardeală japoneză, cu două pistoale automate şi cu pile la şefii poliţiei.
Final: ambulanţă, eroul bandajat la braţul stâng, la picior nu mai are nimic, îmbrăţişează fata dragă şi primeşte felicitările şefului de post, care s-a îndoit de el.

Alt film. Un meteorit imens/civilizaţie extraterestră/virus scăpat de sub control/pateuri expirate de la magazin ameninţă existenţa întregii planete. Un profesor american de la şcoala comunală Căciulaţi, un tip aparte, închis în el, care ascunde un secret misterios din viaţa lui, descoperă antidotul/formula/arma nemaipomenită, la care lucrează de 10 ani, împreună cu un cerc de elevi ambiţioşi şi creativi de la şcoala din sat. Profesorul american căciulăţean se loveşte de toate prejudecăţile şefilor armatei, savanţilor, brigăzii de intervenţie rapidă a comunei formată din boşcăi rezistenţi la toate substanţele pe bază de alcool. Nu se dă bătut dar, când toate eforturile armatei/astrofizicienilor/sanepidului dau greş, este chemat ca să rezolve situaţia, în timp ce cronometrul de pe ecran arată clar că mai sunt 7,2 secunde până la impactul final. Savantul, în numai 15 minute (unele chestii se vor proiecta în slow-motion ca să impresionăm publicul şi juriul de la Hollywood) va face nişte eforturi supraomeneşti, riscându-şi viaţa, dar avându-i alături pe inimoşii copii de la cercul de mâini îndemânatice.
Planeta este salvată, proful primeşte invitaţie să predea la cele mai mari universităţi, este tentat să accepte, dar nu mai are chef să intre iar în buclucuri cu doctorate plagiate aşa că se întorce bucuros la şcoala din Căciulaţi, unde îl aşteaptă copiii inventivi şi Marieta, funcţionar debutant la Registrul Agricol. Selfie cu oameni fericiţi din sat.

Acum, un film pentru tineret. O adolescentă americană ajunge să se stabilească cu familia în localitatea vasluiană Ştioborăni. I se echivalează studiile şi este înscrisă în clasa a XI-a la colegiul local, unde cunoaşte tinerii populari, dar şi pe cei cu reale probleme de percepţie, disciplină şi libido. Megan, că aşa o cheamă pe eroina noastră, încearcă să se integreze în colectiv, dar are de furcă cu mentalitatea localnicilor, cu invidia reginelor frumuseţii, cu apropourile manuale ale admiratorilor din echipa de fotbal a şcolii şi cu grupul babelor colivărese care nu acceptă fusta mini, topul fără sutien şi belciugul prins de buric. Au loc câteva faze comice, evită la mustaţă vreo 5-6 violuri pe bază de rachiu, se împrieteneşte cu fraierul clasei (care o iubeşte sincer) şi totul culminează cu Marele Bal de 8 Martie, eveniment de tradiţie în viaţa comunei. Gheorghe-Eduard, tânărul fermecător care i-a câştigat inima, tocmai o înşeală cu o panaramă celebră pe la crâşma „Restaurant” şi Megan cade într-o mare depresie, în care face cunoştinţă cu rachiul de sfeclă. O ajută să-şi revină fraierul care o iubeşte în tăcere, aşa că ia decizia să înfrunte lumea şi să apară la manifestări. Pe stadionul-tăpşan unde se desfăşoară festivităţile surprinde asistenţa cu un număr special, un dans învăţat la şcoala din California, unde a fost şefa majoretelor. În costumaş cu fustă scurtă, cu toiagul de şefă, dansează, se dă peste cap, face toate chestiile alea urmărită cu viu interes de tribune dar, mai ales, de echipa de mecanizare de la ferma agricolă. Final apoteotic, lumea aplaudă şi ovaţionează, câţiva se reped s-o ia în braţe, se iscă o mică busculadă (maxilare rupte, ochi scoşi), dar deasupra tuturor este ridicată pe braţe Megan – noua vedetă a comunei. Конец фильма

Aţi observat, desigur, că, deşi acţiunile se petrec în România, eroii sunt americani. Păi ce-aţi vrea? Eroul român salvează lumea?! Să fim serioşi, n-ar crede nimeni aşa ceva. Eroul american salvează lumea, da! Pentru că filmele sunt rupte din viaţă!

duminică, 15 ianuarie 2017

Cuptoare speciale pentru bucătari leneși

Bătălia actuală se duce între cei care consideră mâncarea carburant pentru o nouă zi și cei care slăvesc sosurile sofisticate la creasta de prepeliță albastră.
Adică, sunt unii, domle, care nu se uită ce bagă în gură. Iau din frigider farfuria pregătită de nevastă și cât dau un share și două like-uri pe FB numai bine s-au încălzit sarmalele.
Culmea comodității e că folosesc cuptoare cu microunde model clasic: un buton pentru putere și unul pentru timp. La urma urmei, nici nu trebuie să știi carte, că are poze desenate: ceasul și semnul celălalt.


La polul opus se află connaisseurii. Marii chefi ai cuțitului și ai fundului de lemn, acești guru ai mușchiulețului și salatei de rucola. Fac din fiecare gest o apoteoză de senzații, un ritual magic de aromatizare a fasolei și de vrăjire a asistenței.

Ca să fiu sincer, mie îmi place mâncarea chinezească. Au și chinezii șmecheriile lor, dar mâncarea e gustoasă, cât vrei de picantă și simți nevoia să mai ceri o porție. Nu mă pricep s-o fac, însă.
Chestia e că, pentru mâncarea elaborată, care include mai multe ingrediente și etape de pregătire, trebuie să te preocupi. Porționarea, călirea, fierberea, coacerea, condimentarea, asezonarea sunt operațiuni pe care le faci după ce ai ceva experiență. Poți să iei rețeta din carte sau de pe youtube, dar prima tranșă sfârșește la gunoi. Abia după aia îți dai seama ce n-a mers, așa că ori faci până îți iese, ori inventezi un sortiment nou, care să poată fi mâncat.

Chestia nasoală, pentru gurmanzii leneși (ca mandea), e că statul în picioare lângă aragaz câteva ceasuri nu e atractiv. Aș prefera un aparat minune, cum e ăla care face pâine, care amestecă făina ca să facă aluat, dospește aluatul și îl coace, în minim trei ore, în care ai umplut casa de miros de pâine caldă și ți-ai cumpărat deja una de la magazinul din colț, că nu mai puteai de poftă.
Știu că sunt variante combinate de cuptor cu microunde și grill, cu programe preinstalate, care îți coc puiul pe care îl bagi congelat și îl scoți rotisat, dar sincer, niciodată nu mi-au ieșit ca în poză.

În cazul ăsta, noua generație de cuptoare cu microunde va fi complet SF. Nu vor fi niște simple cutii electrice de încălzit și dezghețat ci vor fi niște mini-bucătării, unde chefi computerizați îți vor pregăti felurile cele mai sofisticate, ca la restaurantele de mare fiță.
Vor avea posibilitatea să se alimenteze singure din stocul de carne, sare, ulei sau cartofi. Vor tăia bucățile după dimensiunile cerute, le vor prepara conform rețetei și vor cânta o mică melodie populară calabreză când mâncarea va fi gata.
Nu-i așa că ar fi frumos?


"Draga mea, în seara asta voi găti ceva special pentru tine, o rețetă din bucătăria franceză de la curtea lui Ludovic X-XV, inclusiv. Când ne vom întoarce de la teatru/operă/film, vom savura un meniu extraordinar pentru care m-am pregătit șase luni într-o bucătărie din Provence." Iar tu, ca un seducător malefic, vei comanda prin telefonul tău mobil, cu două ceasuri înainte, aplicația de Chateubriand cu sos de trufe, astfel încât, atunci când vei intra pe ușă cu cucerirea inimii tale, deja potolul s-a răcit la temperatura optimă pentru masticat.  Atunci să vezi apreciere sinceră!

După ce îi vei pune inelul pe deget nu va mai conta că ai prostit-o așa de rău încă de la prima întâlnire, pentru că și ea, la rândul ei, îți va servi porții alese de la bucătarul de tablă.
Cam ăsta e viitorul cuptoarelor cu microunde. Deși eu le-aș zice, mai degrabă, Robochefi.

sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Casa cu încălzire prin tablouri

Un  prieten s-a dus să petreacă sărbătorile de iarnă la țară, într-o casă pe care nu prea o folosea, el fiind adept al civilizației urbane. S-a întors a doua zi, după ce a dârdâit o noapte de frig, cu toate calorifere electrice pe care le-a cărat de la Iași.
A petrecut sărbătorile în oraș, oarecum deziluzionat, dar hotărât să găsească o soluție de căldură în casa de la țară. Pentru că mă consideră un meseriaș în domeniu (o fi de la cei 20 de ani pe care i-am lucrat în administrație şi gospodărie comunală?) m-a rugat să-i spun ce variantă de încălzire ar avea, dar care să nu-l pună pe drumuri după ștampile și instalatori (el fiind un om ocupat) şi să nu-l coste mult instalarea și întreținerea (el nefiind nepot de șeic arab).

Dacă nu vrei să te preocupe încălzirea poți alege să stai în frig. În cazul ăsta ai cel puțin trei avantaje: nu te costă căldura, nu trebuie să ai grijă de instalația de încălzire și nu mai bagi frigiderul în priză, pentru că la 0-5 grade Celsius mâncarea se conservă foarte bine.

Sunt, desigur, şi câteva dezavantaje. Nu mai poți intra pe Facebook pentru că unele aparate, cum ar fi calculatorul, nu funcționează bine în frig (și umezeală). De asemenea, noaptea dormi în pijamale (pentru că porți mai multe) peste care pui paltonul. Ar mai fi micul inconvenient că nu mai poți face baie, ba chiar nici duș, ca să nu prinzi țurțuri sau chiar să rămâi înghețat, ceea ce ți-ar limita considerabil numărul gradelor de libertate. Nu mai povestesc despre faptul că vei căpăta o interesantă paloare vineție şi vei înghiți mai multe pastile decât un spital de front. Există șansa, totuşi, să prinzi primăvara, pentru că noi, oamenii, am supravieţuit unor glaciaţiuni. Dacă nu, măcar vei fi descoperit de savanţii mileniului 5, vei fi împăiat şi dus la muzeul cu ciudăţenii.

Dacă, în schimb, îţi place căldura, în sensul că ai bucuria de a te dezbrăca într-o cameră caldă după ce ai venit din iarna geroasă de afară, atunci ai nevoie de o sursă de încălzire.

Soluţii sunt multe, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale. La unele eficienţa energetică e mai mare, dar necesită costuri şi eforturi iniţiale (avize, aprobări, autorizaţii, proiecte, modificări tehnice) considerabile. La altele, e mai uşor de cumpărat sursa de încălzire, dar te omoară factura la utilităţi.
Dacă eşti branşat la sistemul public, înseamnă că foloseşti echipamentul cu care a fost dotat apartamentul din construcţie, aşa că treaba ta este doar să plăteşti cheltuiala de încălzire şi să te rogi să nu fie vreo avarie pe reţea. Se poate evita "distracţia" cu defecţiunea dacă se programează din timp verificarea şi repararea tuturor reţelelor din bloc dar, să fim serioşi, câtă lume are grija asta în lunile de vară?
În cazul în care eşti o fire mai independentă sau locuieşti într-o casă te grăbeşti să-ţi montezi o centrală termică individuală, pe gaze sau pe lemne. Vă spun sigur: centrala pe lemne nu merge la bloc.
De ce aveţi nevoie? Avize, autorizaţii, instalaţie separată, centrala propriu-zisă, cota de gaz şi un instalator meseriaş priceput, cinstit şi treaz. Ce avantaj ai? Nu te doare capul că se sparge ţeava de căldură în subsol, dacă stai la bloc. Chestia e că tot trebuie să plăteşti reparaţia, că aşa spune legea. Adică plăteşti şi ce consumă centrala ta (curent, gaz) dar şi cheltuielile comune ale instalaţiei de încălzire din bloc. Dar te invidiază vecinii, burghezule!

Mai sunt, desigur, şi alte soluţii. În principal sunt soluţii de avarie, pentru încălzire locală. Începând de la sobele pe lemne care s-au construit pe vremea comunismului zgârcit, până la radiatoare electrice, cu ulei sau cu halogen (!), sobe pe gaz sau chiar aeroterme, care chiar sunt foarte ieftine. Din păcate, cam toate au consumuri care se măsoară în kilowaţi (mulţi kilowaţi) dar mai au şi alte păcate: randament scăzut, sunt periculoase de folosit fără supraveghere, zgomot sau lumină prea puternică (încercaţi să dormiţi într-o cameră încălzită de un radiator cu halogen!), fluctuaţii mari de temperatură ambiantă.
De curând a apărut o nouă soluție pe piața confortului termic. La noi e nouă, pentru că în alte țări se folosește pe scară largă.

Panourile radiante sunt foarte ușor de instalat (2-4 șuruburi prinse în perete), nu necesită avize, nu emană noxe periculoase, sunt sigure în exploatare, pot fi programate, unde mai pui că vin şi într-o gamă variată de forme estetice. Panoul radiant poate avea mai multe dimensiuni sau forme dar pot fi  şi obiecte funcţionale – oglinzi sau decorative – tablouri. Ce ziceți de un peisaj tropical care chiar emană căldură? Rețineți: http://www.panouriradiante-incalzire.ro/

Mai multe despre ce înseamnă şi cum funcţionează panourile radiante, în filmuleţul următor:

Dacă a rămas ceva neclar nu ezitați să cereți sfatul distribuitorului.
Deci, principiul este că panourile despre care vorbim emit un soi de radiații care fac bine organismului, care încălzesc mobila și pereții camerei, au consum energetic redus şi nu ocupă mult spațiu. Pot fi așezate pe podea, agățate de perete sau lipite de plafon, funcție de cum are chef proprietarul. Fiecare cameră poate avea propriul panou radiant (sau mai multe), iar acestea funcționează independent, după nevoi. Care e marele lor dezavantaj? Nu sunt apreciate de oamenii conservatori, opaci la noile descoperiri tehnice, care nu au încredere în soluții ieftine și la îndemână. Încă o dată: http://www.chibzuintza.ro/incalzire-panouri-radiante-infrarosu/



Eu cred că o să-mi iau unul cu oglindă. O să-mi încălzească fața, iar apoi o să mă flateze: "Ce zâmbet cald ai azi, șefu'! Radiezi, nu alta!"