joi, 22 iunie 2017

Băi, care mi-ai zgâriat maşina?

Bărbaţii serioşi au două slăbiciuni capitale: femeia şi maşina. Nu neapărat în ordinea asta.
Doar ei ştiu ce e în sufletul lor atunci când găsesc maşina atinsă în parcare, victimă a unui şofer nepriceput şi laş. În funcţie de cât e de gravă problema, sufletul urgisit trece prin următoarele stări:
1. „Fir-ar să fie, măcar nu e dusă vopseaua, o îndrept uşor...”
2. „Alt tâmpit la care nu-i ajunge parcarea. Mai uită-te în oglinzi, berbecule!”
3. „Cine l-a văzut pe boul ăla care mi-a îndoit portiera? Îi fac reclamaţie la poliţie!”
4. „Cea mai neagră zi din viaţa mea! Numai de nu l-ar prinde poliţia înainte!”
5. „Asta nu e maşina mea!”
Sentimentele complexe şi profunde, oscilând între ruperea capului şi scrierea pe toacă la şapte mânăstiri au, totuşi, un dram de înţelegere pentru lipsa intenţiei: „Mai greşeşte omul, o fi tâmpit săracul”.
Mai grav e atunci când acţiunea denotă rea-intenţie, ca atunci când găseşti maşina zgâriată dintr-un capăt în altul, cum am păţit eu azi-dimineaţă. O linie şerpuitoare, de diferite adâncimi, de la o aripa la alta, făcută cu simţ de răspundere, fără grabă. Ăsta e momentul în care se pune nodul în gât, inima urcă la creier, mâna caută o bâtă, o rangă, o bazooka, orice, ca să nu te uiţi în cine dai.

Începi să-ţi pui problema: câinele cui l-ai călcat, a cui nevastă te iubeşte, cine mai ştie ce politică faci.
În momentul ăla, defecţiunea trece pe locul doi. Trebuie să răspunzi unui război personal, să te descarci psihic pe cel care a îndrăznit să se atingă de maşina ta, să te sui pe el în timp ce-i schimbi nemernicului forma, culoarea şi textura cu tot ce ai la îndemână.
M-am uitat dacă mai au şi alţii urme. Cam toate maşinile de pe partea aia a străzii erau zgâriate proaspăt. Slabă consolare!
Ce să faci? Să anunţi Poliţia? Nu mi l-a găsit pe ăla care mi-a spart geamul data trecută, aşa cum nu i-a găsit nici pe ceilalţi dinaintea lui, care şi-au făcut de lucru cu maşinile mele. Şi dacă îi găsesc, ce să le facă? Avere n-au, venituri n-au, doar să-i bage în puşcărie, dacă fapta e mai gravă. Şi să speri că n-o să afle niciodată cine i-a reclamat.
N-am plâns aşa de rău ca data trecută, când mi-a „rezolvat” portiera din dreapta. Sunt, oarecum, călit.
Poate fără legătură cu asta, mi-am amintit că acum vreo două zile, după ce am parcat maşina pe trotuar, a venit un băiat la mine: „Dom’le, te rog eu, nu mai parca maşina sub copaci!” Mă gândeam că i-am locul din greşeală, deşi parcarea nu e închiriată şi nici el nu părea să aibă mai mult de o bicicletă ruginită. „Dom’le, crede-mă,ştiu ce spun, lucrez la o spălătorie şi chestia asta care cade din copac strică vopseaua.” Am recunoscut că are dreptate şi i-am mulţumit, iar el mi-a propus să-mi facă un polish profesional, nu cum fac ăia la spălătorie. Am refuzat politicos, pe motiv că am şi eu un prieten cu spălătorie (n-am), care mă aşteaptă, dar n-am timp. A scos, apoi, argumentul suprem: „Măcar doi lei, nu pentru mine, pentru lapte la aia mică de două luni şi jumătate”. Din nou, ghinion, că eu plătesc cu cardul (uno) şi nici nu obişnuiesc să dau bani boschetarilor aflaţi sub influenţa substanţelor chimice (secundo). Am presupus că este un locatar vremelnic al magherniţei din vecinătate, în care se adună tot felul de personaje dubioase, până când i s-o hotărî demolarea.
Este posibil să nu fie nicio legătură între cele două evenimente, dar mi-am adus aminte că am păţit ceva asemănător când mi-au zgâriat portiera din dreapta.
Adică, poate fi o reacţie psiho-socială a unor indivizi aflaţi în libertate temporară, care se răzbună pe toată lumea pentru problemele pe care le au ei.
Am încercat să-mi dau seama ce ar motiva un asemenea gest, fără să existe o provocare evidentă. Şi am creionat un profil, al celui de-abia ieşit din puşcărie, fără masă, fără casă, fără bani de cocârţ, doar cu zdrenţele de pe ei şi cu atitudinea agresiv-parşivă a celui învăţat cu mizeriile recluziunii.
Statul nu poate gestiona această problemă, nici în timpul detenţiei, nici după. În închisoare nu se schimbă în bine, ba chiar ajung specializaţi în rele, iar când ies nu primesc suficient ajutor pentru un nou început. Şi atunci că să facă? Statul mai dă nişte ajutoare, total insuficiente şi prost direcţionate, un fel de şpagă birocratică, de uns ochii opiniei publice.
Asta nu înseamnă că statul nu cheltuie cu ei. Dimpotrivă, costurile de întreţinere pentru deţinuţi le depăşesc, de multe ori, pe cele acordate uno persoane cu dificultăţi mari de sănătate. Bineînţeles că sunt bani aruncaţi pe geam, pentru că nu se întorc înapoi în niciun fel.
Aici doream să ajung. Este atâta de lucru în ţara asta, mai ales în zonele de utilitate publică, încât pedepsele lor ar putea fi comutate în muncă. Avantaje: deprinderea unui meşteşug, dar şi obişnuinţa activităţii zilnice. Ca să nu mai zic de factorul psihologic: „Cine nu muncă, nu mâncă!”.

Ştiu că sunt obiecţii, că munca obligatorie este interzisă, că nu e o măsură umanitară. Abia aştept un dobitoc din ăsta care să încerce să mă lămurească. Îi scriu cu cuiul pe maşină, cât de adânc pot eu: „Omenia mea s-a terminat atunci când mi-ai făcut rău!”