Nu te pune cu dragostea!

Pentru sătenii din Odrăslești, balta de obște, la care își adăpau dobitoacele, se cam bâhlise, se umpluse cu ierburi și murdărie. Puțea a mâl și a pește stricat de nu mai voiau nici vitele să bea din locul acela, indiferent cât erau de însetate.

Așa că gospodarii locului se îndemnară să găsească un izvor curat, care să primenească apa bălții. Pe vremuri, pe acolo curgea un pârâiaș, căruia îi ziceau Pupăciosu, dar acesta secase de ani buni, așa că, odată cu apa, îi dispăruse și numele. Unii își mai aminteau că înainte să-l cheme Pupăciosu, îi ziceau Fătăciosu, dar comuniștii i-au schimbat numele, atunci când au venit la putere. Vreo doi bătrâni, susțineau că nici acesta nu era numele original, ci altul, un pic asemănător, dar care nu se putea pronunța de față cu copiii. 

Oameni de ispravă, sătenii din Odrăslești au tocmit meseriași ca să le descopere vâna de apă, iar efortul le fu răsplătit generos. Chiar cu asupra de măsură, după cum vom descoperi mai departe.

Izvorul era puternic și rece, iar apa - limpede și dulce, de veneau prima dată oamenii la adăpat, înaintea animalelor.

Mare bucurie a fost în vremea aceea, că peste tot se auzea că seceta înghite râurile și că poluarea ne va prăji pe toți ca pe scrumbiile puse pe grătar. 

Au zis că izvorul e semn bun și de-acum le va fi mai bine, lor și animalelor.

De la o vreme, pățeau un lucru ciudat. Se culcau devreme, înainte de apusul soarelui, chiar dacă animalelor nu le venea cheful de a fi încuiate în grajduri, ba chiar am zice că aveau un chef nestăvilit de hârjoneală, de parcă îi apucase strechea pe cai, pe iepe, pe vaci și pe boi. De fapt, stăpânii lor mergeau la culcare tot cu gând de hârjoneală, aprig și nestăpânit, ca o mâncărime pe care o țineau ascunsă toată ziua. 

Când învățătoarea începu a se plânge că nu mai putea să-și țină ora la clasă de răul celor mici, care i se cam uitau pe sub fustă, iar trebui să se adune gospodarii să vadă ce e de făcut. Pricepură, într-un sfârșit că împreunarea zilnică și repetată cu iubitoarele neveste nu se datora tinereților și frumuseților lor aparte, ci puterilor miraculoase ale izvorului. Ba chiar, bătrânii satului începeau să-și aducă aminte povestea Fătăciosului sau cum s-o fi chemat mai dinainte.

De oprit șuvoiul nici nu se punea problema, toți erau mulțumiți de situație, așa cum era. Vacile și iepele fătau rând pe rând, umplând ogrăzile și hambarele, iar țărăncile făceau aceeași treabă, adică asigurau un spor demografic pozitiv, de se speriaseră cei de la Statistică. Satul se lăuda și cu cea mai mică medie de vârstă pe țară, pentru că nu numai nașterea copiilor contribuia la asta, dar și o serie de decese, aparent inexplicabile, se produseseră asupra unor cetățeni care neglijaseră problemele de inimă și se înnădiseră la ulucul izvorului. Când Odrăsleștii câștigară pentru a treia oară diploma de "Cel mai prolific sat", iar cei de la Finanțe obosiseră tot socotind indemnizații pentru copii, cineva de la "Județ" se hotărî să verifice cazul. La mijloc fuseseră și câteva sesizări, ticluite de un anume Mihai Lepădat, un sătean cam aparte de restul obștii, atât ca port, cât și ca apucături. Flăcău tomnatic, Maicăl, că așa se prezenta, se purta ferchezuit și simandicos (sper că nu vă irită cuvintele astea, dar am nevoie de ele ca să vă transpun în lumea povestirii). Ziceam că se purta cu nasul pe sus, adică nu considera că în sat ar fi vreo fată pe potriva lui, deși ele l-ar fi ofertat cu drag, mai ales de când apăruse treaba cu izvorul Pupăciosu, că așa hotărâseră oamenii să-l numească. Părea că asupra lui Maicăl izvorul n-avea putere. Toată lumea aștepta seara ca să meargă la brațele iubitoare pentru cele fapte vitejești (na, că iar m-apucat. Trebuie să verific apa din pahar), numai flăcăul nostru se îndărătnicea să lupte împotriva izvorului, a efectelor sale imorale și a fericirii întregului sat. Ce spun eu, a întregii comune, că faima Pupăciosului trecuse dincolo de zări.

De la Județ a venit o inspectoare, însoțită de amabilul primar, care îi găsi cu greu cazare, pentru că satul era plin de turiști, mai ceva ca la Sovata în august. Inspectoarea se informă, își notă câteva detalii, gustă și ea din apa izvorului și plecă la oraș. A doua zi de dimineață, de mână cu bărbatul său, bătea în poarta gazdei, deoarece își prelungise delegația cu o săptămână.

La final, mulțumită de ce găsise, făcu un raport pozitiv, chiar înălțător, ca să fim în ton cu evenimentele, și formulă recomandarea ca autoritățile să-i lase în pace pe săteni, cu izvorul lor miraculos cu tot.

Asta avu darul de a-l întărâta și mai mult pe Maicăl, care mai trase o duzină de reclamații, astfel că Județul hotărî să mai trimită un control. Inspectoarea era în concediu de maternitate, deci sarcina reveni colegului ei, un individ cam rigid și puțin paranoic.

De data aceasta n-au contat nici ploconelile primarului, nici găinile fripte de fericitele gospodine, nici vinul curat adus de fericiții gospodari, ba chiar nici farmecele celor două gemene, Șănaia și Măraia, care tocmai descoperiseră cura cu apă de izvor.

Inspectorul de la Județ era ferm hotărît să închidă izvorul și să oprească această sursă de nocivitate pentru trupurile și conștiințele localnicilor. Vru, în final, să-l cunoască și pe merituosul cetățean Mihai Lepădat, înainte de a trece concluziile în raport. Acesta se prezentă la chemare, îmbrăcat în hainele sale cele mai arătoase, bărbierit și parfumat, de parcă mergea în pețit.

Întâlnirea a fost fructuoasă, deoarece Maicăl a lăsat o impresie plăcută chiar de la început. În timpul discuției au constatat că au pasiuni comune, cum ar fi celebra cântăreață Lady Gaga, dar și filmele de pe Diva. De asemenea, foarte apreciat de către amândoi era șprițul de vin rose demidulce, doar că nu mai aveau apă minerală. Inspectorul chemă gazda să le aducă apa "frizantă", dar problema era că prăvălia era închisă, deoarece toți sătenii își petreceau seara în dormitor. Sau pe unde îi apuca.

Le prepară niște sifon cu apă rece de izvor și le ură noapte bună.

Acesta a fost ultimul om care i-a văzut în seara aceea. I-au găsit dimineața, dormind liniștiți, unul lângă altul, complet despuiați, cu chipurile luminate de o flacără lăuntrică, eliberatoare.

Gazda, om bisericos, chiar dacă mai făcea ghidușii cu nevasta în zile oprite, era ferm în privința sexului între bărbați: să nu-i vadă în ochi, să nu se atingă de el, să nu știe de numele lor. Când i-a văzut în patul casei sale, cu goliciunile dezvelite, i s-a urcat sângele-n cap. I-a luat la altoit cu linguroiul de lemn până l-a rupt. Așa cum erau, dezbrăcați, i-a scos afară din ogradă, printre oamenii adunați de zarvă. Câțiva au făcut și poze cu bărbații goi alergând pe ulița mare a satului, lucru apreciat de publicul larg, de pe întinsul internetului.

Izvorul a rămas la locul lui. Au venit unii și au luat probe, dar n-au ieșit substanțe toxice la iveală, așa că sătenii beau în continuare din apa Pupăciosului. Cei de la Județ au închis dosarul, în sat au apărut întreprinzătorii care vând apă "africoziacă", iar comuna a ieșit campioană la economia de electricitate, pentru că nimeni nu mai aprinde seara becuri sau televizoare, ba chiar nici foc în sobă nu se mai face până la jumătatea lui decembrie.

De ce nu ne mai sperie avertizările codurilor colorate

Presa, care preia informațiile meteo, simte nevoia de a fi șocantă, chiar dacă starea vremii este un subiect de strictă utilitate publică și nu o ceartă între două starlete multi-amoroase.

Adică, vezi Doamne, la noi și doar la postul nostru de televiziune, frigul de la 0 grade e cel mai geros, e infernul alb, e mai rece decât la celelalte televiziuni.

Înțeleg războaiele pe cifrele de audiență (pe vânzări de reclamă, mai precis), dar nu cred că asta ar trebui să afecteze calitatea informației. La noi s-a depășit demult linia asta.

Într-o lume civilizată, presa mincinoasă este combătută ferm, atacată cu argumente și dezvăluiri, mergând până la nivel de restabilire a adevărului pe calea instanței dar, cel mai important lucru, prin sancțiunea pe care o dă publicul, aceea de a boicota, de a ocoli pe veci organul de potlogărie mediatică.

Nu e cazul nostru. Publicul este pur și simplu sedus de exagerările, contorsiunile, ba chiar și minciunile publicistice. De neînțeles, dar așa e, uitați-vă la cifrele de audiență.

Care este urmarea? Publicul, deși urmărește asiduu violul asupra adevărului, nu crede o iotă din ce i se prezintă. "Au zis ăștia că mâine e cod portocaliu de frig." "Păi asta spun tot timpul. Oi crede când oi vedea cu ochii mei."

Lipsa de credibilitate a sursei de informare se transferă informației, astfel că nimeni nu mai dă doi bani pe ce spune gazeta. Și asta fac inclusiv autoritățile. Care, plictisite de alarmismul nemăsurat, nu mai iau nicio decizie. Adică, atunci când ar trebui să intervină, nu o fac, pe motiv că situațiile excepționale de criză sunt foarte frecvente și nu mai ajungi nicăieri dacă le bagi în seamă pe toate.

Mai exact, este o păcăleală reciprocă, in care presa minte cu speranța că va obține un avantaj, în principal, financiar, iar publicul se face că dă importanță, dar tratează știrile ca pe un film artistic cu accente dramatice de telenovelă, presărat cu puțin horror de la crime, violuri și accidente, dar și cu oleacă de umor (in)voluntar, produs de reacția politicienilor bezmetici, nelămuriți ce caută în lumea asta.

Unii se fac că spun adevărul, ceilalți se fac că îi cred. Pe lângă consumatorii de presă, păgubiți mai sunt și plătitorii de publicitate, care, amețiți de cifrele audienței, nu conștientizează un lucru evident: lipsa de credibilitate a gazetei/televiziunii/siteului grevează și asupra produselor/serviciilor promovate în calupurile publicitare. În principiu, asta ar trebui să fie grija departamentelor de marketing de la firmele plătitoare care, pe lângă cifrele de audiență, trebuie să fie atente și la încrederea pe care o acordă publicul, sursei de informații. Adică, dacă vrei ca lumea să aibă încredere în marfa ta, e bine să nu te lași lăudat de mafiotul cartierului.

#moaradebaliverne

Iarna grea, omătul mare...

 Zăpada troienită inspiră multe nostalgii. În mare parte, bazate pe aduceri aminte din alți ani, mai tineri, mai voioși și mai bravi în fața nămeților.

În iarna lui '86, decembrie adusese un ger spre -30°, astfel că armata devenise un pic cam grea. Eram santinelă într-o noapte ca aceea și simțeam gerul cu ace de sticlă în fiecare respirație. Eram echipat "regulamentar", adică șubă lungă până în pământ, croită pesemne pe umerii unuia mai voinic. Cântarea vreo douăzeci de kile și era scorțoasă de stătea în picioare și fără om înăuntru. Peste ea, o căciulă soldățească cu urechi, groasă și slinoasă, care se preda "schimbului", adică următoarei santinele, împreună cu șuba și pistolul mitralieră. Erau atât de murdare și uzate că era greu să-și dea seama cineva care erau culorile originale și care a fost primul lor război. La asemenea trusou se asorta și o pereche de șoșoni de blană, largi și înalți, în care trebuia să bagi piciorul încălțat cu bocanc. Arătam ca Hagrid, dacă Hagrid ar fi fost bărbierit, ar fi avut 18 ani și 60 de kile. 

Eram "blindat" împotriva frigului dar, cu toate acestea, simțeam gerul strecurându-se, încolăcindu-mă și mușcând ca un piton de foc înghețat, că nu știam de câte ori puteam să mai respir până la sfârșitul celor trei ore de gardă. Așa cum eram îmbrăcat, nu prea mai înțelegeam care mai era rolul meu. Să apăr unitatea de inamic? Nici măcar nu puteam ridica pușca, iar degetele erau țepene. Să fug după hoții care s-ar fi lăcomit la bunătățile dintr-o unitate militară? Abia puteam păși, încercând să nu stau cu fața în bătaia crivățului. Poate doar să-i sperii, dar cum aș fi putut speria niște demenți care merg la furat la -30 de grade dintr-o unitate militară?

Eram aproape sigur că mă vor găsi congelat, în interiorul șubei, ca un miez de nucă, prea mic pentru a putea umple învelișul rece și ostil.

Salvarea mi-a venit de la santinela postului apropiat, care se săturase de consemn, de jurământul militar, de toți tâmpiții din comandament și voia să se încălzească, cu toate riscurile și pedepsele care îl pășteau.

M-a chemat să intrăm într-un camion de armată, o mândrețe de DAC, unde tot era frig, dar nu ne mușca gerul de ochi. Eram cam îndoit, "dacă ne prinde caporalul?", dar m-a asigurat că pune alarma de la ceas să sune, cu jumătate de oră înainte de schimb, ca să ne găsească la post, înghețați și vigilenți.

Nu știu câți ați experimentat trecerea bruscă de la ger cumplit la o relativă căldură, că în cabină ne-am dezmorțit un pic, dar eu aș recomanda asta celor care se plâng de insomnii. N-am auzit nicio alarmă de la niciun ceas. Amicul se lăuda cu un Seiko electronic cu melodii, la mare preț pe vremea aceea, la care puteai programa o sonerie, însă, ca să o auzi trebuia să ții ceasul la ureche, să fie liniște în jur și să fii treaz. Aici cred că am greșit. După două ceasuri de ger urmate de somnul binefăcător, nu poți avea pretenția să te scoale un țârâit mai slab decât al unui greier bolnav.

Ne-a trezit, în schimb, gradatul nervos, urmat de șirul de soldați îndoiți de râs, care ne priveau cum coborâm, bezmetici și vinovați, din cabina camionului. Vinovați, dar vii.

Au raportat cazul mai departe, așa că ne-au scos la raport, ne-au mustrat militărește și ne-au tuns chilug, spre gloria instruirii militare.

Am senzația că v-am mai povestit întâmplarea. Îmi e încă proaspătă în amintire, de parcă a fost, cândva, nu demult, acum vreo doi ani. 

Azi-dimineață am scos mașina din parcare cam greu, doar după ce am accelerat mai zdravăn, însă, când să plec pe străduță, am început să patinez (nu eu, mașina), de mă apucase disperarea. Mă grăbeam, mașina nu mergea în nicio direcție, nici în parcare n-o mai puteam băga, nici nu mi-ar fi fost de vreun folos, că trebuia să ajung la serviciu. Norocul meu a fost un trecător, care s-a apucat să împingă mașina, de am putut intra pe făgașul unde roțile au început să tragă. Nu i-am văzut fața omului, nu i-am mulțumit, ci doar am accelerat cu disperare ca să ies dintre nămeți. Îi doresc multă sănătate și sper să primească ajutor când are mai mare nevoie, fără să-l ceară, doar să-i fie oferit, așa cum a făcut și el.

De fapt, cred că nu zăpada și culorile iernii sunt cele care ne impresionează. Ci omenia, binele necondiționat, solidaritatea în fața situațiilor critice, acestea sunt albul imaculat al sufletelor noastre, ca o zăpadă peste urâțenia care ne găurește inimile, atunci când e totul ușor și bine.

Criză la frontiere

Când Cristinel, nepotul primarului, veni cu Leana de mână s-o prezinte familiei toată lumea era mulțumită. Nu credeau că o să-l mai vadă vreodată însurat, iar fata li se părea acceptabilă, chiar dacă era un pic cam slobodă la gură.

"N-are nimic, e nevoie de femeie zdravănă ca să-i facă rost la mormolocul ăla" fu părerea unanimă și le dădură binecuvântarea.

După care, cineva care o cunoștea mai demult pe Leana Bijboc avu o discuție discretă cu primarul, astfel că acesta își dădu seama la timp ce pericol îi păștea nepotul.

Cu Cristinel era imposibil să vorbești, că era îndrăgostit până-n străfundul mațelor, deci singura soluție era să aibă o discuție hotărâtă cu domnișoara Bijboc.

Leana nu păru surprinsă de aventurile pe care i le știa primarul, ba chiar fu interesată să completeze unele lacune cauzate de consumul iresponsabil de alcool, dar se ținu tare. Știa că-l are în mână pe Cristinel, era hotărâtă să-și facă un rost în viață și n-avea de gând să cedeze niciun milimetru.

Atunci primarul Mitică Șorț îi propuse s-o angajeze la primărie.

Aici au început să se înțeleagă, după ce au discutat despre o leafă boierească și o funcție de conducere.

Cristinel fu afectat de despărțire, dar nu prea tare că Leana îi permitea s-o viziteze, atunci când n-avea musafiri.

Acum, primarul trebuia să rezolve problema domnișoarei Bijboc. Unde boala s-o angajeze? Facultate nu avea, nici măcar de diploma de bacalaureat nu era chiar așa sigur, dar o noapte de chibzuință și un litru de rachiu îi dădură soluția: o va numi șefa pazei.

- "Vei apăra bunul obștesc, nimic nu mișcă fără voia ta! Vei fi ca un ministru al apărării", încercă el s-o momească, dar bătea la ușă deschisă, că Leana Bijboc deja scruta viitorul luminos.

- "O să-mi dai pistol?"

- "Nu."

- "Pușcă?"

- "Nu."

- "Măcar pulan."

- "Ăăă, bine."

Leana avu grijă să informeze pe toată lumea că era un nou șef în funcție, care nu mai era dispus să tolereze niciun lucru care ar putea știrbi pacea și securitatea comunei.

Se asemuia uneori în public și în privat cu alți miniștri ai apărării, ba chiar se gândea să-și schimbe numele în "Anna Leana Bijboc".

Leana voia cu tot dinadinsul să arate sătenilor că fusese angajată pe bază de competență, nu cum bârfeau unii pe drept. Sau, dacă nu era loc de competență, măcar să arate că știe să facă lucrurile la modul profesionist. Sau, dacă nici asta nu mergea, măcar să se facă așa de afurisită cât să nu aibă nimeni chef s-o ia la mișto.

Așa că, luni dimineață, când oamenii primăriei, în frunte cu Șorț, abia se adunau după un weekend de chef, Leana Bijboc le prezentă noul plan de apărare a comunei: "Cea mai bună apărare este atacul!"

- "Adică vrei să adunăm echipa de fotbal?", întrebă Șorț cu puțină speranță în glas.

- "Ce fotbal? Eu vă vorbesc de viitorul comunei, de năzuințele noastre de veacuri, de drepturile care ne-au fost violate de către cotropitori!", clamă șefa apărării, iar toți cei prezenți își dădură seama că, în weekend, toți stăteau cu familiile, lăsând-o pe Leana singură și neîndestulată. Trebuiau să rezolve cumva, prin rotație, pe bază de grafic, altfel migrenele de luni riscau să devină insuportabile.

- "Ce cotropitori, ce violatori?", întrebă Floriana cu regretul că are casa un pic cam departe, pe deal, iar asta o împiedică să ia parte la evenimentele importante ale satului.

- "Cei care ne-au răpit mișelește satul Fundu Ursului!" tună Leana, îmbujorată, despletită și încinsa rău.

"Mitică, fă ceva cu nebuna asta" îi scrise paznicul, primarului, pe WhatsApp.

- "Lenuța dragă, stimată doamnă" făcu primarul Șorț cu toată bunăvoința de care era capabil la ora aia. "Au făcut referendum, au votat cu 90%, noi ne-am bucurat că am scăpat de ei. Trei sferturi sunt beneficiari vemeghe, acum e problema lui Știubei."

Costică Știubei era primar tânăr, la primul mandat și fusese mândru că într-un an a reușit să sporească teritoriul comunei Osterei cu 25 la sută prin anexarea fund-ursulenilor. După ce a tras linie la primul buget și-a dat seama că nu tot ce-i mult e și bun, mai ales că noii veniți nu contribuiau cu nimic la buget, fiind exponenții unei lungi succesiuni de evazioniști, dar, neavând surse de venit declarate, trebuiau să primească ajutoare sociale.

Când au părăsit comuna Alemanda, primarul a declarat evenimentul "Rejuvenarea Alemandei" și au ținut chef trei zile, cu participarea unor cunoscuți interpreți din județ și chiar a unuia care semăna cu Guță. Unii mai jură și azi că ăla era Guță, dar televiziunile dezinformează.

- "Aha, deci i-au manipulat. Au făcut propagandă mincinoasă ca să ne facă pagubă. Trebuie să luăm măsuri!" continuă Leana Bijboc, cu mai multă îndărătnicie, observând că nu toată lumea era de părerea ei. Ba chiar niciunul nu era de părerea ei, dar trebuiau s-o liniștească cumva, că cine știe de ce mai era în stare.

- "Eu zic să le aplicăm niște sancțiuni! sări Mihăiță cu soluția pașnică.

- "Ce sancțiuni, Mihăiță?" vru să știe Șorț.

- "Sancțiuni economice. Să le punem restricții la importuri."

Toată lumea răsuflă ușurată. "Băiatul ăsta are viitor. N-o să rămână agent agricol toată viața" gândi primarul, un pic mândru că fusese prieten cu maică-sa în tinerețe.

- "Mai concret, ce să facem?", rosti Mitică Șorț întrebarea pe care și-o puneau toți.

- " Să le interzicem să mai vândă produse pe raza comunei noastre" explică Mihăiță.

"Nu e al meu, că eu nu fac copii așa de proști" gândi primarul, realizând de ce Mihăiță n-a fost în stare să facă nici școala de șoferi. Pentru alemăndeni erau foarte bine venite schimburile cu osterenii, că ce n-aveau unii, aveau ceilalți și prețurile nu era mari în zilele de târg.

Însă prioritatea "strategică" a primarului era s-o scoată de sub tensiune pe Leana, că altfel nu puteau merge să bea "cafeaua de dres", obicei vechi în zilele de luni.

Pe Mihăiță îl rezolva el mai încolo, că era băiat de înțeles, moale și naiv. Așa că alese soluția diplomatică.

- "Bravo, Mihăiță! Așa se rezolvă lucrurile în politica mare. Îi sancționăm vreo săptămână, ca să știe să nu mai cotropească pământul strămoșesc."

Chestia asta o cam dezumflă pe Leana, dar nu era problemă, nu era asta singura dezamăgire din viața ei.

- "Bun, și eu ce fac cu pulanele?" întrebă Leana Bijboc, când toată lumea credea că criza se terminase.

- "Ce pulane?" întrebă primarul sperând că n-a auzit bine.

- "Păi, am comandat 500 de pulane pe internet, ca să mergem să ne luăm înapoi teritoriile."

- "Nu-i nimic, le vindem duminică la târg. Amânăm aplicarea sancțiunilor cu o săptămână."

Fragment din romanul autobiografic "Vortexul liniar"

Cum pot politicienii să-și țină promisiunile

 Pe politicieni n-ai cum să-i dezveți de nărav. La alegeri sau înainte să primească vreo sinecură sunt cei mai buni prieteni ai noștri. Știu exact ce ne doare, au și soluții pentru rezolvarea problemelor, chiar în primele 30 de zile de la preluarea mandatului.

După ce se suie în scaune îi lovește amnezia. Nu numai că uită ce-au promis, dar fac mai rău decât era înainte.

E drept că nici poporul nu se învață minte. După atâtea decenii de votat ticăloși, în care au putut vedea prostia, îngâmfarea, corupția și ticăloșia în toate formele posibile, tot nemernicii ajung la putere.

Totuși, câțiva ani, între alegeri, poporul resimte efectele deciziilor proaste și îi înjură cu năduf, blestemând ziua în care au pus ștampila.

Ce e de făcut? De ce nu mai țin cont aleșii de nevoile oamenilor, de parcă li se șterg din memorie toate promisiunile electorale?

Asta numai specialiștii în domeniul psihologiei pot ști.

Eu, unul, m-am cam săturat. Așa că voi propune o soluție practică, ieftină, la îndemâna oricui, fiind cel mai democratic sistem de conducere care poate exista vreodată pe acest pământ.

Multă lume știe că, pentru dresajul câinilor, se folosește zgarda electrică. Adică, stăpânul, atunci când vrea să învețe animalul să execute o comandă, de la distanță poate provoca un șoc electric în zgarda aflată la gâtul câinelui. După câteva exerciții, Grivei pricepe care e treaba cu zgarda, o acceptă, îi sar figurile din cap și devine util societății.

Cam asta ar fi și cu politicienii. La preluarea mandatului, să li se pună la gât o zgardă electrică, care poate fi acționată de la distanță de un număr semnificativ de cetățeni, prin intermediul unei aplicații pentru telefon.

Adică, să presupunem că li se bagă sub nas o lege prin care să crească impozitul. În momentul în care legea se află în dezbatere, cetățenii au posibilitatea de a-și spune părerea. În momentul în care, să zicem, un milion de cetățeni zice că nu, parlamentarii primesc șocuri electrice, până când resping proiectul. N-ar fi frumos?

Sau, să zicem că un parlamentar este foarte agresiv în exprimare, necuviincios, deranjând oamenii care se uită în momentul acela la emisiune. Telespectatorii pot, doar cu o apăsare de buton, să-l curenteze pe recalcitrant, în mod repetat și cu insistență, până când se zvârcolește ăla pe podea. Vă garantez că a doua oară nu mai face.

Sistemul poate fi aplicat în foarte multe domenii care presupun luarea deciziilor. Ar fi și un semn distinctiv prin care lumea i-ar putea recunoaște pe stradă, că altfel nu i-ar băga nimeni în seamă. "Iată, dragă, un om important. Ce zgardă frumoasă are! Și ce cuminte pare!"

După cum spuneam, ar fi o cheltuială extrem de mică în raport cu beneficiile pe care le poate produce. Trebuie doar să-i prindem pe politicieni, să le ferecăm zgărzile la gât și să le explicăm că asta este doar spre binele lor.

Un fel de resemnare

 Călca egal, fără grabă, conștient că drumul e lung, iar capătul lui este, adeseori, iluzoriu. Era împăcat cu sine, poate puțin mirat că nu găsise calea mai demult, deși era chiar în fața lui, tot timpul, în timp ce el se rotea haotic înăuntrul sferei sale hipnotice.

Nu se considera un inadaptat. Avea limite largi în tot ceea ce privea înțelegerea, compasiunea, chiar acceptarea urii față de persoana sa, dar nu putea răbda ipocrizia. Unii sunt alergici la diferite substanțe, alții se sufocă la aflarea bârfelor care-i privesc, alții devin agresivi cu proștii. El n-avea problemele astea. Dar o avea pe asta cu ipocrizia. Pur și simplu izbucnea. Din om echilibrat și afabil devenea de-a dreptul intolerant, chiar de nestăpânit, atunci când dădea peste ipocriți. Ghinionul lui în viață era că avusese parte numai de ăștia. Ca un făcut, nu-i putea ocoli, trebuia să coexiste cu ei, de parcă împlinea cine știe ce blestem.

Avusese câteva reacții nervoase, exagerate și i s-a dus buhul. Damblaua asta a ipocriților era, de fiecare dată, generată sau potențată de alte defecte: erau și mincinoși sau parveniți, ori proști și îngâmfați. Răbda cât răbda, după care exploda. Îi spunea fiecăruia în față ce părere avea despre el, iar caracterizările nu erau deosebit de drăguțe.

Nu bănuia ce furtună iscase, dar începuse să simtă izolarea, răceala, ușile închise. Când își dăduse seama ce conjurație a tăcerii se urzise în preajma lui era deja prea târziu. Nu bănuise că unul dintre efectele ipocriziei, mai ales asupra celor simpli cu duhul, era proiectarea imaginii false până la confuzia cu percepția realității. Pe scurt, toată lumea îl credea nebun.

Trecuseră luni bune până să ajungă la un liman. Învățase să devină indiferent, chiar insensibil și considera că ăsta este un lucru bun.

Se bucura că ieșise din vârtejul psihic care aproape că îl trăsese la fund și era gata pentru un nou început. Îi iertase pe toți, adică îi erau indiferenți, de parcă rolul lor se oprise brusc, simultan și definitiv.

Pășea fără grabă, pe marginea șoselei de unde orașul se vedea în amurg, scăldat în raze fierbinți. Sirenele ambulanțelor și ale pompierilor sfâșiau văzduhul serii, întretăiate de bubuiturile exploziilor care, parcă, nu mai conteneau.

Cununia civililor

„- Alo, domnu’, hai încoa’ oleacă.

- Ce doriți?

- Domle’, nu vrei să fii socru mic?

- Cum să fiu? Nici n-am fată de măritat. N-am fată deloc.

- N-ai nevoie, stai numai în poză. Se plătește.

- Ce vrei de la mine, omule?

- Hai să-ți explic. Eu sunt organizator de cununii. Cum sunt organizatorii de nunți, eu sunt organizator de cununii. Adică mă ocup de fotograf, de șampanie, pișcoturi, flori, Mulți Ani Trăiască, porumbei... Uite aici cartea mea de vizită: Calistrat Dădârlat, președinte-director general A.F. Calistrat Cartofasol. Apropo, dacă vrei un cartof, o fasolă, am 10 hectare la Buhăeni.

- Ce treabă are asta cu mine?

- Acuma-ți explic. Vezi că unii dintre tinereii ăștia-s cam năcăjiți de-acasă. Au niște neamuri de zici că n-au terminat de ieșit din maimuță. Nu e vina lor, dar nu dă bine la poza de căsătorie să se vadă pociții ăia știrbi, îmbrăcați ca la iarmarocul din ’65. Așa că mă ocup eu: le aduc neamuri care nu-i fac de rușine. Uite mata ești prezentabil, voinic, bați suta de kile, ai? Ai fi bun de naș, da’ azi îmi trebuie socru mic. Ăla care-l aveam eu are o problemă.

- Stai oleacă, prietene. Dar nu se prinde lumea că-s falși?

- Chiar deloc, cred că-s neamurile lu’ ălalalt. Treaba mea e să aduc 20 de neamuri: socri, cumnați, nași, mătuși. Am și un negru, dacă se dorește. Toată lumea îl vrea. Ies niște poze frumoase, ceva deosebit.

- Și merge chestia asta?

- Ca focu’! Facem treaba asta de doi ani și suntem deja ca o familie. Știm fiecare ce avem de făcut și ne iese atmosferă de neuitat. Singurii care nu-s din familie sunt mirii, dar se bucură și ei pe lângă noi. Să-i vezi ce fericiți sunt, că ne purtăm cu ei mai frumos decât se poartă familiile lor. Asta le oferim: o familie! Știi ce merge iar bine? Înmormântările! Sunt unii care au fost așa de afurisiți în viața lor, că nu vine nimeni să-i petreacă la groapă. Copiii lor nu mai pot de rușine, săracii. Și atunci îl caută pe Calistrat. Le aduc tot ce trebuie: văduve, nepoți, colegi de servici, parlamentari, tot ce vor ei. Am două bocitoare, care merg pe bază de rachiu, prunăresele, urlă alea de învie mortul. N-a avut ăla parte de atâta considerație nici când s-a însurat. Hai mergi? Că începem în 10 minute.

- Da’ ce s-a întâmplat cu socrul mic?

- Aia a fost o chestie amuzantă. Pentru noi, pentru el, nu. A dat nevastă-sa, Panseluca, peste niște poze în care era socru mic. Că aia nu face nimic în casă, numai stă pe feisbuc. Și l-a luat în primire: „Ce căutai mă acolo? Cine e haimanaua aia cu care te țineai de mână? Îți plac roșcatele cu țâțe mari, ai?“ Poc! Poc! „Mie nu mi-ai zis că ai nevastă și fată de măritat!“ Trosc! Pleosc! „Duci viață dublă, ai?“ I-a dat omor dublu. Abia marți iese din spital, așa că azi am nevoie de tine. 50 lei, un pahar de șampanie și patru pișcoturi.

- Bine, să zicem că vin, dar cu cine cunun? Cine e soacra mică?

- Cum, cine? Roșcata cu țâțe mari, nevastă-mea!“

Fragment din romanul autobiografic: „Cum a ajuns Costică fată mare“

Reforma PSD - totală și imediată!

Căderea guvernului nu este numai vina Vioricăi Dăncilă, ci este dezastrul provocat de întreaga conducere a PSD. De aia trebuie să plătească toți!

Căderea guvernului este cel de-al treilea eșec major într-un an de zile, după referendumul pentru familie și europarlamentare. Aceste bătălii s-au pierdut fără să se fi făcut nicio analiză serioasă, fără a fi consultat partidul (membrii, nu cei aflați în scaune înalte) și fără a fi asumată, curajos și corect, răspunderea pentru declinul PSD.
Nici după rezultatul de la europarlamentare capii partidului nu au înțeles că electoratul nu e prost. Semnalele au fost evidente și au criticat ermetizarea deciziei politice (la toate nivelurile), brejnevismul organizațional și complicitățile transpartinice în scop mercantil.
Urmează încă trei bătălii importante, pe parcursul unui singur an și nu mai e timp pentru oprirea declinului. Fără reformarea partidului pe baze corecte și promovarea liderilor reali, autentici și eficienți, vom asista la dezintegrarea partidului și sacrificarea tuturor românilor care așteaptă sprijin de la PSD.
Chiar dacă e campanie pentru prezidențiale (personal, nu cred că PSD are mare lucru de câștigat, locul 2 nu se premiază), reorganizarea PSD trebuie demarată, la toate nivelurile și la toate structurile, astfel încât acest partid să fie cu adevărat reprezentativ. Nu este posibil ca proprii demnitari să vândă partidul, ca niște bișnițari, și să nu pățească nimic. Nu este posibil ca liderul organizației de tineret să trădeze ca un șmenar mărunt, fără să fie demiși toți cei care i-au acordat sprijin politic.

Critica este inutilă, atât timp cât nu există și propuneri de soluții. Le formulez public, pentru a fi analizate și completate, convins fiind că nu se mai poate fără măsuri capitale. Mi-aș fi exprimat punctul de vedere la partid (sunt membru din anul 2000), dacă ar fi existat interesul de a se mai discuta și cu membrii despre situația politică.
Prin urmare, iată ce propun:
- demiterea tuturor liderilor de organizații și numirea interimarilor până la organizarea conferințelor de analiză și alegeri;
- reorganizarea structurilor pe baze statutare, cu analiza severă a tuturor candidaților și excluderea tuturor încercărilor de manipulare a alegerilor interne;
- instituirea, în Statut, a prevederii obligatorii ca toți demnitarii susținuți sau aleși pe liste de partid, dar care au trădat partidul, să nu mai poată fi primiți în PSD;
- restricții la accederea în funcții de conducere la nivelul partidului sau la nominalizarea pentru funcții alese (președinte, parlament, primar, consilier local) pentru cei care dețin mari averi și firme cu mulți angajați. Bogatul nu crede săracului, iar stânga ține cu săracii.
- demararea inițiativei legislative prin care parlamentarii, la fel cu aleșii locali, să-și piardă mandatele în momentul în care aleg să se înscrie în alt partid. Fiind aleși pe liste de partid, datorează funcția partidului, nefiind monedă de schimb pentru interese personale.
Știu că politica are contorsiuni imorale și nu-mi fac iluzii în ce privește buna-credință a politicienilor de meserie, dar avem tot dreptul să le cerem să ne respecte și să lucreze în interesul nostru.

Jocurile paralimpice la Văleleni

„- Iată, dar, stimați ascultători, ne aflăm în comuna Gâtu-văii, unde participăm la o manifestare deosebită: „Jocurile paralimpice – 2019”. Stăm de vorbă cu un participant la toate cele două ediții desfășurate până acum. Cum vă numiți?

- Mă numesc Arcadie Hasmațuchi și sunt locuitor al comunei Gâtu-văii, satul Văleleni.

- Poate Văleni.

- Nu. Văleleni! Comuna este compusă din trei sate: Deleni, Văleni și Văleleni.

- Păi de ce se numește așa, Văleleni?

- A, e istorie veche de vreo zece ani, cam din timpul evenimentelor din Decembrie.

- De la evenimentele din Decembrie au trecut aproape 30 de ani, nu 10.

- Nu despre alea vorbesc. Evenimentele din Decembrie ale comunei noastre. Înainte de astea, satul nostru se numea Chișcădaga, un nume frumos, un nume respectat. Dar jocurile de culise ne-au privat de acest nume și renume.

- Ce s-a întâmplat, că m-ați făcut curios?

- Ce să se întâmple? Tradiția seculară a bătăilor de Anul Nou dintre Deleni și Văleni, în care numeroși cetățeni ale celor două sate își eliberau energiile acumulate în timpul anului, care cu bâta, care cu ciocanul, care cu ranga, fiecare cu ce avea pe acasă și se simțea mai îndemânatic.

La un moment dat au constatat că flăcăii lor nu se mai puteau însura cu fete frumoase, așa de pociți rămâneau de la bătăile astea. Ce să vă zic, erau așa de urâți că a trebuit să pună primăria becuri în toată comuna, ca să poți ieși noaptea din casă.

- Și ce au făcut? Ce poveste pasionantă! Toată țara urmărește cu sufletul la gură această istorie adevărată, această saga a Chișcădăgii...

- Așa că au trebuit să se însoare cu fete urâte, dar la un moment dat s-au terminat și astea. Mai rămânea să se însoare între ei, dar nici lor nu le plăcea cum arătau.

În schimb, tinerii noștri, care nu participau la bătăile lor, erau chipeși și aveau toate membrele și toți dinții, așa că aveau de unde alege mirese frumoase. Chișcădăgenii erau foarte mândri de tineretul care popula satul și le cam dădeau cu flit la căpcăunii din vecini.

Într-o zi, delenii și vălenii s-au întâlnit și s-au sfătuit să oprească tradiția ologelii de iarnă, așa că de Anul Nou au stat toți în case, au primit urători și au băut de necaz.

În anul următor, au răbdat ei cuminți, dar umblau prin sat cam nepotoliți și lucrurile mai scăpau de sub control, că era deajuns să ridice unul parul, că săreau toți. La sfârșitul anului, când au tras linia, au văzut că erau mai pociți, mai ciungi și mai ologi decât în ceilalți ani, când se băteau doar de distracția sărbătorilor, în mod organizat.

Așa că iar s-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot renunța la tradiții, că fără oleacă de bătaie viața lor nu are rost. Dar cum să facă? Și atunci șarpele invidiei i-a mușcat de inimă și s-au hotărât să facă totuși bătaia, dar satele lor împreună, împotriva celor din Chișcădaga. Ai noștri n-au vrut, dar asta mai mult i-a înfuriat pe cei din tabăra deleano-văleană, ca să zic așa.

Au venit peste noi și ne-au bătut de ne-au rupt vreo trei zile, de umbla tot satul văitându-se: „Văleleu, văleleu!” Din acest motiv ne-a rămas numele Văleleni.

- Extraordinar, istoria zbuciumată a satului, relatată chiar de către un observator ocular.

- Ocular, dar chiar și picioral. După cum vedeți mă deplasez cu ajutorul unui baston. De alții e mai rău. Că au ajuns mâinorali, spinorali și chiar caporali, de-a dreptul.

- Extraordinar! Presupun că așa v-a venit ideea să organizați jocurile paralimpice. Ce idee plină de altruism și de sportivitate! Ați decis să înlocuiți bătaia care desfigurează cu sportul care configurează, dacă-mi este permis să mă exprim așa.

- Vă este permis, sigur că da. În cele trei zile de jocuri și concursuri, fiecare face ce vrea, așa că puteți să-i spuneți cum vreți.

- Mă bucur că am avut ocazia deosebită de a informa stimații noștri ascultători cu privire la evenimentul unic din satul dumneavoastră. Acum, tot pentru ascultătorii noștri, ce ne puteți spune despre probele și concurenții cu dizabilități care vor participa la acest eveniment sportiv de excepție.

- Ce dizabilități?

- Adică handicapați. Unde sunt handicapații?

- N-avem dom-le, decât unul, da ăla nu vine, că ne strică cheful la toți. Săracu’ Verginel a rămas handicapat când a văzut-o pe Zinovica fără sutien, că el nu mai văzuse sutien și nu știa la ce folosește. El credea că alea stau în sus așa, suspendate, ca niște minuni ale naturii. Când a văzut bietul Verginel că Zinovica purta bretele i s-a făcut lehamite și s-a retras în el, ne bănuiește pe toți că vrem să-l păcălim, că totul în viață e minciună. Așa că i-am transmis cu blândețe că-i rupem picioarele dacă-l prindem pe aici, deci nu cred c-o să vină.

- Vai de mine, ce fel de jocuri paralimpice sunt astea? Care sunt probele sportive? Cine sunt concurenții?

- Păi, avem așa: tablagii, barbugii, popi-proști și machitoni.

- Poate machidoni.

- Nu, machitoni! Știi cum sunt Hagi și Halep campioni, ei fiind machidoni. Așa și ai noștri, sunt campioni la macheală, adică machitoni. O să-i recunoașteți ușor.

- Dar ce văd? Se joacă pe bani? Ce fel de sporturi sunt astea? E permis să se joace pe bani?

- Nu numai că e permis, dar chiar e indicat. Altfel nu vine nimeni să joace. În plus, este o formă de recompensare a efortului și norocului.

- Cum adică? Vă rog să explicați ascultătorilor noștri că mie mi s-a blocat creierul.

- Știți cum e la jocurile olimpice? Te antrenezi patru ani, uneori și mai mult și abia dacă apuci să fii în primii trei. Vin ăia îți atârnă o tinichea de gât și te trimit acasă.

La noi se respectă valoarea. Dacă ești bun și câștigi, primești parale. De aia le-am botezat „Jocurile paralimpice”!

Fragment din romanul autobiografic: „Zenovia – mărire și decădere”

Detalii semnificative

“Ce înveți în școală nu te ajută cu nimic în practică. Crede-mă, cu perseverență și tenacitate poți face tot ce dorești în viață. N-ai nevoie de multă carte.

Uite, eu, de exemplu. Mă știi, sunt crescut la oraș de mic copil. Am văzut animale doar la zoo și în vacanțe, la țară. Dar de vreo doi am trecut pe creșterea animalelor. Am luat un ied, în primăvară, cu gând să-l tai de sărbători. L-am luat viu, că am zis să-l mai țin prin curte, să se îngrașe, că aveam iarba mare. Cu timpul, m-am atașat, că așa e cu animăluțele. Se uită la tine cu ochii ăia mari și rotunzi și fac atâtea nebunii că stai și râzi singur, ca prostul.

M-am hotărât să nu-l mai tai. Am zis că să crească pe lângă noi, că e frumos să avem o căpriță care să dea lapte, pentru că laptele de capră este foarte sănătos, n-are colesterol și e plin de vitamine. Iar, mai târziu, poate să mai facă niște iezișori și facem o afacere. M-am uitat pe net cum se crește și am văzut că nu e pretențioasă, dar dă lapte cam puțin.

Anul trecut am început s-o mulg. Trebuie atenție și îndemânare, că nu e ca la vaci. Nu cantitatea contează, ci calitatea. Ideea e că aveam tot timpul lapte proaspăt. Așa că am zis că trebuie să dezvolt afacerea. Voiam niște iezișori la fel de nebunatici ca ea, dar pentru asta trebuia s-o dau la montă. Trebuia doar să găsesc un cioban care să fie interesat să împărțim profitul și, mai departe, să ne bazăm pe instinctele materne ale Roxanei, că așa am botezat-o: Roxana.

Așa că am căutat o stână pe Facebook și am intrat în legătură cu ciobanul. Ai idee câte stâni au pagină de Facebook? N-ai să crezi, puzderie! De parcă fiecare oaie și fiecare capră ar avea pagina ei personală. Te sperii, nu alta!

La momentul stabilit, m-am prezentat cu Roxana la cioban, pentru operațiunea de montă. Adică să facă amor cu un țap, chestie din care capra devine gestantă și apoi fată doi iezi. Ai văzut câte chestii de specialitate cunosc? Mai spun odată: nu pierde timpul prin facultăți, învață să folosești Google.

L-am rugat pe cioban să caute, totuși, un țap dintr-o rasă mai productivă, că eu mai mult de o jumătate de ceșcuță de lapte pe zi nu obțineam, oricât m-aș fi străduit.

Am dat-o jos pe Roxana din mașină și, ce să vezi, ciobanul nu mai voia să facă afacerea cu mine.

- De ce, domnule cioban?, l-am întrebat eu.

- Păi, nu vezi că capra ta e țap? mi-a zis el. Și a continuat: Dar așa țap relaxat n-am mai văzut în viața mea!”

Fragment din romanul autobiografic: “How to be a superhero”

P.S. În curând voi da drumul unui vlog. Abia aștept să văd ce o mai fi și ăla.

Cireșul părăsit

Norul juca în penumbre irizațiile triste ale semilunii și asta îi adânci durerea surdă, aproape viscerală. Parcă era acolo, dar, mai mult, parcă nu era, întrebându-se cu dureroasă recurență ce ar fi putut face să schimbe trecutul. Întunericul îl moleșea, iar lucirile plăpânde care pătrundeau pe fereastră se jucau cu plăsmuirile disperării sale.

În chip ilogic sperase s-o găsească acolo, negându-și părăsirea, ca un joc inocent de-a iubirea, în așteptarea îmbrățișării și lacrimilor izvorâte din fericirea iertării. Era doar absența sa, dureroasă ca o inimă extirpată dintr-un trup avid de viață, flămând de iubire, ca un cireș înflorit, smuls din rădăcină.

Cu ochii amintirii îi urmări conturul trupului ascuns în mătase, așa cum îl văzuse aievea de atâtea ori, păzindu-i somnul diafan. Mângâie cearceaful, acolo unde altă dată îi alinta trupul, încercând să reconstituie căldura pierdută a ființei sale chinuitoare.

Se întinse pe toată umbra plăsmuirii sale, acoperind urma iubirii sale, cu disperarea mută a saltului în gol, de parcă asta ar fi putut să-i oprească prăbușirea lăuntrică. Se agăță cu mâinile, cu văzul, cu mirosul, cu toate simțurile, cu toate convulsiile sufletului său, aflat în fază terminală.

Deodată, sări drept în picioare, străfulgerat de-un gând: “Bă, ia stai oleacă. Ăsta nu-i patul meu!”

Fragment din volumul autobiografic “Capitolul 2: Singurătate”

Comoara familiei

"- Acum un an ți-am încredințat supravegherea unicului meu fiu, pe care l-am trimis la studii pentru a-mi urma la conducerea afacerilor și pentru o carieră politică de succes. Ce-mi poți spune despre performanțele sale?
- Doresc să știți că raportul meu va fi unul sincer, bazat pe informații reale, indiferent de conținutul acestora.
- Vreau să știu cu adevărat ce face și îți promit că voi reacționa rațional.
- Să începem: încă din prima săptămână și-a constituit un grup de prieteni, în scop distractiv. Petreceri frecvente, cu alcool și alte substanțe, în compania unor tinere dubioase, astfel că a fost dat afară din cămin.
La școală s-a dus după o lună, în scopul de a preleva anumiți compuși din laboratorul de chimie. Vizita a avut loc în timpul nopții și conducerea a alertat poliția. N-a fost acuzat oficial, dar este în cercul de suspecți.

- Poate a găsit vreo tânără care să-l mai potolească.
- Tinere a găsit mai multe, dar niciuna nu a avut darul de a-l potoli. Aș spune, chiar, dimpotrivă. În orice caz, nu este prea statornic în relația cu o fată. Sau cu un băiat...
- Cu un băiat? Vrei să spui ca fiul meu este atras de băieți?
- De fete, de băieți, nu prea alege. Pe noi ne-a derutat tot timpul.
- Hmm... Dar la învățătură ce rezultate are?
- Nu prea grozave. De trei ori a trimis colegii să dea examen în locul lui, profitând de faptul că profesorii nu-l știau după chip. De cateva ori a copiat direct din cărți, iar examenul cel mai greu l-a trecut după ce i-a strecurat profesorului o minoră în așternut.
A fost destul de greu pentru noi să mușamalizăm unele situații, de aceea și costul prestației noastre este mai ridicat. Întreb, totuși, ce aveți de gând să faceți cu el?
- Nimic.
- Cum, nimic? Dar cui veți lăsa afacerile, cariera politică?
- Lui! Acum este pregătit."

Fragment din romanul autobiografic "Deriva oceanelor"

Drâmba cu schimbător

Sunt un tip care empatizează ușor. În copilărie, țineam cu Bobby Ewing, dar nu-mi erau indiferente nici aventurile lui J.R.
Așa-s eu, mă pun oricând în locul celor care se frământă, mai ales dacă au grija averilor, amantelor sau altor probleme.
Când am aflat despre prima operație de schimbare de sex aproape că m-a străbătut o durere ascuțită. E ca atunci când un fotbalist primește un șut în, cum să le zic?, "tricoaie" și întreg stadionul se ține cu mâinile de prohab.
(Cred, totuși, că tricoaie au numai unii, mai norocoși, iar ceilalți au, cum s-ar spune, bicoaie.) Am înțeles că zilele astea nu ne mai împiedicăm în puritanisme și spunem lucrurilor pe nume. Eu mi-am pregătit deja o listă de dedicații și tare aș vrea s-o aduc în atenția publicului larg.
Dar, să revenim la tipul care s-a făcut femeie. Mult timp mi-am bătut capul cu motivele pe care le-ar avea cineva pentru a-și tăia, de bunăvoie, un organ atât de important, un adevărat membru al familiei, dacă-mi este permis.
Să ai la îndemână formele feminine este amuzant și stimulator doar dacă ești bărbat, pentru ca știi cum și ai cu ce să umbli la ele. Nu e nicio șmecherie să te apuci singur de sâni și să te dezmierzi toată ziua, ca un obsedat. 
După aia am aflat că persoanele respective nu se simțeau bine ca bărbați și aveau mai curând apucături feminine. Mai auzisem de cazuri în care diferiți inși se îmbrăcau în bikinei roz și pantofi cu toc și erau foarte mândri de cum arătau. Nu e nimic ilegal în asta. Dacă cineva vrea să vadă ce simte regina balului, n-are decât, cu condiția să nu fie văzut de copii și femei gravide. Dar, de aici și până la a tăia podoabele cu scopul de a transforma șurubul în piuliță, mi se pare cam exagerat. Pentru că știți cum e: "Foaie verde de susai/Ce-ai avut, n-ai să mai ai!". 
M-am întrebat cum e să te simți femeie captivă în trup de bărbat și, chiar dacă n-am înțeles, măcar am empatizat puțin cu bietul om. La urma urmei și eu mă simt uneori precum Superman captiv în trupul unui, să zicem, culturist, dar asta n-o să ma facă niciodată să alerg la medicul chirurg ca să scoată supermanu' din mine. Sunt suficiente două kile de vin și problema se rezolvă pentru o vreme. Toate rămân la locul lor și eu continui să funcționez așa cum au stabilit moașa si funcționarul de la Starea Civilă. 
Tocmai când credeam că am depășit șocul amputărilor sexuale, progresele medicinei m-au lovit din nou: o femeie dorea să devină bărbat. În principiu, are dreptul, pentru că și cetățeanul dinainte a beneficiat de "ajutor" medical. Atâta doar că, așa cum știe toată lumea, de tăiat e simplu, de pus în loc e mai greu. Însă atâtea sute de milioane de dolari cheltuite în cercetarea medicală și-au spus cuvântul. În mod oficial, i-au confecționat "echipamentul" din țesuturi prelevate tot de la client, dar eu am o bănuială că au dat cu jula pe la victima vreunui accident pe care rudele au hotărât s-o incinereze. Culmea e că, atât noul bărbat, cât și chirurgii se lăudau că treburile merg bine în zona de sud și, în curând, tipul care a fost tipă va începe însămânțările de toamnă. 

Asta îmi aduce aminte de o poveste celebră pe vremea tinereții mele. Cică, la un congres de chirurgie, un medic japonez prezenta cazul unui tip căruia i-a fost grefat degetul unei maimuțe în locul celui amputat, iar operațiunea a fost o reușită. Atâta doar că tipului îi place să doarmă atârnat într-un copac. Toată lumea s-a minunat, a aplaudat și l-a felicitat pe japonez.
Al doilea caz a fost prezentat de un american care și-a operat propria mamă de ochi. I-a pus un ochi de sticlă cu care vedea mai bine decât cu ochiul sănătos. Din nou, aplauze, ovații.
La final, un doctor de la spitalul din Bârlad a prezentat cazul unui țăran care și-a tăiat cu faiul partea care îl număra în rândul bărbaților. Pentru că la spitalul din Bârlad nu se prea găsesc astfel de organe pentru transplant, doctorii au profitat că era circul în oraș, iar un pui de elefant tocmai murise, așa că au recoltat repede trompa micului pachiderm și i-au montat-o țăranului cu faiul, în locul organului tăiat. 
După o săptămână i-au scos copcile, iar după o lună pacientul a început s-o folosească mai des și mai eficient decât folosea vechea unealtă. 
La care, americanul n-a mai răbdat și a strigat, să audă toată lumea: "Asta-i bună, cine-a mai văzut așa ceva?"
- "Mă-ta, cu ochiul ăla de sticlă!", a sosit, prompt, răspunsul medicului bârlădean.

Nunta secolului

Se apropiau "Zilele comunei Pitulați" și toți ai casei se găteau cu haine noi, ca pentru o nuntă la restaurant. Lui Aurel nu-i luaseră costum pe motiv că "cine îl iubește, îl iubește și-așa". Ceea ce era adevărat, că în sat la ei nu-l iubea nimeni. Ce zic eu, nu-l iubea nimeni în toată comuna Pitulați.
Primarul le promisese fanfară și roată cu călușei, iar anul următor erau alegeri, așa că ei mergeau pe încredere că o să se țină de cuvânt. Iarmarocul de la Pitulați, în an pre-electoral avea ceva din semnificația rezultatelor din statul Miami, la alegerile americane. Dacă nu ieșea bine, te pregăteai să te întorci la oi și să lași locul unuia mai priceput la nevoile norodului.
La locul festivităților, o toloacă frumos ornată cu panglici și baloane colorate, trona o tribună de unde vorbea primarul, cântau copiii de la grupul folcloric "Vitejii Pitulați" și evolua o parte din renumita fanfară "Frații Ursaru".

Vremea era bună, pentru că primarul hotărâse ca ziua comunei să fie într-o zi cu soare.
Sărbătoarea era cu dată schimbătoare, adică nu era, ca în alte comune, legată de vreo sărbătoare cu ținere sau care să aniverseze nu știu câți ani de când niște ciobani rătăciți au fript o oaie, stabilind vatra satului. Nici măcar nu știau de la ce le vine numele - Pitulați, dar asta nu-i împiedica să fie mândri de trecutul lor glorios și de neamul lor cel odihnit.
Primarul și consilierii stabileau anual Zilele Pitulaților în funcție de buletinul meteo și de bruma de gologani adunați la "venituri". Ceea ce făcea ca sărbătoarea să fie o surpriză pentru toată lumea.
Aurel nu era nici mai bun, nici mai rău ca alții, adică muncea cu râvnă, nu bea mai mult decât un elev de clasa a unșpea și se spăla cam de două ori pe săptămână, ceea ce-i aducea laude din partea gospodinelor oficiale ale satului.
Avea, totuși, o meteahnă. Era din cale-afară de plicticos. Spunea niște chestii atât de imbecile că le făcea pe fetele de măritat să tresară noaptea în somn.
Așa că nu era însurat. Ai lui erau resemnați, dar lumea începuse să vorbească vrute și nevrute despre putințele și preferințele lumești ale lui Aurel, așa că devenise o povară pentru familia lui, care i-a pus 50 de lei în buzunar și l-a lăsat la poarta iarmarocului cu vorbă că să nu se apropie de ai lui până nu vine cineva să-l cheme la căruță, când vor trebui să plece acasă.
Acolo l-a găsit Ramona, la volanul decapotabilei sale roșii, ca o zeiță a frumuseții, îmbrăcată în cele mai noi creații ale caselor de modă. El, un vagabond cu blugii rupți în genunchi, cu un tricou decolorat cu poza formației UB40, ca un veritabil hipster de Dorobanți, năuc și îndrăgostit instantaneu.
Ramona era nepoata primarului și invitată special la festivități, ca un model de succes în lumea afacerilor. Avea mulți bani, era arătoasă și umbla cam despuiată, treabă care a cam împărțit în două părerile despre dânsa.
Fetele și femeile tinere nu dădeau doi bani pe pițipoancele care nu știau să învârtă o sarmală, dar umblau după bărbații altora.
Bărbații, dimpotrivă.
Motiv de mândrie era doar pentru primar și cimotiile sale, care au luat-o în primire, cu temeneli și familiarisme, pe reprezentanta capitalei, și au umblat cu ea, de-a brațetă, prin tot bâlciul, ca să vadă toată lumea. Numai că rubedeniile se considerau egale în neam, așa că nu mergeau în alai, unii după alții, să încapă între tarabele cu bere și mititei, ci toți intr-un singur rând, să fie clar că nimeni nu-i mai prejos.
Mai rău era pentru cei din capetele rândului, care dădeau în nas la fiecare schimbare de direcție și, Slavă Domnului, cam erau, pentru că domnișoara Ramona nu mai văzuse așa ceva, și se întorcea în loc mai ceva ca roata fântânii.
De aia au rămas cu toții crăcănați când Aurel și cu Ramona au anunțat nunta. Ea a decis să se mute în Pitulați pentru că avea mobil și internet și putea să-și conducă afacerile de aici, iar el nu știa de unde atâta fericire pe capul lui. Era răsplata anilor de umilințe din partea sătenilor sau un dar pentru că se păstrase cast pentru iubirea vieții lui? Sau era un dobitoc care i-a făcut vrăji, după cum credea restul comunei?
Aveau o viață minunată în căsuța lor cu două etaje si parcare la subsol. El păștea oile, în blugii lui rupți, în timp ce ea lucra la calculator în odaia în care n-o deranja nimeni, încuiată pe dinăuntru.

Totul e bine în Pitulați. Din când in când Aurel o aude pe Ramona chicotind și vorbind în limbi străine, iar el e mândru și fericit și nu știe cui să mulțumească pentru asta.
Chicotesc și pitulații, pentru că, atât timp cat Aurel n-o ști ce bazaconie mai e și aia "videochat", el și cu Ramona vor trăi mulți, mulți ani fericiți.

Fragment din romanul autobiografic "Nunta secolului"

“La femei sau la bărbați?”

Raphael Dădârlat ajunsese mare prin politică, deși nu avea cine știe ce aplecare spre gargară, șulfăraie sau mânăreală. Ai lui l-au trimis la București imediat după revoluție, ca să-și facă un rost. 

S-a înhăitat cu cine trebuie și, într-un an, a ajuns ceva șmecher pe la parlament. Intrase la grămadă, că era nevoie de nume pe listă și nimeni nu-i dădea vreo șansă.

Ajuns acolo, stătea mai mult pe la partid, o ardea prin localuri cu colegii deputați, mai pârlea câte-o aspirantă la funcții și poziții...

De fapt, așa a ajuns celebru. L-au prins în mașină cu una, atât de speriat încât se îmbrăcase cu chiloții ăleia. L-au dat la televizor, l-au pictat prin gazete, a ajuns de râsul politicii.

Era, cum se spune, mort-din-punct-de-vedere-politic. Așa că l-au dat afară din partid, dar îl știa lumea așa că nu mai avea ce face în București.

Peste tot unde căuta ceva de lucru, râdeau de el și îi făceau faze nasoale: “Ce zici de niște bikini roșii, Raphaele?”, “Bă, tu când te duci la budă, unde intri? La femei sau la bărbați?”

A decis să se întoarcă în sat, deși trebuia să înfrunte miștocăreală și umilință din partea tuturor, însă nu mai știa de unde să ceară ajutor. Părinții erau ultima lui scăpare.

De când a pășit pe ulița satului, parcă îi căzuse ceva în cap. Lumea se îngrămădea să-i strângă mâna, să-l bată prietenește pe umăr. Se ofereau să-l invite la bodegă și chiar îi plăteau câte o țuică. Era speriat, că nu știa ce se întâmplă cu oamenii care, singurii din lume, îi arătau atâta admirație și prietenie, primindu-l ca pe fiul risipitor. 

Dar oamenii erau fericiți că pe unul de la ei din sat l-au dat la televizor.

Fragment din romanul autobiografic “Personajul neutru”

Adio-das

Iar m-au scos din sărite!
S-o iau de la cap: contractul dintre Simona Halep și Adidas a expirat anul trecut. La renegociere, Numărul 1 Mondial a cerut mai mult. Fabricanții de teniși n-au vrut. Pe principiul de aur în comerțul globalist: "Dă-i în mă-sa, românii sunt fraieri".
Probabil,se gândeau că Simona va da chix în Australian Open, că ea nu câștigă turnee de mare șlem. Acum e în finală, unde a ajuns jucând un tenis de nivel super-galactic, dar fără să aibă pe haine sigla vreunui producător de treninguri și teniși.
Treninguriștii s-au prins că, acum, pretențiile vor fi și mai mari. Pentru că una e să ai un contract cu echipa locală de popice din Coimbatore (India) și alta e să îmbraci finalista unui turneu de mare șlem.
Așa că s-a ajuns la cea mai grețoasă, dezonorantă și mizerabilă manevră posibilă în practicile mafiote globaliste.

Cu câteva ore înainte de marea finală, ce-i macină pe marii jurnaliști sportivi? Nu glezna dureroasă a Simonei, nu raportul întâlnirilor dintre finaliste, nu alte informații din lumea acestui sport, obținute cu talent gazetăresc, în folosul cititorilor de presă sportivă decentă.
Nu! Ce îi doare pe ei este că Simona arată ca o sărăntoacă fără bulendre cu siglă. Mai întâi, australienii de la news.com.au, apoi ibericii de la El Pais. Puteți gugăli să vedeți că nu mint.
Concluzie: de acum, la mine în casă nu mai intră niciun produs de la adidas. Nu mai cumpăr, nici cadou nu primesc, nici dacă mă plătește cineva nu mă mai ating de ceva care poartă semnul ăla.
P.S. Azi am intrat, după foarte mult timp, într-un Kaufland. M-am supărat pe ei de la faza cu micii ungurești. Dar astăzi m-au surprins plăcut. Raioanele sunt reorganizate, produsele mai bine puse în evidență, angajații mai amabili. Iar micii de la intrare - foarte buni!

Umbra tăcerii

Nu s-ar fi putut spune că n-o iubea. Dar nici că o iubea. Pendula între regretul dragostei stinse prematur și licăriri meteorice ale duioșiei pentru amintirile pe care le aveau împreună.

Ea îl iubea. Cum să nu-l iubească dacă numai la el se gândea în orele lungi de așteptare, îngrijind de căldura căminului, însă neglijând flacăra ce pâlpâia tot mai stins în sufletul său.

Era dureros să vezi atâta nefericire, atâta uitare, atâtea frustrări mocnite sub trecerea timpului.

“Unde ai fost, bețivane? Porcule, iar ai băut toți banii? O să te omor și pe urmă dau foc la casă, împuțitule!”

“Ho, nebuno! Cu ce m-ai așteptat? Asta e mâncare? Să te boiești ca o curvă ai timp, dar să faci o sarmală nu știi, scroafo!”

“O să-ți fac la parastas, animalule! Măcar bine că n-am copii cu tine.”

“Cum să ai, nebuno, la câte avorturi ai făcut? Nici măcar nu erai fată mare când te-am luat.”

“Că era să-l aștept virgină pe prințul bogat și frumos care ești tu...”

“Aveai paișpe ani, panaramo!”

Era dureros de privit atâta tristețe, atâtea vorbe nespuse, atâta tăcere profundă, izvorâtă din tenebrele unei iubiri neobișnuite.

Fragment din romanul autobiografic “Castelul din Corsica”

Răzbunarea şablonului

- Renunţă, te-am încolţit!

- Nu vreau! Ce-o să-mi faci?

- Te voi urmări peste tot, voi lupta cu tine chiar cu mâinile goale, chiar şi atunci când mulţi vor crede că am pierdut orice şansă, te voi învinge şi îţi voi ţine un discurs moralizator înainte să-ţi dau lovitura finală. Acuma dă-mi valiza cu diamante!

- Bine, bă, na-ţi-o.

- ...Cum? Aşa, fără luptă? Fără morţi şi răniţi? Fără momentul meu final de glorie?!

- Ce-ai, bă, ce nu pricepi? Ia valiza şi cară-te că m-ai plictisit.

- Dă-o şi pe aia cu droguri!

- Na!

- Elibereaz-o pe frumoasa ostatică pe care o iubesc şi cu care n-am apucat să fac dragoste pentru că vreau să petrecem perioada logodnei în mod cast.

- Mare cretin mai eşti, dar, mă rog, uite, îi dau drumul. Să ştii că îi plac hamurile de piele, asta ca să te ajute să petreci perioada logodnei în mod amuzant.

- Renunţă la proiectul prin care vrei să construieşti un mega-mall pe locul unui parc şi al unor blocuri modeste în care stau oameni săraci.

- De fapt, aicea nu ştiu ce să zic.

- Te avertizez!

- Tu nu avertizezi pe nimeni, băi Superbleg! Îi vezi pe ăia 20 cu mitraliere din jurul tău? Puteam să te găuresc de când ai intrat fără să saluţi. Profită de faptul că azi am o revelaţie, ia-ţi valizele şi coarda şi şterge-o până nu mă răzgândesc.

- Atunci de ce nu vrei să renunţi la proiect?

- E mai mult o chestie etică. Uite, eu sunt eroul negativ. Ăla care face trafic de arme şi de droguri, care şantajează politicieni, care mituieşte poliţişti, care transformă parcurile cu verdeaţă în mall-uri şi cazinouri. Toată lumea mă urăşte, pentru că ştie cine sunt, chiar de la începutul filmului. La sfârşit, vii tu cu chiloţii peste pantaloni şi mi-o tragi de fiecare dată. Dar, în pauzele de publicitate, tot eu vin, cu figura luminoasă şi îmbii oamenii să cumpere una din rezidenţele noastre ultra-luxoase, la preţuri speciale, pentru că merită, cunoşti vrăjeala. Înţelegi?

- Nu.

- De prost nu înţelegi, eu am fost clar. Dilema mea e una morală. Sunt un mare infractor sau un mare dezvoltator? Un mafiot nemilos sau un ctitor al măreţiei oraşului nostru, un patron vizionar care plăteşte salarii la mii de angajaţi? Crede-mă, îmi este greu să basculez între stările astea de 10 ori într-un ceas jumate. Tu trebuie să rămâi ce eşti, un cretin arogant, dar eu mă aleg cu traume sufleteşti. Psihologul meu zice să vă dau în judecată.

- Păi, ce să-ţi fac? Asta e piesa. Tu furi şi omori, huzureşti, la urmă plăteşti. Binele învinge, măcar în filme cu supereroi, atât de apreciate de copii şi de persoane cu posibilităţi intelectuale reduse.

- Mai e o chestie care mă scoate din sărite. N-aveţi nici un pic de originalitate. Ştii de la început cine-i bun şi cine-i rău. Ăla frumos e bun, ăla urât e rău. Ca să te prinzi mai repede, ăla rău e italian, rus, arab sau chinez, numai bărbaţi, în timp ce tipul bun e american, alb, eventual văduv, cu copil sau cu câine. Dacă e femeie, e clar, are succesul garantat. Mi-e greaţă. În afară de faptul că e foarte ofensator, contribuie la conturarea unui şablon dezagreabil în mintea publicului. Habar n-ai cât de frustrant poate fi. Uite de aia nu mai vreau să fiu părtaş la golăniile voastre.

- Şi atunci ce facem?

- Bă, eşti aşa de prost că ar trebui să primeşti ajutor social. Ori schimbăm caracterele şi acţiunea, ori nu mai plătim niciun minut de reclamă, la nicio televiziune.

- Nu fi aşa dur. Ce propui, cum ai vrea să fie?

- Vreau să fie aşa: eroul este un columbian din Irak, care trece prin tot felul de peripeţii încercând să scape de prigoana unei nimfomane extrem de inventive care, cum îl prinde, cum îl violează. Pe ăla pot să-l joc eu, dar infractoarea neapărat trebuie să fie Taylor Swift.

Fragment din romanul autobiografic: „Măreţia piticului”