Bărbaţii serioşi au două
slăbiciuni capitale: femeia şi maşina. Nu neapărat în ordinea
asta.
Doar ei ştiu ce e în sufletul lor
atunci când găsesc maşina atinsă în parcare, victimă a unui
şofer nepriceput şi laş. În funcţie de cât e de gravă
problema, sufletul urgisit trece prin următoarele stări:
1. „Fir-ar să fie, măcar nu e dusă
vopseaua, o îndrept uşor...”
2. „Alt tâmpit la care nu-i ajunge
parcarea. Mai uită-te în oglinzi, berbecule!”
3. „Cine l-a văzut pe boul ăla
care mi-a îndoit portiera? Îi fac reclamaţie la poliţie!”
4. „Cea mai neagră zi din viaţa
mea! Numai de nu l-ar prinde poliţia înainte!”
5. „Asta nu e maşina mea!”
Sentimentele complexe şi profunde,
oscilând între ruperea capului şi scrierea pe toacă la şapte
mânăstiri au, totuşi, un dram de înţelegere pentru lipsa
intenţiei: „Mai greşeşte omul, o fi tâmpit săracul”.
Mai grav e atunci când acţiunea
denotă rea-intenţie, ca atunci când găseşti maşina zgâriată
dintr-un capăt în altul, cum am păţit eu azi-dimineaţă. O linie
şerpuitoare, de diferite adâncimi, de la o aripa la alta, făcută
cu simţ de răspundere, fără grabă. Ăsta e momentul în care se
pune nodul în gât, inima urcă la creier, mâna caută o bâtă, o
rangă, o bazooka, orice, ca să nu te uiţi în cine dai.
Începi să-ţi pui problema: câinele
cui l-ai călcat, a cui nevastă te iubeşte, cine mai ştie ce
politică faci.
În momentul ăla, defecţiunea trece
pe locul doi. Trebuie să răspunzi unui război personal, să te
descarci psihic pe cel care a îndrăznit să se atingă de maşina
ta, să te sui pe el în timp ce-i schimbi nemernicului forma,
culoarea şi textura cu tot ce ai la îndemână.
M-am uitat dacă mai au şi alţii
urme. Cam toate maşinile de pe partea aia a străzii erau zgâriate
proaspăt. Slabă consolare!
Ce să faci? Să anunţi Poliţia? Nu
mi l-a găsit pe ăla care mi-a spart geamul data trecută, aşa cum
nu i-a găsit nici pe ceilalţi dinaintea lui, care şi-au făcut de
lucru cu maşinile mele. Şi dacă îi găsesc, ce să le facă?
Avere n-au, venituri n-au, doar să-i bage în puşcărie, dacă
fapta e mai gravă. Şi să speri că n-o să afle niciodată cine
i-a reclamat.
N-am plâns aşa de rău ca data
trecută, când mi-a „rezolvat” portiera din dreapta. Sunt,
oarecum, călit.
Poate fără legătură cu asta, mi-am
amintit că acum vreo două zile, după ce am parcat maşina pe
trotuar, a venit un băiat la mine: „Dom’le, te rog eu, nu mai
parca maşina sub copaci!” Mă gândeam că i-am locul din
greşeală, deşi parcarea nu e închiriată şi nici el nu părea să
aibă mai mult de o bicicletă ruginită. „Dom’le, crede-mă,ştiu
ce spun, lucrez la o spălătorie şi chestia asta care cade din
copac strică vopseaua.” Am recunoscut că are dreptate şi i-am
mulţumit, iar el mi-a propus să-mi facă un polish profesional, nu
cum fac ăia la spălătorie. Am refuzat politicos, pe motiv că am
şi eu un prieten cu spălătorie (n-am), care mă aşteaptă, dar
n-am timp. A scos, apoi, argumentul suprem: „Măcar doi lei, nu
pentru mine, pentru lapte la aia mică de două luni şi jumătate”.
Din nou, ghinion, că eu plătesc cu cardul (uno) şi nici nu
obişnuiesc să dau bani boschetarilor aflaţi sub influenţa
substanţelor chimice (secundo). Am presupus că este un locatar
vremelnic al magherniţei din vecinătate, în care se adună tot
felul de personaje dubioase, până când i s-o hotărî demolarea.
Este posibil să nu fie nicio legătură
între cele două evenimente, dar mi-am adus aminte că am păţit
ceva asemănător când mi-au zgâriat portiera din dreapta.
Adică, poate fi o reacţie
psiho-socială a unor indivizi aflaţi în libertate temporară, care
se răzbună pe toată lumea pentru problemele pe care le au ei.
Am încercat să-mi dau seama ce ar
motiva un asemenea gest, fără să existe o provocare evidentă. Şi
am creionat un profil, al celui de-abia ieşit din puşcărie, fără
masă, fără casă, fără bani de cocârţ, doar cu zdrenţele de
pe ei şi cu atitudinea agresiv-parşivă a celui învăţat cu
mizeriile recluziunii.
Statul nu poate gestiona această
problemă, nici în timpul detenţiei, nici după. În închisoare nu
se schimbă în bine, ba chiar ajung specializaţi în rele, iar când
ies nu primesc suficient ajutor pentru un nou început. Şi atunci că
să facă? Statul mai dă nişte ajutoare, total insuficiente şi
prost direcţionate, un fel de şpagă birocratică, de uns ochii
opiniei publice.
Asta nu înseamnă că statul nu
cheltuie cu ei. Dimpotrivă, costurile de întreţinere pentru
deţinuţi le depăşesc, de multe ori, pe cele acordate uno persoane
cu dificultăţi mari de sănătate. Bineînţeles că sunt bani
aruncaţi pe geam, pentru că nu se întorc înapoi în niciun fel.
Aici doream să ajung. Este atâta de
lucru în ţara asta, mai ales în zonele de utilitate publică,
încât pedepsele lor ar putea fi comutate în muncă. Avantaje:
deprinderea unui meşteşug, dar şi obişnuinţa activităţii
zilnice. Ca să nu mai zic de factorul psihologic: „Cine nu muncă,
nu mâncă!”.
Ştiu că sunt obiecţii, că munca
obligatorie este interzisă, că nu e o măsură umanitară. Abia
aştept un dobitoc din ăsta care să încerce să mă lămurească.
Îi scriu cu cuiul pe maşină, cât de adânc pot eu: „Omenia mea
s-a terminat atunci când mi-ai făcut rău!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu