Gianluigi Napoleon nu
iubea şedinţele după ora patru după-amiaza. I se întâmpla de
multe ori ca, atunci când se pregătea el mai cu spor pentru plecat
acasă, să-i vină şefului chef să-i cheme la
meeting room.
Aproape
că nici nu se mai gândea la meciul de la TV, la berica de la terasă
cu băieţii, nici măcar la fotoliul vechi şi comod învăţat cu
forma fundului său. Considera că asta aduce ghinion, aşa că, de
pe la ora trei stătea pitit, chinuindu-se să nu se gândească la
nimic. Dacă se gândea la şedinţă era şi mai rău, că ştia
precis că asta i se transmite telepatic şefului şi îi vine pofta.
La
fel a fost şi de data aia. După ziua aceea au trebuit să-i schimbe
locul de muncă pentru că-şi pierduse aptitudinile.
Nu
era foarte important pe la serviciul lui. Treaba lui era să scrie la
calculator nişte fişe de magazie şi să aibă grijă de protocolul
de la „meeting room”. Asta însemna că tot timpul pleca ultimul.
Nu putea lipsi, că n-ar fi avut cine să le aducă apa, cafelele şi
alunele la masă. Altă treabă n-avea. Era invizibil pentru
ceilalţi, aproape că devenise un decor animat, la pachet cu filtrul
de cafea şi cutia cu pliculeţe de zahăr. Îşi făcea treaba cu
conştiinciozitate şi le ştia la toţi preferinţele, aşa că
singura problemă era când şedinţele se prelungeau peste măsură.
Avea
şi un motiv special pentru care ura şedinţele: soţia. Avea o
nevastă frumoasă, mai tânără cu zece ani, bine conturată (cam
prea...) pentru care îl invidiau toţi cunoscuţii. Nici pentru el
nu era prea clar de ce l-o fi luat de bărbat, dar nu se concentra
prea tare pe asta pentru că, v-am spus, gânditul aduce ghinion.
Câteodată avea noroc şi se desfăta din „capabilităţile”
doamnei Apetrăchioaie, ceea ce era fericirea supremă pentru
Gianluigi Napoleon. Gianluigi Napoleon Apetrăchioaie, că aşa îl
cheamă, dar n-are rost să insist asupra dezbaterilor din familia sa
la vremea când a fost botezat.
În
seara aceea a fost o şedinţă lungă şi atât de plictisitoare că
până şi pointer-ul cu laser avea traiectoria curbă, la un moment
dat. În final, s-a terminat (nu se putea altfel :)) şi s-au cărat
acasă.
Soarele
apusese de multişor, iar Gianluigi Napoleon avea ceva de mers până
acasă, pentru că locuia în suburbii şi nu-i mai ardea nici măcar
de bunăciunea aia de nevastă, atât era de fără chef şi obosit.
Pe
drum, nimic interesant. În goana maşinii a întâlnit doar
chestiile comune: nişte nesimţiţi care mergeau cu faza lungă, o
blondă cu decapotabila deschisă pe jumătate, un patron sinucigaş.
Traficul se rărea şi devenea anost, monoton, plictisitor, uniform,
banal, lipsit de variaţie etc.
Avea
capul greu şi pleoapele şi mai grele. Mai fenta din când în când
închizând cîte un ochi, ca „să-l odihnească”. Copaci,
copaci, copaci. Linie continuă, linie discontinuă. Copaci, copaci,
copaci. Alune, cafea, apă minerală...
Nu
ştia cum începuse vuietul ăla. Auzea nişte sunete stridente,
amestecate cu nişte voci guturale şi nişte fiinţe ciudate cu
viziere de sticlă se holbau la el de undeva de deasupra. Alături, o
umbră cu luminiţe albastre care clipeau ca şi cum ar fi transmis
un mesaj. „Extratereştri!”, gândi imediat şi se miră că aşa
o persoană neimportantă ca el fusese aleasă de civilizaţia
aceea avansată pentru stabilirea contactelor. Încercă să la spună
ceva de bun-venit, dar îşi aduse aminte că nu vorbea limba
extraterestră.
- „Hello! I am romanian” îngăimă el mândru.
- „Stai liniştit şi nu te mişca. Continuă se respiri.” auzi ca prin vis şi căzu într-un somn adânc.
L-au
cusut cum au ştiut ei mai bine. A fost greu să-l descarcereze, dar
şi mai greu să adune diferite bucăţi din el şi să le pună la
loc, ca într-un puzzle diform şi mobil. Nu puteau risca să-l care
la spital. Avusese noroc că pe ambulanţă se afla un doctor
entuziast, care nu se temea de provocări şi asta l-a ţinut în
viaţă.
E
bine să nu fii mofturos cu ce primeşti de la viaţă. Scăpase cu
viaţă şi ăsta era lucrul cel mai important. E clar că nu putea
scăpa perfect neatins. Lumina slabă, agitaţia din jurul
ambulanţei, mulţimea care dorea să-şi facă selfie cu mortu',
nu sunt condiţii tocmai bune pentru o operaţie de reconstrucţie
totală, complexă şi definitivă, aşa cum ar fi vrut Gianluigi.
Era evident că rămăsese fără sprâncene, dar asta se putea
rezolva uşor, cu un marker permanent pe săptămână. N-a aflat
niciodată de unde i-au recoltat pielea de pe frunte. Oricum, toată
pielea de pe trupul lui era constituită din parcele despărţite de
mici garduri cu ostreţe din care mai ieşea, din când în când,
câte un capăt de aţă chirurgicală.
A
fost mai uşurat când l-a părăsit nevasta. Se punea capăt unei
situaţii jenante, care nu putea avea o soluţie normală. Îndurase
ea lipsa sprâncenelor, harta ciudată de pe corpul soţului, dar cel
mai greu i-a fost când a descoperit că ceea ce are un bărbat şi
îl deosebeşte de femeie nu mai e la locul lui. Şi când ne referim
„la locul lui” vrem să spunem că ceea ce stă de obicei între
picioare era acum pe post de deget mijlociu la mâna dreaptă. Aşa
s-a întâmplat! V-am spus: lumină puţină, materiale ieftine...
O
vreme a încercat să compenseze cu ce avea dar, chiar dacă organul
îşi păstrase abilitatea de a fi erect la stimulii corespunzători,
era destul de vizibil şi, de la o vreme, nimeni nu mai dădea mâna
cu el. I-au schimbat şi locul de muncă, pentru că nimeni nu mai
avea chef să bea Caffé
latte
din mâna lui.
Şi
pentru el devenise destul de grea viaţa la muncă pentru că, de
când il lăsase nevasta, avea parte de foarte puţin sex, spre
deloc. Aşa că o femeie nu trebuia să arate cine ştie ce şi
bietul Gianluigi Napoleon Apetrăchioaie nu mai putea strânge mâna
pumn. Dinspre partea asta era chiar mai sincer decât ar fi vrut,
astfel că, de multe ori, colegele mai îndăzneţe din firmă făceau
pariuri pe jocul: „Pumnul sau palma”.
O
singură satisfacţie avea omuleţul nostru: când îl deranja cineva
în trafic şi îi arăta degetul mijlociu, îi
arăta, de fapt, ceea ce dorea să-i arate!
Vă
daţi seama, ce am scris până aici este ficţiune. Gianluigi
Napoleon Apetrăchioaie nu există. Din păcate există multe, prea
multe cazuri de vieţi sfărâmate de oboseala la volan. Acesta este
subiectul campaniei „Fii treaz la volan!”, promovat de Cristian China Birta pe blogul lui, într-o campanie desfăşurată de Edotec.
Dacă
v-am plictisit, nu vă urcaţi la volan. Beţi o cafea înainte. Dar
uitaţi-vă atent la mâinile celui care o aduce...
