Clubul Domnilor Manieraţi

- Bună ziua, vă mulţumesc că participaţi la grupul nostru de suport. Cu ce doriţi să începem azi?

- Aş vrea să ştiu de ce se cheamă „Asociaţia Bogătanilor fără Satisfacţii”?

- Domnule Rotsch...

- Am convenit că ne spunem pe numele mic!

- Scuză-mă, Jacob, dar numele ăsta reflectă exact situaţia voastră. Aveţi foarte mulţi bani şi nu mai aveţi ce să faceţi cu ei, de aia sunteţi plictisiţi. Cum vreţi să vă spunem?

- Nu ştiu, ceva elegant... „Clubul Domnilor Manieraţi”... Ce naiba, Hans-Werner, te plătim cu milioane, munceşte şi tu ceva!

- Aveţi dreptate, domnule... Carlos. Chiar e foarte bună denumirea. Sunteţi un adevărat erudit!

- Fii atent, pe ăia care mă pupă în fund îi plătesc mai puţin...

- Da, să revenim... Păi, de ce sunteţi nemulţumiţi? Puteţi avea şi puteţi face tot ce vă doriţi. Jacob poate distruge economii naţionale într-o zi...

- Într-o oră!

- Da. George chiar a prăbuşit o valută forte. Acum se joacă de-a democraţia prin Europa de est. Pare că se distrează de minune.

- E plictisitor! Fac ei toată treaba. Nici n-apuc să zic bine ce vreau că sar o grămadă să-mi împlinească cele mai sinistre fantezii. Mă simt inutil, zău aşa...

- Donald, tocmai joacă un joc de strategie militară.

- Vax. Kim e ok, dar japonezii n-au deloc simţul umorului. Se constipă imediat când văd câte o rachetă pe deasupra oraşului. După aia, telefoane! Se pricep al naibii de bine să strice omului cheful.

- Poate ar trebui să încerci altceva. Un hobby...

- Ce? Să pescuiesc? Bă, tu eşti mai nebun ca noi!

- Nimeni nu e perfect, Donald...

- Cred că vorbesc în numele tuturor când spun că lucrurile au devenit stânjenitor de deranjante.

- La ce te referi, Morgan?

- De când mi-am făcut cont pe Facebook – apropo sunt cunoscut ca „Press Owner”, chiar puteţi să mă adăugaţi – constat că sunt mulţi oameni care se simt mai bine ca mine şi se distrează mai bine decât bietul Heffner, ca să zic aşa. Pun în fiecare zi poze cu nevestele, amantele, copiii, pisicile, pătlăgelele lor şi declară că ce fericiţi sunt ei şi ce importante sunt lucrurile simple.

- Are dreptate Morgan! Eu când citesc citatele alea cu ce importante sunt iubirea şi respectul îmi vine să scumpesc barilul de petrol, pe barba lui Ossama!

- Păi şi ce doriţi? Să le interzicem să arate că sunt fericiţi?

- Da! Vezi că eşti băiat deştept? Cum rezolvi treaba asta?

- Eu nu pot face nimic în sensul ăsta, sunt un biet psiholog.

- Bietule psiholog, ne coşti 100 mii de dolari pe minut, fă ceva!

- Aţi încercat să vorbiţi cu Mark să oprească programul?

- Am vorbit, da’ ce e prost? Cu jucăria asta a lui schimbă guverne, n-o lasă din mână.

- Păi nu cred că ar trebui procedat aşa. E totuşi o formă de democraţie şi de comunicare liberă.

- Ce ticălos eşti, Hans-Werner! Îţi spun eu ce e democraţie! Să scape lumea de şarlatani ca tine, aia e democraţie. Şi comunicare liberă e că toate ziarele şi televiziunile mele vor dezvălui lumii ce înşelătorie frauduloasă e psihologia!

- Hai, Rupert, zău nu te supăra.

- Prea târziu! De aia prefer eu Twitter... :)

Peria care te fereşte de accident

Am descoperit cum putem reduce numărul accidentelor rutiere, mai ales al celor legate de viteză excesivă, manevre riscante sau alte motive care ţin de teribilism.

Pentru acest scop am imaginat un mic dispozitiv care se ataşează scaunului de la volan. După principiul husei care încălzeşte scaunul (de fapt, fundul), dar poate furniza şi masaj, invenţia constă dintr-o perie din sârmă, care se încorporează în şezutul scaunului şi care are rolul de a interveni în anumite situaţii riscante.

Ca să exemplific: când şoferul are tentaţia de a călca mai brusc acceleraţia, peria de sârmă iese din scaun şi începe a freca cu nădejde turul pantalonilor, până când mâncărimea dispare.

De asemenea, când conducătorul auto scapă de vedere că trebuie să semnalizeze, efectuând schimbări bruşte de direcţie, astfel încât devine un pericol pentru ceilalţi participanţi la trafic, atunci peria va executa mişcări circulare, cu viteză variabilă, până când şoferul începe să aibă reacţii normale.

Pentru tinerii care conduc imprudent, părinţii pot instala un model mai complex, care poate conţine un dispozitiv suplimentar, ataşat tetierei. Odată cu scărpinarea dosului cu peria de sârmă se acţionează şi o imitaţie de palmă umană care să-i ardă una părintească, peste ceafă. Opţional, se poate activa un pachet multimedia care să spună la momentul potrivit: "Te spun lui mă-ta, măgarule!".

Această aplicaţie poate avea un efect deosebit când maşina e plină cu băieţi şi fete, iar la boxe este reprodusă maneaua preferată. Inutil să precizăm că şoferul în culpă va rămâne de poveste pentru prietenii lui, pentru toţi cunoscuţii de pe facebook, ba chiar şi pentru cei care nu se află în lista lui, dar îl vor reţine drept "tipul cu maşina care scarpină în fund, dă dupaci şi îl pârăşte lui mă-sa". Credeţi-mă, fetele fug de aşa ceva, aşa că nu te pregăteşti de Valentine's Day cu asemenea prestigiu.

Ca să fiu sincer, mi se pare o metodă mai bună decât suspendarea permisului. Gândiţi-vă la sentimentele unui împătimit al vitezei care are de ales între două opţiuni: viteza legală sau fundul flenduri.

Balada lui Norocel

Fusese conceput într-o noapte de august, la zilele comunei. O noapte agitată. Extrem de agitată. Ca să n-o mai lungim, Viorica fusese, în noaptea aia, cea mai apreciată fata din sat. O apreciaseră, pe rând, tâmplarul, morarul, brutarul, vioristul și acordeonistul din taraf, vreo doi ciobani, șeful de post dar, mai ales, toată echipa de circari care venise cu bâlciul.

Probabil ca mai fuseseră și alții, dar cine mai stătea să socotească? Nimeni nu stătea să socotească, pentru că toți au uitat cu râvnă noaptea aceea și mahmureala de a doua zi. Așa a apărut Norocel. Norocel semăna cu toți bărbații din sat, ba chiar și cu câțiva din satele vecine. Cum creștea, își descoperea talente noi. Se pricepea la meșteșugul lemnului, cocea pâinea ca nimeni altul, asta în timp ce cânta din vioara, agățat de catargul din curtea primăriei, cu capul în jos.

Semăna cu toți, mai putin cu unul: învățătorul era cam bătrân și nu participase la desfrâul colectiv. De aia Norocel era cam prostănac. Putere avea el multă, avea și îndemânare, dar capul nu prea îl ajuta deloc. Putea face multe, dar îi ieșeau cam pe dos. Viața îi dădea portocale, dar el tot limonada făcea.

Printr-a patra și-au dat seama că are puteri supranaturale.Putea ridica mașini cu o mână, putea muta lucruri cu gândul, vedea prin hainele femeilor, iar asta ii provoca erecții nemaivăzute în tot județul.

Cine știe ce amalgam de fluide și energii a concurat la conceperea lui, dar era clar că munca nu fusese în zadar. Era plăcut la chip și voinicuț, bun la treabă și nu făcea mofturi, așa că sătenii îl luau la ei cu rândul să-i mai ajute la treabă, pe un blid de mâncare și o vorbă bună, părinteasca. Timpul trecea, Norocel creștea, devenise un voinic mândru, care putea zbura și căruia începuse a-i mirosi a catrință și care se îndemna a tocmi pețitori. Lui îi plăceau toate fetele din sat, dar și el, lor.

Asta se lăsase ca o bruma înghețată pe spinările sătenilor, că nimeni n-avea chef sa-și dea fata după superman. Nu puteau face asta chit că le era ca un fiu. Ce zic, le era chiar fiu! Așa ca s-au hotărât să-l trimită la oraș. N-avea nevoie de tren că putea zbura ca o racheta așa ca puteau sa-l trimită oriunde el tot acasă dormea noaptea. Erau amărați bieții oameni de-și blestemau ziua când au ales-o pe Viorica regina comunei, dar mai ales noaptea când au sărbătorit-o.

Într-o zi, învățătorul îi chemă la el pe mai marii satului, ca să le spună o vorbă. Era bolnav și abia se mișca, asa ca îi primi așezat în pat.

"Este în sat o fată care nu e sora lui... Am fost și eu orbit de frumusețe într-o vară."

"Spune-ne, cine e! Da, spune-ne cine e! O măritam cu Norocel și îi dam zestre. Cum o cheamă? "

"Mâine, mâine... Acum sunt obosit..."

Au plecat ușurați, gândind ce nuntă mare o să facă ei în sat și ce bucurie că puteau îngropa odată rușinea păcatului lor comun. Dar cine era fata? A cui nevastă o fi fost necredincioasa care s-a dedat la dezmierdările bătrânului învățător? Ei, asta o s-o lămurească mâine, când le va spune numele fetei.

Iar tatăl vitreg al miresei? Ce necaz avea? Pierdea o fiică, dar câștiga un ginere super-erou, bun de muncă și ușor de mulțumit.

Un somn liniștitor și profund a cuprins tot satul, ca o ușurare după zile de freamăt și zbucium. Aceea a fost noaptea în care a murit învățătorul.

Fragment din romanul autobiografic: "O porție de griș cu lapte, va rog!"