Balada lui Norocel

Fusese conceput într-o noapte de august, la zilele comunei. O noapte agitată. Extrem de agitată. Ca să n-o mai lungim, Viorica fusese, în noaptea aia, cea mai apreciată fata din sat. O apreciaseră, pe rând, tâmplarul, morarul, brutarul, vioristul și acordeonistul din taraf, vreo doi ciobani, șeful de post dar, mai ales, toată echipa de circari care venise cu bâlciul.

Probabil ca mai fuseseră și alții, dar cine mai stătea să socotească? Nimeni nu stătea să socotească, pentru că toți au uitat cu râvnă noaptea aceea și mahmureala de a doua zi. Așa a apărut Norocel. Norocel semăna cu toți bărbații din sat, ba chiar și cu câțiva din satele vecine. Cum creștea, își descoperea talente noi. Se pricepea la meșteșugul lemnului, cocea pâinea ca nimeni altul, asta în timp ce cânta din vioara, agățat de catargul din curtea primăriei, cu capul în jos.

Semăna cu toți, mai putin cu unul: învățătorul era cam bătrân și nu participase la desfrâul colectiv. De aia Norocel era cam prostănac. Putere avea el multă, avea și îndemânare, dar capul nu prea îl ajuta deloc. Putea face multe, dar îi ieșeau cam pe dos. Viața îi dădea portocale, dar el tot limonada făcea.

Printr-a patra și-au dat seama că are puteri supranaturale.Putea ridica mașini cu o mână, putea muta lucruri cu gândul, vedea prin hainele femeilor, iar asta ii provoca erecții nemaivăzute în tot județul.

Cine știe ce amalgam de fluide și energii a concurat la conceperea lui, dar era clar că munca nu fusese în zadar. Era plăcut la chip și voinicuț, bun la treabă și nu făcea mofturi, așa că sătenii îl luau la ei cu rândul să-i mai ajute la treabă, pe un blid de mâncare și o vorbă bună, părinteasca. Timpul trecea, Norocel creștea, devenise un voinic mândru, care putea zbura și căruia începuse a-i mirosi a catrință și care se îndemna a tocmi pețitori. Lui îi plăceau toate fetele din sat, dar și el, lor.

Asta se lăsase ca o bruma înghețată pe spinările sătenilor, că nimeni n-avea chef sa-și dea fata după superman. Nu puteau face asta chit că le era ca un fiu. Ce zic, le era chiar fiu! Așa ca s-au hotărât să-l trimită la oraș. N-avea nevoie de tren că putea zbura ca o racheta așa ca puteau sa-l trimită oriunde el tot acasă dormea noaptea. Erau amărați bieții oameni de-și blestemau ziua când au ales-o pe Viorica regina comunei, dar mai ales noaptea când au sărbătorit-o.

Într-o zi, învățătorul îi chemă la el pe mai marii satului, ca să le spună o vorbă. Era bolnav și abia se mișca, asa ca îi primi așezat în pat.

"Este în sat o fată care nu e sora lui... Am fost și eu orbit de frumusețe într-o vară."

"Spune-ne, cine e! Da, spune-ne cine e! O măritam cu Norocel și îi dam zestre. Cum o cheamă? "

"Mâine, mâine... Acum sunt obosit..."

Au plecat ușurați, gândind ce nuntă mare o să facă ei în sat și ce bucurie că puteau îngropa odată rușinea păcatului lor comun. Dar cine era fata? A cui nevastă o fi fost necredincioasa care s-a dedat la dezmierdările bătrânului învățător? Ei, asta o s-o lămurească mâine, când le va spune numele fetei.

Iar tatăl vitreg al miresei? Ce necaz avea? Pierdea o fiică, dar câștiga un ginere super-erou, bun de muncă și ușor de mulțumit.

Un somn liniștitor și profund a cuprins tot satul, ca o ușurare după zile de freamăt și zbucium. Aceea a fost noaptea în care a murit învățătorul.

Fragment din romanul autobiografic: "O porție de griș cu lapte, va rog!"

Roata cu colţuri

Pe vremea celeilalte dictaturi era un sistem de organizare a celor cu funcţii de conducere care conţinea şi o procedură numită "rotaţia cadrelor".
Adică îl lua pe directorul de la fabrica de lapte şi îl ducea la Plan, la Sfatul Popular, pe prim-secretarul de la Mehedinţi îl devia puţin prin Botoşani şi tot aşa, n-o mai lungesc.
Şmecheria era că şefii trebuiau "rotiţi" până nu prindeau cheag, adică până nu se încumătreau directorul cu prim-secretarul şi cu securistul care îi supraveghea pe amândoi.
În principiu, măsura nu era rea, că puteau fi supravegheaţi mai uşor şi nu-i apuca cheful de revoluţii. 
Sanchi!
Manevra se aplică şi azi, mai ales în anumite situaţii de intrare/ieşire din graţiile sefului. Dar, cum fiecare şef îşi are şeful lui, mişcarea ajunge să fie ca o roată de bâlci.
Când eşti sus, vezi toată bătătura, îţi dai seama pe unde umblă fiecare şi, de acolo, fiecare pare foarte mic, aparent neînsemnat.

Când scaunul tău ajunge jos, nu te mai vede nimeni, pentru că pălăria ta e sub fundurile tuturor şi fiecare se gândeşte cum să ajungă sus, înapoi.
În momentul ăla începi să-ţi faci socotelile: dacă mai ai bani de o tură, dacă mai vrei, cu adevărat, o tură, dacă nu ţi-a ajuns şi, mai bine, te retragi în liniştea personală, observând de pe margine zbaterile contemporanilor.
E drept că atunci nu te mai caută unii, nu te mai sună, nu te mai laudă deşănţat şi nu te mai cer de cumătru.
Abia ăsta e adevăratul câştig al roţii: vezi cine ţi-e prieten cu adevărat, care ţi-e aproape şi la greu şi cine doar te foloseşte ca pe o manivelă de învârtit roata de bâlci.

Băi, care mi-ai zgâriat maşina?

Bărbaţii serioşi au două slăbiciuni capitale: femeia şi maşina. Nu neapărat în ordinea asta.

Doar ei ştiu ce e în sufletul lor atunci când găsesc maşina atinsă în parcare, victimă a unui şofer nepriceput şi laş. În funcţie de cât e de gravă problema, sufletul urgisit trece prin următoarele stări:

1. „Fir-ar să fie, măcar nu e dusă vopseaua, o îndrept uşor...”

2. „Alt tâmpit la care nu-i ajunge parcarea. Mai uită-te în oglinzi, berbecule!”

3. „Cine l-a văzut pe boul ăla care mi-a îndoit portiera? Îi fac reclamaţie la poliţie!”

4. „Cea mai neagră zi din viaţa mea! Numai de nu l-ar prinde poliţia înainte!”

5. „Asta nu e maşina mea!”

Sentimentele complexe şi profunde, oscilând între ruperea capului şi scrierea pe toacă la şapte mânăstiri au, totuşi, un dram de înţelegere pentru lipsa intenţiei: „Mai greşeşte omul, o fi tâmpit săracul”.

Mai grav e atunci când acţiunea denotă rea-intenţie, ca atunci când găseşti maşina zgâriată dintr-un capăt în altul, cum am păţit eu azi-dimineaţă. O linie şerpuitoare, de diferite adâncimi, de la o aripa la alta, făcută cu simţ de răspundere, fără grabă. Ăsta e momentul în care se pune nodul în gât, inima urcă la creier, mâna caută o bâtă, o rangă, o bazooka, orice, ca să nu te uiţi în cine dai.

Începi să-ţi pui problema: câinele cui l-ai călcat, a cui nevastă te iubeşte, cine mai ştie ce politică faci.

În momentul ăla, defecţiunea trece pe locul doi. Trebuie să răspunzi unui război personal, să te descarci psihic pe cel care a îndrăznit să se atingă de maşina ta, să te sui pe el în timp ce-i schimbi nemernicului forma, culoarea şi textura cu tot ce ai la îndemână.

M-am uitat dacă mai au şi alţii urme. Cam toate maşinile de pe partea aia a străzii erau zgâriate proaspăt. Slabă consolare!

Ce să faci? Să anunţi Poliţia? Nu mi l-a găsit pe ăla care mi-a spart geamul data trecută, aşa cum nu i-a găsit nici pe ceilalţi dinaintea lui, care şi-au făcut de lucru cu maşinile mele. Şi dacă îi găsesc, ce să le facă? Avere n-au, venituri n-au, doar să-i bage în puşcărie, dacă fapta e mai gravă. Şi să speri că n-o să afle niciodată cine i-a reclamat.

N-am plâns aşa de rău ca data trecută, când mi-a „rezolvat” portiera din dreapta. Sunt, oarecum, călit.

Poate fără legătură cu asta, mi-am amintit că acum vreo două zile, după ce am parcat maşina pe trotuar, a venit un băiat la mine: „Dom’le, te rog eu, nu mai parca maşina sub copaci!” Mă gândeam că i-am locul din greşeală, deşi parcarea nu e închiriată şi nici el nu părea să aibă mai mult de o bicicletă ruginită. „Dom’le, crede-mă,ştiu ce spun, lucrez la o spălătorie şi chestia asta care cade din copac strică vopseaua.” Am recunoscut că are dreptate şi i-am mulţumit, iar el mi-a propus să-mi facă un polish profesional, nu cum fac ăia la spălătorie. Am refuzat politicos, pe motiv că am şi eu un prieten cu spălătorie (n-am), care mă aşteaptă, dar n-am timp. A scos, apoi, argumentul suprem: „Măcar doi lei, nu pentru mine, pentru lapte la aia mică de două luni şi jumătate”. Din nou, ghinion, că eu plătesc cu cardul (uno) şi nici nu obişnuiesc să dau bani boschetarilor aflaţi sub influenţa substanţelor chimice (secundo). Am presupus că este un locatar vremelnic al magherniţei din vecinătate, în care se adună tot felul de personaje dubioase, până când i s-o hotărî demolarea.

Este posibil să nu fie nicio legătură între cele două evenimente, dar mi-am adus aminte că am păţit ceva asemănător când mi-au zgâriat portiera din dreapta.

Adică, poate fi o reacţie psiho-socială a unor indivizi aflaţi în libertate temporară, care se răzbună pe toată lumea pentru problemele pe care le au ei.

Am încercat să-mi dau seama ce ar motiva un asemenea gest, fără să existe o provocare evidentă. Şi am creionat un profil, al celui de-abia ieşit din puşcărie, fără masă, fără casă, fără bani de cocârţ, doar cu zdrenţele de pe ei şi cu atitudinea agresiv-parşivă a celui învăţat cu mizeriile recluziunii.

Statul nu poate gestiona această problemă, nici în timpul detenţiei, nici după. În închisoare nu se schimbă în bine, ba chiar ajung specializaţi în rele, iar când ies nu primesc suficient ajutor pentru un nou început. Şi atunci că să facă? Statul mai dă nişte ajutoare, total insuficiente şi prost direcţionate, un fel de şpagă birocratică, de uns ochii opiniei publice.

Asta nu înseamnă că statul nu cheltuie cu ei. Dimpotrivă, costurile de întreţinere pentru deţinuţi le depăşesc, de multe ori, pe cele acordate uno persoane cu dificultăţi mari de sănătate. Bineînţeles că sunt bani aruncaţi pe geam, pentru că nu se întorc înapoi în niciun fel.

Aici doream să ajung. Este atâta de lucru în ţara asta, mai ales în zonele de utilitate publică, încât pedepsele lor ar putea fi comutate în muncă. Avantaje: deprinderea unui meşteşug, dar şi obişnuinţa activităţii zilnice. Ca să nu mai zic de factorul psihologic: „Cine nu muncă, nu mâncă!”.

Ştiu că sunt obiecţii, că munca obligatorie este interzisă, că nu e o măsură umanitară. Abia aştept un dobitoc din ăsta care să încerce să mă lămurească. Îi scriu cu cuiul pe maşină, cât de adânc pot eu: „Omenia mea s-a terminat atunci când mi-ai făcut rău!”