Degetul lui Napoleon

Gianluigi Napoleon nu iubea şedinţele după ora patru după-amiaza. I se întâmpla de multe ori ca, atunci când se pregătea el mai cu spor pentru plecat acasă, să-i vină şefului chef să-i cheme la meeting room.

Aproape că nici nu se mai gândea la meciul de la TV, la berica de la terasă cu băieţii, nici măcar la fotoliul vechi şi comod învăţat cu forma fundului său. Considera că asta aduce ghinion, aşa că, de pe la ora trei stătea pitit, chinuindu-se să nu se gândească la nimic. Dacă se gândea la şedinţă era şi mai rău, că ştia precis că asta i se transmite telepatic şefului şi îi vine pofta.

La fel a fost şi de data aia. După ziua aceea au trebuit să-i schimbe locul de muncă pentru că-şi pierduse aptitudinile.

Nu era foarte important pe la serviciul lui. Treaba lui era să scrie la calculator nişte fişe de magazie şi să aibă grijă de protocolul de la „meeting room”. Asta însemna că tot timpul pleca ultimul. Nu putea lipsi, că n-ar fi avut cine să le aducă apa, cafelele şi alunele la masă. Altă treabă n-avea. Era invizibil pentru ceilalţi, aproape că devenise un decor animat, la pachet cu filtrul de cafea şi cutia cu pliculeţe de zahăr. Îşi făcea treaba cu conştiinciozitate şi le ştia la toţi preferinţele, aşa că singura problemă era când şedinţele se prelungeau peste măsură.

Avea şi un motiv special pentru care ura şedinţele: soţia. Avea o nevastă frumoasă, mai tânără cu zece ani, bine conturată (cam prea...) pentru care îl invidiau toţi cunoscuţii. Nici pentru el nu era prea clar de ce l-o fi luat de bărbat, dar nu se concentra prea tare pe asta pentru că, v-am spus, gânditul aduce ghinion. Câteodată avea noroc şi se desfăta din „capabilităţile” doamnei Apetrăchioaie, ceea ce era fericirea supremă pentru Gianluigi Napoleon. Gianluigi Napoleon Apetrăchioaie, că aşa îl cheamă, dar n-are rost să insist asupra dezbaterilor din familia sa la vremea când a fost botezat.

În seara aceea a fost o şedinţă lungă şi atât de plictisitoare că până şi pointer-ul cu laser avea traiectoria curbă, la un moment dat. În final, s-a terminat (nu se putea altfel :)) şi s-au cărat acasă.

Soarele apusese de multişor, iar Gianluigi Napoleon avea ceva de mers până acasă, pentru că locuia în suburbii şi nu-i mai ardea nici măcar de bunăciunea aia de nevastă, atât era de fără chef şi obosit.

Pe drum, nimic interesant. În goana maşinii a întâlnit doar chestiile comune: nişte nesimţiţi care mergeau cu faza lungă, o blondă cu decapotabila deschisă pe jumătate, un patron sinucigaş. Traficul se rărea şi devenea anost, monoton, plictisitor, uniform, banal, lipsit de variaţie etc.

Avea capul greu şi pleoapele şi mai grele. Mai fenta din când în când închizând cîte un ochi, ca „să-l odihnească”. Copaci, copaci, copaci. Linie continuă, linie discontinuă. Copaci, copaci, copaci. Alune, cafea, apă minerală...

Nu ştia cum începuse vuietul ăla. Auzea nişte sunete stridente, amestecate cu nişte voci guturale şi nişte fiinţe ciudate cu viziere de sticlă se holbau la el de undeva de deasupra. Alături, o umbră cu luminiţe albastre care clipeau ca şi cum ar fi transmis un mesaj. „Extratereştri!”, gândi imediat şi se miră că aşa o persoană neimportantă ca el fusese aleasă de civilizaţia aceea avansată pentru stabilirea contactelor. Încercă să la spună ceva de bun-venit, dar îşi aduse aminte că nu vorbea limba extraterestră.

• „Hello! I am romanian” îngăimă el mândru.
• „Stai liniştit şi nu te mişca. Continuă se respiri.” auzi ca prin vis şi căzu într-un somn adânc.

L-au cusut cum au ştiut ei mai bine. A fost greu să-l descarcereze, dar şi mai greu să adune diferite bucăţi din el şi să le pună la loc, ca într-un puzzle diform şi mobil. Nu puteau risca să-l care la spital. Avusese noroc că pe ambulanţă se afla un doctor entuziast, care nu se temea de provocări şi asta l-a ţinut în viaţă.

E bine să nu fii mofturos cu ce primeşti de la viaţă. Scăpase cu viaţă şi ăsta era lucrul cel mai important. E clar că nu putea scăpa perfect neatins. Lumina slabă, agitaţia din jurul ambulanţei, mulţimea care dorea să-şi facă selfie cu mortu', nu sunt condiţii tocmai bune pentru o operaţie de reconstrucţie totală, complexă şi definitivă, aşa cum ar fi vrut Gianluigi. Era evident că rămăsese fără sprâncene, dar asta se putea rezolva uşor, cu un marker permanent pe săptămână. N-a aflat niciodată de unde i-au recoltat pielea de pe frunte. Oricum, toată pielea de pe trupul lui era constituită din parcele despărţite de mici garduri cu ostreţe din care mai ieşea, din când în când, câte un capăt de aţă chirurgicală.

A fost mai uşurat când l-a părăsit nevasta. Se punea capăt unei situaţii jenante, care nu putea avea o soluţie normală. Îndurase ea lipsa sprâncenelor, harta ciudată de pe corpul soţului, dar cel mai greu i-a fost când a descoperit că ceea ce are un bărbat şi îl deosebeşte de femeie nu mai e la locul lui. Şi când ne referim „la locul lui” vrem să spunem că ceea ce stă de obicei între picioare era acum pe post de deget mijlociu la mâna dreaptă. Aşa s-a întâmplat! V-am spus: lumină puţină, materiale ieftine...

O vreme a încercat să compenseze cu ce avea dar, chiar dacă organul îşi păstrase abilitatea de a fi erect la stimulii corespunzători, era destul de vizibil şi, de la o vreme, nimeni nu mai dădea mâna cu el. I-au schimbat şi locul de muncă, pentru că nimeni nu mai avea chef să bea Caffé latte din mâna lui.

Şi pentru el devenise destul de grea viaţa la muncă pentru că, de când il lăsase nevasta, avea parte de foarte puţin sex, spre deloc. Aşa că o femeie nu trebuia să arate cine ştie ce şi bietul Gianluigi Napoleon Apetrăchioaie nu mai putea strânge mâna pumn. Dinspre partea asta era chiar mai sincer decât ar fi vrut, astfel că, de multe ori, colegele mai îndăzneţe din firmă făceau pariuri pe jocul: „Pumnul sau palma”.

O singură satisfacţie avea omuleţul nostru: când îl deranja cineva în trafic şi îi arăta degetul mijlociu, îi arăta, de fapt, ceea ce dorea să-i arate!

Vă daţi seama, ce am scris până aici este ficţiune. Gianluigi Napoleon Apetrăchioaie nu există. Din păcate există multe, prea multe cazuri de vieţi sfărâmate de oboseala la volan. Acesta este subiectul campaniei „Fii treaz la volan!”, promovat de Cristian China Birta pe blogul lui, într-o campanie desfăşurată de Edotec.

Dacă v-am plictisit, nu vă urcaţi la volan. Beţi o cafea înainte. Dar uitaţi-vă atent la mâinile celui care o aduce...