Balada lui Norocel

Fusese conceput într-o noapte de august, la zilele comunei. O noapte agitată. Extrem de agitată. Ca să n-o mai lungim, Viorica fusese, în noaptea aia, cea mai apreciată fata din sat. O apreciaseră, pe rând, tâmplarul, morarul, brutarul, vioristul și acordeonistul din taraf, vreo doi ciobani, șeful de post dar, mai ales, toată echipa de circari care venise cu bâlciul.

Probabil ca mai fuseseră și alții, dar cine mai stătea să socotească? Nimeni nu stătea să socotească, pentru că toți au uitat cu râvnă noaptea aceea și mahmureala de a doua zi. Așa a apărut Norocel. Norocel semăna cu toți bărbații din sat, ba chiar și cu câțiva din satele vecine. Cum creștea, își descoperea talente noi. Se pricepea la meșteșugul lemnului, cocea pâinea ca nimeni altul, asta în timp ce cânta din vioara, agățat de catargul din curtea primăriei, cu capul în jos.

Semăna cu toți, mai putin cu unul: învățătorul era cam bătrân și nu participase la desfrâul colectiv. De aia Norocel era cam prostănac. Putere avea el multă, avea și îndemânare, dar capul nu prea îl ajuta deloc. Putea face multe, dar îi ieșeau cam pe dos. Viața îi dădea portocale, dar el tot limonada făcea.

Printr-a patra și-au dat seama că are puteri supranaturale.Putea ridica mașini cu o mână, putea muta lucruri cu gândul, vedea prin hainele femeilor, iar asta ii provoca erecții nemaivăzute în tot județul.

Cine știe ce amalgam de fluide și energii a concurat la conceperea lui, dar era clar că munca nu fusese în zadar. Era plăcut la chip și voinicuț, bun la treabă și nu făcea mofturi, așa că sătenii îl luau la ei cu rândul să-i mai ajute la treabă, pe un blid de mâncare și o vorbă bună, părinteasca. Timpul trecea, Norocel creștea, devenise un voinic mândru, care putea zbura și căruia începuse a-i mirosi a catrință și care se îndemna a tocmi pețitori. Lui îi plăceau toate fetele din sat, dar și el, lor.

Asta se lăsase ca o bruma înghețată pe spinările sătenilor, că nimeni n-avea chef sa-și dea fata după superman. Nu puteau face asta chit că le era ca un fiu. Ce zic, le era chiar fiu! Așa ca s-au hotărât să-l trimită la oraș. N-avea nevoie de tren că putea zbura ca o racheta așa ca puteau sa-l trimită oriunde el tot acasă dormea noaptea. Erau amărați bieții oameni de-și blestemau ziua când au ales-o pe Viorica regina comunei, dar mai ales noaptea când au sărbătorit-o.

Într-o zi, învățătorul îi chemă la el pe mai marii satului, ca să le spună o vorbă. Era bolnav și abia se mișca, asa ca îi primi așezat în pat.

"Este în sat o fată care nu e sora lui... Am fost și eu orbit de frumusețe într-o vară."

"Spune-ne, cine e! Da, spune-ne cine e! O măritam cu Norocel și îi dam zestre. Cum o cheamă? "

"Mâine, mâine... Acum sunt obosit..."

Au plecat ușurați, gândind ce nuntă mare o să facă ei în sat și ce bucurie că puteau îngropa odată rușinea păcatului lor comun. Dar cine era fata? A cui nevastă o fi fost necredincioasa care s-a dedat la dezmierdările bătrânului învățător? Ei, asta o s-o lămurească mâine, când le va spune numele fetei.

Iar tatăl vitreg al miresei? Ce necaz avea? Pierdea o fiică, dar câștiga un ginere super-erou, bun de muncă și ușor de mulțumit.

Un somn liniștitor și profund a cuprins tot satul, ca o ușurare după zile de freamăt și zbucium. Aceea a fost noaptea în care a murit învățătorul.

Fragment din romanul autobiografic: "O porție de griș cu lapte, va rog!"