Cununia civililor

„- Alo, domnu’, hai încoa’ oleacă.

- Ce doriți?

- Domle’, nu vrei să fii socru mic?

- Cum să fiu? Nici n-am fată de măritat. N-am fată deloc.

- N-ai nevoie, stai numai în poză. Se plătește.

- Ce vrei de la mine, omule?

- Hai să-ți explic. Eu sunt organizator de cununii. Cum sunt organizatorii de nunți, eu sunt organizator de cununii. Adică mă ocup de fotograf, de șampanie, pișcoturi, flori, Mulți Ani Trăiască, porumbei... Uite aici cartea mea de vizită: Calistrat Dădârlat, președinte-director general A.F. Calistrat Cartofasol. Apropo, dacă vrei un cartof, o fasolă, am 10 hectare la Buhăeni.

- Ce treabă are asta cu mine?

- Acuma-ți explic. Vezi că unii dintre tinereii ăștia-s cam năcăjiți de-acasă. Au niște neamuri de zici că n-au terminat de ieșit din maimuță. Nu e vina lor, dar nu dă bine la poza de căsătorie să se vadă pociții ăia știrbi, îmbrăcați ca la iarmarocul din ’65. Așa că mă ocup eu: le aduc neamuri care nu-i fac de rușine. Uite mata ești prezentabil, voinic, bați suta de kile, ai? Ai fi bun de naș, da’ azi îmi trebuie socru mic. Ăla care-l aveam eu are o problemă.

- Stai oleacă, prietene. Dar nu se prinde lumea că-s falși?

- Chiar deloc, cred că-s neamurile lu’ ălalalt. Treaba mea e să aduc 20 de neamuri: socri, cumnați, nași, mătuși. Am și un negru, dacă se dorește. Toată lumea îl vrea. Ies niște poze frumoase, ceva deosebit.

- Și merge chestia asta?

- Ca focu’! Facem treaba asta de doi ani și suntem deja ca o familie. Știm fiecare ce avem de făcut și ne iese atmosferă de neuitat. Singurii care nu-s din familie sunt mirii, dar se bucură și ei pe lângă noi. Să-i vezi ce fericiți sunt, că ne purtăm cu ei mai frumos decât se poartă familiile lor. Asta le oferim: o familie! Știi ce merge iar bine? Înmormântările! Sunt unii care au fost așa de afurisiți în viața lor, că nu vine nimeni să-i petreacă la groapă. Copiii lor nu mai pot de rușine, săracii. Și atunci îl caută pe Calistrat. Le aduc tot ce trebuie: văduve, nepoți, colegi de servici, parlamentari, tot ce vor ei. Am două bocitoare, care merg pe bază de rachiu, prunăresele, urlă alea de învie mortul. N-a avut ăla parte de atâta considerație nici când s-a însurat. Hai mergi? Că începem în 10 minute.

- Da’ ce s-a întâmplat cu socrul mic?

- Aia a fost o chestie amuzantă. Pentru noi, pentru el, nu. A dat nevastă-sa, Panseluca, peste niște poze în care era socru mic. Că aia nu face nimic în casă, numai stă pe feisbuc. Și l-a luat în primire: „Ce căutai mă acolo? Cine e haimanaua aia cu care te țineai de mână? Îți plac roșcatele cu țâțe mari, ai?“ Poc! Poc! „Mie nu mi-ai zis că ai nevastă și fată de măritat!“ Trosc! Pleosc! „Duci viață dublă, ai?“ I-a dat omor dublu. Abia marți iese din spital, așa că azi am nevoie de tine. 50 lei, un pahar de șampanie și patru pișcoturi.

- Bine, să zicem că vin, dar cu cine cunun? Cine e soacra mică?

- Cum, cine? Roșcata cu țâțe mari, nevastă-mea!“

Fragment din romanul autobiografic: „Cum a ajuns Costică fată mare“

Reforma PSD - totală și imediată!

Căderea guvernului nu este numai vina Vioricăi Dăncilă, ci este dezastrul provocat de întreaga conducere a PSD. De aia trebuie să plătească toți!

Căderea guvernului este cel de-al treilea eșec major într-un an de zile, după referendumul pentru familie și europarlamentare. Aceste bătălii s-au pierdut fără să se fi făcut nicio analiză serioasă, fără a fi consultat partidul (membrii, nu cei aflați în scaune înalte) și fără a fi asumată, curajos și corect, răspunderea pentru declinul PSD.
Nici după rezultatul de la europarlamentare capii partidului nu au înțeles că electoratul nu e prost. Semnalele au fost evidente și au criticat ermetizarea deciziei politice (la toate nivelurile), brejnevismul organizațional și complicitățile transpartinice în scop mercantil.
Urmează încă trei bătălii importante, pe parcursul unui singur an și nu mai e timp pentru oprirea declinului. Fără reformarea partidului pe baze corecte și promovarea liderilor reali, autentici și eficienți, vom asista la dezintegrarea partidului și sacrificarea tuturor românilor care așteaptă sprijin de la PSD.
Chiar dacă e campanie pentru prezidențiale (personal, nu cred că PSD are mare lucru de câștigat, locul 2 nu se premiază), reorganizarea PSD trebuie demarată, la toate nivelurile și la toate structurile, astfel încât acest partid să fie cu adevărat reprezentativ. Nu este posibil ca proprii demnitari să vândă partidul, ca niște bișnițari, și să nu pățească nimic. Nu este posibil ca liderul organizației de tineret să trădeze ca un șmenar mărunt, fără să fie demiși toți cei care i-au acordat sprijin politic.

Critica este inutilă, atât timp cât nu există și propuneri de soluții. Le formulez public, pentru a fi analizate și completate, convins fiind că nu se mai poate fără măsuri capitale. Mi-aș fi exprimat punctul de vedere la partid (sunt membru din anul 2000), dacă ar fi existat interesul de a se mai discuta și cu membrii despre situația politică.
Prin urmare, iată ce propun:
- demiterea tuturor liderilor de organizații și numirea interimarilor până la organizarea conferințelor de analiză și alegeri;
- reorganizarea structurilor pe baze statutare, cu analiza severă a tuturor candidaților și excluderea tuturor încercărilor de manipulare a alegerilor interne;
- instituirea, în Statut, a prevederii obligatorii ca toți demnitarii susținuți sau aleși pe liste de partid, dar care au trădat partidul, să nu mai poată fi primiți în PSD;
- restricții la accederea în funcții de conducere la nivelul partidului sau la nominalizarea pentru funcții alese (președinte, parlament, primar, consilier local) pentru cei care dețin mari averi și firme cu mulți angajați. Bogatul nu crede săracului, iar stânga ține cu săracii.
- demararea inițiativei legislative prin care parlamentarii, la fel cu aleșii locali, să-și piardă mandatele în momentul în care aleg să se înscrie în alt partid. Fiind aleși pe liste de partid, datorează funcția partidului, nefiind monedă de schimb pentru interese personale.
Știu că politica are contorsiuni imorale și nu-mi fac iluzii în ce privește buna-credință a politicienilor de meserie, dar avem tot dreptul să le cerem să ne respecte și să lucreze în interesul nostru.

Jocurile paralimpice la Văleleni

„- Iată, dar, stimați ascultători, ne aflăm în comuna Gâtu-văii, unde participăm la o manifestare deosebită: „Jocurile paralimpice – 2019”. Stăm de vorbă cu un participant la toate cele două ediții desfășurate până acum. Cum vă numiți?

- Mă numesc Arcadie Hasmațuchi și sunt locuitor al comunei Gâtu-văii, satul Văleleni.

- Poate Văleni.

- Nu. Văleleni! Comuna este compusă din trei sate: Deleni, Văleni și Văleleni.

- Păi de ce se numește așa, Văleleni?

- A, e istorie veche de vreo zece ani, cam din timpul evenimentelor din Decembrie.

- De la evenimentele din Decembrie au trecut aproape 30 de ani, nu 10.

- Nu despre alea vorbesc. Evenimentele din Decembrie ale comunei noastre. Înainte de astea, satul nostru se numea Chișcădaga, un nume frumos, un nume respectat. Dar jocurile de culise ne-au privat de acest nume și renume.

- Ce s-a întâmplat, că m-ați făcut curios?

- Ce să se întâmple? Tradiția seculară a bătăilor de Anul Nou dintre Deleni și Văleni, în care numeroși cetățeni ale celor două sate își eliberau energiile acumulate în timpul anului, care cu bâta, care cu ciocanul, care cu ranga, fiecare cu ce avea pe acasă și se simțea mai îndemânatic.

La un moment dat au constatat că flăcăii lor nu se mai puteau însura cu fete frumoase, așa de pociți rămâneau de la bătăile astea. Ce să vă zic, erau așa de urâți că a trebuit să pună primăria becuri în toată comuna, ca să poți ieși noaptea din casă.

- Și ce au făcut? Ce poveste pasionantă! Toată țara urmărește cu sufletul la gură această istorie adevărată, această saga a Chișcădăgii...

- Așa că au trebuit să se însoare cu fete urâte, dar la un moment dat s-au terminat și astea. Mai rămânea să se însoare între ei, dar nici lor nu le plăcea cum arătau.

În schimb, tinerii noștri, care nu participau la bătăile lor, erau chipeși și aveau toate membrele și toți dinții, așa că aveau de unde alege mirese frumoase. Chișcădăgenii erau foarte mândri de tineretul care popula satul și le cam dădeau cu flit la căpcăunii din vecini.

Într-o zi, delenii și vălenii s-au întâlnit și s-au sfătuit să oprească tradiția ologelii de iarnă, așa că de Anul Nou au stat toți în case, au primit urători și au băut de necaz.

În anul următor, au răbdat ei cuminți, dar umblau prin sat cam nepotoliți și lucrurile mai scăpau de sub control, că era deajuns să ridice unul parul, că săreau toți. La sfârșitul anului, când au tras linia, au văzut că erau mai pociți, mai ciungi și mai ologi decât în ceilalți ani, când se băteau doar de distracția sărbătorilor, în mod organizat.

Așa că iar s-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot renunța la tradiții, că fără oleacă de bătaie viața lor nu are rost. Dar cum să facă? Și atunci șarpele invidiei i-a mușcat de inimă și s-au hotărât să facă totuși bătaia, dar satele lor împreună, împotriva celor din Chișcădaga. Ai noștri n-au vrut, dar asta mai mult i-a înfuriat pe cei din tabăra deleano-văleană, ca să zic așa.

Au venit peste noi și ne-au bătut de ne-au rupt vreo trei zile, de umbla tot satul văitându-se: „Văleleu, văleleu!” Din acest motiv ne-a rămas numele Văleleni.

- Extraordinar, istoria zbuciumată a satului, relatată chiar de către un observator ocular.

- Ocular, dar chiar și picioral. După cum vedeți mă deplasez cu ajutorul unui baston. De alții e mai rău. Că au ajuns mâinorali, spinorali și chiar caporali, de-a dreptul.

- Extraordinar! Presupun că așa v-a venit ideea să organizați jocurile paralimpice. Ce idee plină de altruism și de sportivitate! Ați decis să înlocuiți bătaia care desfigurează cu sportul care configurează, dacă-mi este permis să mă exprim așa.

- Vă este permis, sigur că da. În cele trei zile de jocuri și concursuri, fiecare face ce vrea, așa că puteți să-i spuneți cum vreți.

- Mă bucur că am avut ocazia deosebită de a informa stimații noștri ascultători cu privire la evenimentul unic din satul dumneavoastră. Acum, tot pentru ascultătorii noștri, ce ne puteți spune despre probele și concurenții cu dizabilități care vor participa la acest eveniment sportiv de excepție.

- Ce dizabilități?

- Adică handicapați. Unde sunt handicapații?

- N-avem dom-le, decât unul, da ăla nu vine, că ne strică cheful la toți. Săracu’ Verginel a rămas handicapat când a văzut-o pe Zinovica fără sutien, că el nu mai văzuse sutien și nu știa la ce folosește. El credea că alea stau în sus așa, suspendate, ca niște minuni ale naturii. Când a văzut bietul Verginel că Zinovica purta bretele i s-a făcut lehamite și s-a retras în el, ne bănuiește pe toți că vrem să-l păcălim, că totul în viață e minciună. Așa că i-am transmis cu blândețe că-i rupem picioarele dacă-l prindem pe aici, deci nu cred c-o să vină.

- Vai de mine, ce fel de jocuri paralimpice sunt astea? Care sunt probele sportive? Cine sunt concurenții?

- Păi, avem așa: tablagii, barbugii, popi-proști și machitoni.

- Poate machidoni.

- Nu, machitoni! Știi cum sunt Hagi și Halep campioni, ei fiind machidoni. Așa și ai noștri, sunt campioni la macheală, adică machitoni. O să-i recunoașteți ușor.

- Dar ce văd? Se joacă pe bani? Ce fel de sporturi sunt astea? E permis să se joace pe bani?

- Nu numai că e permis, dar chiar e indicat. Altfel nu vine nimeni să joace. În plus, este o formă de recompensare a efortului și norocului.

- Cum adică? Vă rog să explicați ascultătorilor noștri că mie mi s-a blocat creierul.

- Știți cum e la jocurile olimpice? Te antrenezi patru ani, uneori și mai mult și abia dacă apuci să fii în primii trei. Vin ăia îți atârnă o tinichea de gât și te trimit acasă.

La noi se respectă valoarea. Dacă ești bun și câștigi, primești parale. De aia le-am botezat „Jocurile paralimpice”!

Fragment din romanul autobiografic: „Zenovia – mărire și decădere”

Detalii semnificative

“Ce înveți în școală nu te ajută cu nimic în practică. Crede-mă, cu perseverență și tenacitate poți face tot ce dorești în viață. N-ai nevoie de multă carte.

Uite, eu, de exemplu. Mă știi, sunt crescut la oraș de mic copil. Am văzut animale doar la zoo și în vacanțe, la țară. Dar de vreo doi am trecut pe creșterea animalelor. Am luat un ied, în primăvară, cu gând să-l tai de sărbători. L-am luat viu, că am zis să-l mai țin prin curte, să se îngrașe, că aveam iarba mare. Cu timpul, m-am atașat, că așa e cu animăluțele. Se uită la tine cu ochii ăia mari și rotunzi și fac atâtea nebunii că stai și râzi singur, ca prostul.

M-am hotărât să nu-l mai tai. Am zis că să crească pe lângă noi, că e frumos să avem o căpriță care să dea lapte, pentru că laptele de capră este foarte sănătos, n-are colesterol și e plin de vitamine. Iar, mai târziu, poate să mai facă niște iezișori și facem o afacere. M-am uitat pe net cum se crește și am văzut că nu e pretențioasă, dar dă lapte cam puțin.

Anul trecut am început s-o mulg. Trebuie atenție și îndemânare, că nu e ca la vaci. Nu cantitatea contează, ci calitatea. Ideea e că aveam tot timpul lapte proaspăt. Așa că am zis că trebuie să dezvolt afacerea. Voiam niște iezișori la fel de nebunatici ca ea, dar pentru asta trebuia s-o dau la montă. Trebuia doar să găsesc un cioban care să fie interesat să împărțim profitul și, mai departe, să ne bazăm pe instinctele materne ale Roxanei, că așa am botezat-o: Roxana.

Așa că am căutat o stână pe Facebook și am intrat în legătură cu ciobanul. Ai idee câte stâni au pagină de Facebook? N-ai să crezi, puzderie! De parcă fiecare oaie și fiecare capră ar avea pagina ei personală. Te sperii, nu alta!

La momentul stabilit, m-am prezentat cu Roxana la cioban, pentru operațiunea de montă. Adică să facă amor cu un țap, chestie din care capra devine gestantă și apoi fată doi iezi. Ai văzut câte chestii de specialitate cunosc? Mai spun odată: nu pierde timpul prin facultăți, învață să folosești Google.

L-am rugat pe cioban să caute, totuși, un țap dintr-o rasă mai productivă, că eu mai mult de o jumătate de ceșcuță de lapte pe zi nu obțineam, oricât m-aș fi străduit.

Am dat-o jos pe Roxana din mașină și, ce să vezi, ciobanul nu mai voia să facă afacerea cu mine.

- De ce, domnule cioban?, l-am întrebat eu.

- Păi, nu vezi că capra ta e țap? mi-a zis el. Și a continuat: Dar așa țap relaxat n-am mai văzut în viața mea!”

Fragment din romanul autobiografic: “How to be a superhero”

P.S. În curând voi da drumul unui vlog. Abia aștept să văd ce o mai fi și ăla.

Cireșul părăsit

Norul juca în penumbre irizațiile triste ale semilunii și asta îi adânci durerea surdă, aproape viscerală. Parcă era acolo, dar, mai mult, parcă nu era, întrebându-se cu dureroasă recurență ce ar fi putut face să schimbe trecutul. Întunericul îl moleșea, iar lucirile plăpânde care pătrundeau pe fereastră se jucau cu plăsmuirile disperării sale.

În chip ilogic sperase s-o găsească acolo, negându-și părăsirea, ca un joc inocent de-a iubirea, în așteptarea îmbrățișării și lacrimilor izvorâte din fericirea iertării. Era doar absența sa, dureroasă ca o inimă extirpată dintr-un trup avid de viață, flămând de iubire, ca un cireș înflorit, smuls din rădăcină.

Cu ochii amintirii îi urmări conturul trupului ascuns în mătase, așa cum îl văzuse aievea de atâtea ori, păzindu-i somnul diafan. Mângâie cearceaful, acolo unde altă dată îi alinta trupul, încercând să reconstituie căldura pierdută a ființei sale chinuitoare.

Se întinse pe toată umbra plăsmuirii sale, acoperind urma iubirii sale, cu disperarea mută a saltului în gol, de parcă asta ar fi putut să-i oprească prăbușirea lăuntrică. Se agăță cu mâinile, cu văzul, cu mirosul, cu toate simțurile, cu toate convulsiile sufletului său, aflat în fază terminală.

Deodată, sări drept în picioare, străfulgerat de-un gând: “Bă, ia stai oleacă. Ăsta nu-i patul meu!”

Fragment din volumul autobiografic “Capitolul 2: Singurătate”