Criză la frontiere

Când Cristinel, nepotul primarului, veni cu Leana de mână s-o prezinte familiei toată lumea era mulțumită. Nu credeau că o să-l mai vadă vreodată însurat, iar fata li se părea acceptabilă, chiar dacă era un pic cam slobodă la gură.

"N-are nimic, e nevoie de femeie zdravănă ca să-i facă rost la mormolocul ăla" fu părerea unanimă și le dădură binecuvântarea.

După care, cineva care o cunoștea mai demult pe Leana Bijboc avu o discuție discretă cu primarul, astfel că acesta își dădu seama la timp ce pericol îi păștea nepotul.

Cu Cristinel era imposibil să vorbești, că era îndrăgostit până-n străfundul mațelor, deci singura soluție era să aibă o discuție hotărâtă cu domnișoara Bijboc.

Leana nu păru surprinsă de aventurile pe care i le știa primarul, ba chiar fu interesată să completeze unele lacune cauzate de consumul iresponsabil de alcool, dar se ținu tare. Știa că-l are în mână pe Cristinel, era hotărâtă să-și facă un rost în viață și n-avea de gând să cedeze niciun milimetru.

Atunci primarul Mitică Șorț îi propuse s-o angajeze la primărie.

Aici au început să se înțeleagă, după ce au discutat despre o leafă boierească și o funcție de conducere.

Cristinel fu afectat de despărțire, dar nu prea tare că Leana îi permitea s-o viziteze, atunci când n-avea musafiri.

Acum, primarul trebuia să rezolve problema domnișoarei Bijboc. Unde boala s-o angajeze? Facultate nu avea, nici măcar de diploma de bacalaureat nu era chiar așa sigur, dar o noapte de chibzuință și un litru de rachiu îi dădură soluția: o va numi șefa pazei.

- "Vei apăra bunul obștesc, nimic nu mișcă fără voia ta! Vei fi ca un ministru al apărării", încercă el s-o momească, dar bătea la ușă deschisă, că Leana Bijboc deja scruta viitorul luminos.

- "O să-mi dai pistol?"

- "Nu."

- "Pușcă?"

- "Nu."

- "Măcar pulan."

- "Ăăă, bine."

Leana avu grijă să informeze pe toată lumea că era un nou șef în funcție, care nu mai era dispus să tolereze niciun lucru care ar putea știrbi pacea și securitatea comunei.

Se asemuia uneori în public și în privat cu alți miniștri ai apărării, ba chiar se gândea să-și schimbe numele în "Anna Leana Bijboc".

Leana voia cu tot dinadinsul să arate sătenilor că fusese angajată pe bază de competență, nu cum bârfeau unii pe drept. Sau, dacă nu era loc de competență, măcar să arate că știe să facă lucrurile la modul profesionist. Sau, dacă nici asta nu mergea, măcar să se facă așa de afurisită cât să nu aibă nimeni chef s-o ia la mișto.

Așa că, luni dimineață, când oamenii primăriei, în frunte cu Șorț, abia se adunau după un weekend de chef, Leana Bijboc le prezentă noul plan de apărare a comunei: "Cea mai bună apărare este atacul!"

- "Adică vrei să adunăm echipa de fotbal?", întrebă Șorț cu puțină speranță în glas.

- "Ce fotbal? Eu vă vorbesc de viitorul comunei, de năzuințele noastre de veacuri, de drepturile care ne-au fost violate de către cotropitori!", clamă șefa apărării, iar toți cei prezenți își dădură seama că, în weekend, toți stăteau cu familiile, lăsând-o pe Leana singură și neîndestulată. Trebuiau să rezolve cumva, prin rotație, pe bază de grafic, altfel migrenele de luni riscau să devină insuportabile.

- "Ce cotropitori, ce violatori?", întrebă Floriana cu regretul că are casa un pic cam departe, pe deal, iar asta o împiedică să ia parte la evenimentele importante ale satului.

- "Cei care ne-au răpit mișelește satul Fundu Ursului!" tună Leana, îmbujorată, despletită și încinsa rău.

"Mitică, fă ceva cu nebuna asta" îi scrise paznicul, primarului, pe WhatsApp.

- "Lenuța dragă, stimată doamnă" făcu primarul Șorț cu toată bunăvoința de care era capabil la ora aia. "Au făcut referendum, au votat cu 90%, noi ne-am bucurat că am scăpat de ei. Trei sferturi sunt beneficiari vemeghe, acum e problema lui Știubei."

Costică Știubei era primar tânăr, la primul mandat și fusese mândru că într-un an a reușit să sporească teritoriul comunei Osterei cu 25 la sută prin anexarea fund-ursulenilor. După ce a tras linie la primul buget și-a dat seama că nu tot ce-i mult e și bun, mai ales că noii veniți nu contribuiau cu nimic la buget, fiind exponenții unei lungi succesiuni de evazioniști, dar, neavând surse de venit declarate, trebuiau să primească ajutoare sociale.

Când au părăsit comuna Alemanda, primarul a declarat evenimentul "Rejuvenarea Alemandei" și au ținut chef trei zile, cu participarea unor cunoscuți interpreți din județ și chiar a unuia care semăna cu Guță. Unii mai jură și azi că ăla era Guță, dar televiziunile dezinformează.

- "Aha, deci i-au manipulat. Au făcut propagandă mincinoasă ca să ne facă pagubă. Trebuie să luăm măsuri!" continuă Leana Bijboc, cu mai multă îndărătnicie, observând că nu toată lumea era de părerea ei. Ba chiar niciunul nu era de părerea ei, dar trebuiau s-o liniștească cumva, că cine știe de ce mai era în stare.

- "Eu zic să le aplicăm niște sancțiuni! sări Mihăiță cu soluția pașnică.

- "Ce sancțiuni, Mihăiță?" vru să știe Șorț.

- "Sancțiuni economice. Să le punem restricții la importuri."

Toată lumea răsuflă ușurată. "Băiatul ăsta are viitor. N-o să rămână agent agricol toată viața" gândi primarul, un pic mândru că fusese prieten cu maică-sa în tinerețe.

- "Mai concret, ce să facem?", rosti Mitică Șorț întrebarea pe care și-o puneau toți.

- " Să le interzicem să mai vândă produse pe raza comunei noastre" explică Mihăiță.

"Nu e al meu, că eu nu fac copii așa de proști" gândi primarul, realizând de ce Mihăiță n-a fost în stare să facă nici școala de șoferi. Pentru alemăndeni erau foarte bine venite schimburile cu osterenii, că ce n-aveau unii, aveau ceilalți și prețurile nu era mari în zilele de târg.

Însă prioritatea "strategică" a primarului era s-o scoată de sub tensiune pe Leana, că altfel nu puteau merge să bea "cafeaua de dres", obicei vechi în zilele de luni.

Pe Mihăiță îl rezolva el mai încolo, că era băiat de înțeles, moale și naiv. Așa că alese soluția diplomatică.

- "Bravo, Mihăiță! Așa se rezolvă lucrurile în politica mare. Îi sancționăm vreo săptămână, ca să știe să nu mai cotropească pământul strămoșesc."

Chestia asta o cam dezumflă pe Leana, dar nu era problemă, nu era asta singura dezamăgire din viața ei.

- "Bun, și eu ce fac cu pulanele?" întrebă Leana Bijboc, când toată lumea credea că criza se terminase.

- "Ce pulane?" întrebă primarul sperând că n-a auzit bine.

- "Păi, am comandat 500 de pulane pe internet, ca să mergem să ne luăm înapoi teritoriile."

- "Nu-i nimic, le vindem duminică la târg. Amânăm aplicarea sancțiunilor cu o săptămână."

Fragment din romanul autobiografic "Vortexul liniar"

Cum pot politicienii să-și țină promisiunile

 Pe politicieni n-ai cum să-i dezveți de nărav. La alegeri sau înainte să primească vreo sinecură sunt cei mai buni prieteni ai noștri. Știu exact ce ne doare, au și soluții pentru rezolvarea problemelor, chiar în primele 30 de zile de la preluarea mandatului.

După ce se suie în scaune îi lovește amnezia. Nu numai că uită ce-au promis, dar fac mai rău decât era înainte.

E drept că nici poporul nu se învață minte. După atâtea decenii de votat ticăloși, în care au putut vedea prostia, îngâmfarea, corupția și ticăloșia în toate formele posibile, tot nemernicii ajung la putere.

Totuși, câțiva ani, între alegeri, poporul resimte efectele deciziilor proaste și îi înjură cu năduf, blestemând ziua în care au pus ștampila.

Ce e de făcut? De ce nu mai țin cont aleșii de nevoile oamenilor, de parcă li se șterg din memorie toate promisiunile electorale?

Asta numai specialiștii în domeniul psihologiei pot ști.

Eu, unul, m-am cam săturat. Așa că voi propune o soluție practică, ieftină, la îndemâna oricui, fiind cel mai democratic sistem de conducere care poate exista vreodată pe acest pământ.

Multă lume știe că, pentru dresajul câinilor, se folosește zgarda electrică. Adică, stăpânul, atunci când vrea să învețe animalul să execute o comandă, de la distanță poate provoca un șoc electric în zgarda aflată la gâtul câinelui. După câteva exerciții, Grivei pricepe care e treaba cu zgarda, o acceptă, îi sar figurile din cap și devine util societății.

Cam asta ar fi și cu politicienii. La preluarea mandatului, să li se pună la gât o zgardă electrică, care poate fi acționată de la distanță de un număr semnificativ de cetățeni, prin intermediul unei aplicații pentru telefon.

Adică, să presupunem că li se bagă sub nas o lege prin care să crească impozitul. În momentul în care legea se află în dezbatere, cetățenii au posibilitatea de a-și spune părerea. În momentul în care, să zicem, un milion de cetățeni zice că nu, parlamentarii primesc șocuri electrice, până când resping proiectul. N-ar fi frumos?

Sau, să zicem că un parlamentar este foarte agresiv în exprimare, necuviincios, deranjând oamenii care se uită în momentul acela la emisiune. Telespectatorii pot, doar cu o apăsare de buton, să-l curenteze pe recalcitrant, în mod repetat și cu insistență, până când se zvârcolește ăla pe podea. Vă garantez că a doua oară nu mai face.

Sistemul poate fi aplicat în foarte multe domenii care presupun luarea deciziilor. Ar fi și un semn distinctiv prin care lumea i-ar putea recunoaște pe stradă, că altfel nu i-ar băga nimeni în seamă. "Iată, dragă, un om important. Ce zgardă frumoasă are! Și ce cuminte pare!"

După cum spuneam, ar fi o cheltuială extrem de mică în raport cu beneficiile pe care le poate produce. Trebuie doar să-i prindem pe politicieni, să le ferecăm zgărzile la gât și să le explicăm că asta este doar spre binele lor.

Un fel de resemnare

 Călca egal, fără grabă, conștient că drumul e lung, iar capătul lui este, adeseori, iluzoriu. Era împăcat cu sine, poate puțin mirat că nu găsise calea mai demult, deși era chiar în fața lui, tot timpul, în timp ce el se rotea haotic înăuntrul sferei sale hipnotice.

Nu se considera un inadaptat. Avea limite largi în tot ceea ce privea înțelegerea, compasiunea, chiar acceptarea urii față de persoana sa, dar nu putea răbda ipocrizia. Unii sunt alergici la diferite substanțe, alții se sufocă la aflarea bârfelor care-i privesc, alții devin agresivi cu proștii. El n-avea problemele astea. Dar o avea pe asta cu ipocrizia. Pur și simplu izbucnea. Din om echilibrat și afabil devenea de-a dreptul intolerant, chiar de nestăpânit, atunci când dădea peste ipocriți. Ghinionul lui în viață era că avusese parte numai de ăștia. Ca un făcut, nu-i putea ocoli, trebuia să coexiste cu ei, de parcă împlinea cine știe ce blestem.

Avusese câteva reacții nervoase, exagerate și i s-a dus buhul. Damblaua asta a ipocriților era, de fiecare dată, generată sau potențată de alte defecte: erau și mincinoși sau parveniți, ori proști și îngâmfați. Răbda cât răbda, după care exploda. Îi spunea fiecăruia în față ce părere avea despre el, iar caracterizările nu erau deosebit de drăguțe.

Nu bănuia ce furtună iscase, dar începuse să simtă izolarea, răceala, ușile închise. Când își dăduse seama ce conjurație a tăcerii se urzise în preajma lui era deja prea târziu. Nu bănuise că unul dintre efectele ipocriziei, mai ales asupra celor simpli cu duhul, era proiectarea imaginii false până la confuzia cu percepția realității. Pe scurt, toată lumea îl credea nebun.

Trecuseră luni bune până să ajungă la un liman. Învățase să devină indiferent, chiar insensibil și considera că ăsta este un lucru bun.

Se bucura că ieșise din vârtejul psihic care aproape că îl trăsese la fund și era gata pentru un nou început. Îi iertase pe toți, adică îi erau indiferenți, de parcă rolul lor se oprise brusc, simultan și definitiv.

Pășea fără grabă, pe marginea șoselei de unde orașul se vedea în amurg, scăldat în raze fierbinți. Sirenele ambulanțelor și ale pompierilor sfâșiau văzduhul serii, întretăiate de bubuiturile exploziilor care, parcă, nu mai conteneau.

Cununia civililor

„- Alo, domnu’, hai încoa’ oleacă.

- Ce doriți?

- Domle’, nu vrei să fii socru mic?

- Cum să fiu? Nici n-am fată de măritat. N-am fată deloc.

- N-ai nevoie, stai numai în poză. Se plătește.

- Ce vrei de la mine, omule?

- Hai să-ți explic. Eu sunt organizator de cununii. Cum sunt organizatorii de nunți, eu sunt organizator de cununii. Adică mă ocup de fotograf, de șampanie, pișcoturi, flori, Mulți Ani Trăiască, porumbei... Uite aici cartea mea de vizită: Calistrat Dădârlat, președinte-director general A.F. Calistrat Cartofasol. Apropo, dacă vrei un cartof, o fasolă, am 10 hectare la Buhăeni.

- Ce treabă are asta cu mine?

- Acuma-ți explic. Vezi că unii dintre tinereii ăștia-s cam năcăjiți de-acasă. Au niște neamuri de zici că n-au terminat de ieșit din maimuță. Nu e vina lor, dar nu dă bine la poza de căsătorie să se vadă pociții ăia știrbi, îmbrăcați ca la iarmarocul din ’65. Așa că mă ocup eu: le aduc neamuri care nu-i fac de rușine. Uite mata ești prezentabil, voinic, bați suta de kile, ai? Ai fi bun de naș, da’ azi îmi trebuie socru mic. Ăla care-l aveam eu are o problemă.

- Stai oleacă, prietene. Dar nu se prinde lumea că-s falși?

- Chiar deloc, cred că-s neamurile lu’ ălalalt. Treaba mea e să aduc 20 de neamuri: socri, cumnați, nași, mătuși. Am și un negru, dacă se dorește. Toată lumea îl vrea. Ies niște poze frumoase, ceva deosebit.

- Și merge chestia asta?

- Ca focu’! Facem treaba asta de doi ani și suntem deja ca o familie. Știm fiecare ce avem de făcut și ne iese atmosferă de neuitat. Singurii care nu-s din familie sunt mirii, dar se bucură și ei pe lângă noi. Să-i vezi ce fericiți sunt, că ne purtăm cu ei mai frumos decât se poartă familiile lor. Asta le oferim: o familie! Știi ce merge iar bine? Înmormântările! Sunt unii care au fost așa de afurisiți în viața lor, că nu vine nimeni să-i petreacă la groapă. Copiii lor nu mai pot de rușine, săracii. Și atunci îl caută pe Calistrat. Le aduc tot ce trebuie: văduve, nepoți, colegi de servici, parlamentari, tot ce vor ei. Am două bocitoare, care merg pe bază de rachiu, prunăresele, urlă alea de învie mortul. N-a avut ăla parte de atâta considerație nici când s-a însurat. Hai mergi? Că începem în 10 minute.

- Da’ ce s-a întâmplat cu socrul mic?

- Aia a fost o chestie amuzantă. Pentru noi, pentru el, nu. A dat nevastă-sa, Panseluca, peste niște poze în care era socru mic. Că aia nu face nimic în casă, numai stă pe feisbuc. Și l-a luat în primire: „Ce căutai mă acolo? Cine e haimanaua aia cu care te țineai de mână? Îți plac roșcatele cu țâțe mari, ai?“ Poc! Poc! „Mie nu mi-ai zis că ai nevastă și fată de măritat!“ Trosc! Pleosc! „Duci viață dublă, ai?“ I-a dat omor dublu. Abia marți iese din spital, așa că azi am nevoie de tine. 50 lei, un pahar de șampanie și patru pișcoturi.

- Bine, să zicem că vin, dar cu cine cunun? Cine e soacra mică?

- Cum, cine? Roșcata cu țâțe mari, nevastă-mea!“

Fragment din romanul autobiografic: „Cum a ajuns Costică fată mare“