Zăpada troienită inspiră multe nostalgii. În mare parte, bazate pe aduceri aminte din alți ani, mai tineri, mai voioși și mai bravi în fața nămeților.
În iarna lui '86, decembrie adusese un ger spre -30°, astfel că armata devenise un pic cam grea. Eram santinelă într-o noapte ca aceea și simțeam gerul cu ace de sticlă în fiecare respirație. Eram echipat "regulamentar", adică șubă lungă până în pământ, croită pesemne pe umerii unuia mai voinic. Cântarea vreo douăzeci de kile și era scorțoasă de stătea în picioare și fără om înăuntru. Peste ea, o căciulă soldățească cu urechi, groasă și slinoasă, care se preda "schimbului", adică următoarei santinele, împreună cu șuba și pistolul mitralieră. Erau atât de murdare și uzate că era greu să-și dea seama cineva care erau culorile originale și care a fost primul lor război. La asemenea trusou se asorta și o pereche de șoșoni de blană, largi și înalți, în care trebuia să bagi piciorul încălțat cu bocanc. Arătam ca Hagrid, dacă Hagrid ar fi fost bărbierit, ar fi avut 18 ani și 60 de kile.
Eram "blindat" împotriva frigului dar, cu toate acestea, simțeam gerul strecurându-se, încolăcindu-mă și mușcând ca un piton de foc înghețat, că nu știam de câte ori puteam să mai respir până la sfârșitul celor trei ore de gardă. Așa cum eram îmbrăcat, nu prea mai înțelegeam care mai era rolul meu. Să apăr unitatea de inamic? Nici măcar nu puteam ridica pușca, iar degetele erau țepene. Să fug după hoții care s-ar fi lăcomit la bunătățile dintr-o unitate militară? Abia puteam păși, încercând să nu stau cu fața în bătaia crivățului. Poate doar să-i sperii, dar cum aș fi putut speria niște demenți care merg la furat la -30 de grade dintr-o unitate militară?
Eram aproape sigur că mă vor găsi congelat, în interiorul șubei, ca un miez de nucă, prea mic pentru a putea umple învelișul rece și ostil.
Salvarea mi-a venit de la santinela postului apropiat, care se săturase de consemn, de jurământul militar, de toți tâmpiții din comandament și voia să se încălzească, cu toate riscurile și pedepsele care îl pășteau.
M-a chemat să intrăm într-un camion de armată, o mândrețe de DAC, unde tot era frig, dar nu ne mușca gerul de ochi. Eram cam îndoit, "dacă ne prinde caporalul?", dar m-a asigurat că pune alarma de la ceas să sune, cu jumătate de oră înainte de schimb, ca să ne găsească la post, înghețați și vigilenți.
Nu știu câți ați experimentat trecerea bruscă de la ger cumplit la o relativă căldură, că în cabină ne-am dezmorțit un pic, dar eu aș recomanda asta celor care se plâng de insomnii. N-am auzit nicio alarmă de la niciun ceas. Amicul se lăuda cu un Seiko electronic cu melodii, la mare preț pe vremea aceea, la care puteai programa o sonerie, însă, ca să o auzi trebuia să ții ceasul la ureche, să fie liniște în jur și să fii treaz. Aici cred că am greșit. După două ceasuri de ger urmate de somnul binefăcător, nu poți avea pretenția să te scoale un țârâit mai slab decât al unui greier bolnav.
Ne-a trezit, în schimb, gradatul nervos, urmat de șirul de soldați îndoiți de râs, care ne priveau cum coborâm, bezmetici și vinovați, din cabina camionului. Vinovați, dar vii.
Au raportat cazul mai departe, așa că ne-au scos la raport, ne-au mustrat militărește și ne-au tuns chilug, spre gloria instruirii militare.
Am senzația că v-am mai povestit întâmplarea. Îmi e încă proaspătă în amintire, de parcă a fost, cândva, nu demult, acum vreo doi ani.
Azi-dimineață am scos mașina din parcare cam greu, doar după ce am accelerat mai zdravăn, însă, când să plec pe străduță, am început să patinez (nu eu, mașina), de mă apucase disperarea. Mă grăbeam, mașina nu mergea în nicio direcție, nici în parcare n-o mai puteam băga, nici nu mi-ar fi fost de vreun folos, că trebuia să ajung la serviciu. Norocul meu a fost un trecător, care s-a apucat să împingă mașina, de am putut intra pe făgașul unde roțile au început să tragă. Nu i-am văzut fața omului, nu i-am mulțumit, ci doar am accelerat cu disperare ca să ies dintre nămeți. Îi doresc multă sănătate și sper să primească ajutor când are mai mare nevoie, fără să-l ceară, doar să-i fie oferit, așa cum a făcut și el.
De fapt, cred că nu zăpada și culorile iernii sunt cele care ne impresionează. Ci omenia, binele necondiționat, solidaritatea în fața situațiilor critice, acestea sunt albul imaculat al sufletelor noastre, ca o zăpadă peste urâțenia care ne găurește inimile, atunci când e totul ușor și bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu