De ce nu ne mai sperie avertizările codurilor colorate

Presa, care preia informațiile meteo, simte nevoia de a fi șocantă, chiar dacă starea vremii este un subiect de strictă utilitate publică și nu o ceartă între două starlete multi-amoroase.

Adică, vezi Doamne, la noi și doar la postul nostru de televiziune, frigul de la 0 grade e cel mai geros, e infernul alb, e mai rece decât la celelalte televiziuni.

Înțeleg războaiele pe cifrele de audiență (pe vânzări de reclamă, mai precis), dar nu cred că asta ar trebui să afecteze calitatea informației. La noi s-a depășit demult linia asta.

Într-o lume civilizată, presa mincinoasă este combătută ferm, atacată cu argumente și dezvăluiri, mergând până la nivel de restabilire a adevărului pe calea instanței dar, cel mai important lucru, prin sancțiunea pe care o dă publicul, aceea de a boicota, de a ocoli pe veci organul de potlogărie mediatică.

Nu e cazul nostru. Publicul este pur și simplu sedus de exagerările, contorsiunile, ba chiar și minciunile publicistice. De neînțeles, dar așa e, uitați-vă la cifrele de audiență.

Care este urmarea? Publicul, deși urmărește asiduu violul asupra adevărului, nu crede o iotă din ce i se prezintă. "Au zis ăștia că mâine e cod portocaliu de frig." "Păi asta spun tot timpul. Oi crede când oi vedea cu ochii mei."

Lipsa de credibilitate a sursei de informare se transferă informației, astfel că nimeni nu mai dă doi bani pe ce spune gazeta. Și asta fac inclusiv autoritățile. Care, plictisite de alarmismul nemăsurat, nu mai iau nicio decizie. Adică, atunci când ar trebui să intervină, nu o fac, pe motiv că situațiile excepționale de criză sunt foarte frecvente și nu mai ajungi nicăieri dacă le bagi în seamă pe toate.

Mai exact, este o păcăleală reciprocă, in care presa minte cu speranța că va obține un avantaj, în principal, financiar, iar publicul se face că dă importanță, dar tratează știrile ca pe un film artistic cu accente dramatice de telenovelă, presărat cu puțin horror de la crime, violuri și accidente, dar și cu oleacă de umor (in)voluntar, produs de reacția politicienilor bezmetici, nelămuriți ce caută în lumea asta.

Unii se fac că spun adevărul, ceilalți se fac că îi cred. Pe lângă consumatorii de presă, păgubiți mai sunt și plătitorii de publicitate, care, amețiți de cifrele audienței, nu conștientizează un lucru evident: lipsa de credibilitate a gazetei/televiziunii/siteului grevează și asupra produselor/serviciilor promovate în calupurile publicitare. În principiu, asta ar trebui să fie grija departamentelor de marketing de la firmele plătitoare care, pe lângă cifrele de audiență, trebuie să fie atente și la încrederea pe care o acordă publicul, sursei de informații. Adică, dacă vrei ca lumea să aibă încredere în marfa ta, e bine să nu te lași lăudat de mafiotul cartierului.

#moaradebaliverne

Iarna grea, omătul mare...

 Zăpada troienită inspiră multe nostalgii. În mare parte, bazate pe aduceri aminte din alți ani, mai tineri, mai voioși și mai bravi în fața nămeților.

În iarna lui '86, decembrie adusese un ger spre -30°, astfel că armata devenise un pic cam grea. Eram santinelă într-o noapte ca aceea și simțeam gerul cu ace de sticlă în fiecare respirație. Eram echipat "regulamentar", adică șubă lungă până în pământ, croită pesemne pe umerii unuia mai voinic. Cântarea vreo douăzeci de kile și era scorțoasă de stătea în picioare și fără om înăuntru. Peste ea, o căciulă soldățească cu urechi, groasă și slinoasă, care se preda "schimbului", adică următoarei santinele, împreună cu șuba și pistolul mitralieră. Erau atât de murdare și uzate că era greu să-și dea seama cineva care erau culorile originale și care a fost primul lor război. La asemenea trusou se asorta și o pereche de șoșoni de blană, largi și înalți, în care trebuia să bagi piciorul încălțat cu bocanc. Arătam ca Hagrid, dacă Hagrid ar fi fost bărbierit, ar fi avut 18 ani și 60 de kile. 

Eram "blindat" împotriva frigului dar, cu toate acestea, simțeam gerul strecurându-se, încolăcindu-mă și mușcând ca un piton de foc înghețat, că nu știam de câte ori puteam să mai respir până la sfârșitul celor trei ore de gardă. Așa cum eram îmbrăcat, nu prea mai înțelegeam care mai era rolul meu. Să apăr unitatea de inamic? Nici măcar nu puteam ridica pușca, iar degetele erau țepene. Să fug după hoții care s-ar fi lăcomit la bunătățile dintr-o unitate militară? Abia puteam păși, încercând să nu stau cu fața în bătaia crivățului. Poate doar să-i sperii, dar cum aș fi putut speria niște demenți care merg la furat la -30 de grade dintr-o unitate militară?

Eram aproape sigur că mă vor găsi congelat, în interiorul șubei, ca un miez de nucă, prea mic pentru a putea umple învelișul rece și ostil.

Salvarea mi-a venit de la santinela postului apropiat, care se săturase de consemn, de jurământul militar, de toți tâmpiții din comandament și voia să se încălzească, cu toate riscurile și pedepsele care îl pășteau.

M-a chemat să intrăm într-un camion de armată, o mândrețe de DAC, unde tot era frig, dar nu ne mușca gerul de ochi. Eram cam îndoit, "dacă ne prinde caporalul?", dar m-a asigurat că pune alarma de la ceas să sune, cu jumătate de oră înainte de schimb, ca să ne găsească la post, înghețați și vigilenți.

Nu știu câți ați experimentat trecerea bruscă de la ger cumplit la o relativă căldură, că în cabină ne-am dezmorțit un pic, dar eu aș recomanda asta celor care se plâng de insomnii. N-am auzit nicio alarmă de la niciun ceas. Amicul se lăuda cu un Seiko electronic cu melodii, la mare preț pe vremea aceea, la care puteai programa o sonerie, însă, ca să o auzi trebuia să ții ceasul la ureche, să fie liniște în jur și să fii treaz. Aici cred că am greșit. După două ceasuri de ger urmate de somnul binefăcător, nu poți avea pretenția să te scoale un țârâit mai slab decât al unui greier bolnav.

Ne-a trezit, în schimb, gradatul nervos, urmat de șirul de soldați îndoiți de râs, care ne priveau cum coborâm, bezmetici și vinovați, din cabina camionului. Vinovați, dar vii.

Au raportat cazul mai departe, așa că ne-au scos la raport, ne-au mustrat militărește și ne-au tuns chilug, spre gloria instruirii militare.

Am senzația că v-am mai povestit întâmplarea. Îmi e încă proaspătă în amintire, de parcă a fost, cândva, nu demult, acum vreo doi ani. 

Azi-dimineață am scos mașina din parcare cam greu, doar după ce am accelerat mai zdravăn, însă, când să plec pe străduță, am început să patinez (nu eu, mașina), de mă apucase disperarea. Mă grăbeam, mașina nu mergea în nicio direcție, nici în parcare n-o mai puteam băga, nici nu mi-ar fi fost de vreun folos, că trebuia să ajung la serviciu. Norocul meu a fost un trecător, care s-a apucat să împingă mașina, de am putut intra pe făgașul unde roțile au început să tragă. Nu i-am văzut fața omului, nu i-am mulțumit, ci doar am accelerat cu disperare ca să ies dintre nămeți. Îi doresc multă sănătate și sper să primească ajutor când are mai mare nevoie, fără să-l ceară, doar să-i fie oferit, așa cum a făcut și el.

De fapt, cred că nu zăpada și culorile iernii sunt cele care ne impresionează. Ci omenia, binele necondiționat, solidaritatea în fața situațiilor critice, acestea sunt albul imaculat al sufletelor noastre, ca o zăpadă peste urâțenia care ne găurește inimile, atunci când e totul ușor și bine.