Raphael Dădârlat ajunsese mare prin politică, deși nu avea cine știe ce aplecare spre gargară, șulfăraie sau mânăreală. Ai lui l-au
trimis la București imediat după revoluție, ca să-și facă un rost.
S-a înhăitat cu cine trebuie și, într-un an, a ajuns ceva șmecher pe la parlament. Intrase la grămadă,
că era nevoie de nume pe listă și nimeni nu-i dădea vreo șansă.
Ajuns acolo, stătea mai mult pe la partid, o ardea prin localuri cu colegii deputați, mai pârlea câte-o aspirantă la funcții și poziții...
De fapt, așa a ajuns celebru. L-au prins în mașină cu una, atât de speriat încât se îmbrăcase cu chiloții ăleia. L-au dat la televizor,
l-au pictat prin gazete, a ajuns de râsul politicii.
Era, cum se spune, mort-din-punct-de-vedere-politic. Așa că l-au dat afară din partid, dar îl știa lumea așa că nu mai avea ce face în București.
Peste tot unde căuta ceva de lucru, râdeau de el și îi făceau faze nasoale: “Ce zici de niște bikini roșii, Raphaele?”, “Bă, tu
când te duci la budă, unde intri? La femei sau la bărbați?”
A decis să se întoarcă în sat, deși trebuia să înfrunte miștocăreală și umilință din partea tuturor, însă nu mai știa
de unde să ceară ajutor. Părinții erau ultima lui scăpare.
De când a pășit pe ulița satului, parcă îi căzuse ceva în cap. Lumea se îngrămădea să-i strângă mâna, să-l
bată prietenește pe umăr. Se ofereau să-l invite la bodegă și chiar îi plăteau câte o țuică. Era speriat, că nu știa ce se întâmplă cu oamenii
care, singurii din lume, îi arătau atâta admirație și prietenie, primindu-l ca pe fiul risipitor.
Dar oamenii erau fericiți că pe unul de la ei din sat l-au dat la televizor.
Fragment din romanul autobiografic “Personajul neutru”
