Am văzut orașul cu ochi străini

„Ce oraș frumos!”, „Ce interesant!”, „Ce imagini impresionante!” Ca să fiu sincer, mie mi se gonflează cordul când aud străinii (de oraș) cum laudă Iașul.

E și mai plăcut atunci când știi că laudele sunt întemeiate.

Să presupunem că vine în vizită vărul Stelică, cu care nu v-ați mai văzut demult și doriți să-l impresionați cu atracțiile locale. Puteți să-l plimbați prin noua zonă comercială, să-i arătați câte niveluri subterane poate avea o parcare, să-l vânturați nonșalant prin fața magazinelor cu pedigri european și să-i oferiți o tratație la terasa de unde se vede frumos Palatul Culturii.

Acuma, să presupunem că vărul Stelică nu trăiește în satul în care și cooperativizarea a ajuns târziu și a mai văzut aeroporturi pe dinăuntru, la viața lui. E mai greu să-l dați pe spate cu magazinele cu care ne mândrim noi, dar care, acolo unde trăiește el, sunt pentru oamenii cu bani puțini.

Atunci vrei să-i arăți, cu tot patriotismul local, că avem și noi lucruri valoroase arhitectural, cultural și spiritual, de care nu prea a văzut el în țara de unde vine.

Cam despre asta a fost vorba sâmbătă dimineață, când drăgălașii blogărași și blogărițe înhămați la proiectul Kooperativa 2.0, sub mândra coordonare a Andreei Ignat au pornit la (re)descoperirea valorilor autentice locale. De ajutor au fost tinerii și inimoșii membri ai școlii de ghizi, Marian Matei, Victoria Bejan și Alex David care au schițat un parcurs interesant și plin de surprize.

Zona de desfășurare a fost cuprinsă între Teatrul Național și Palatul Culturii. Ce poate fi așa interesant pe o lungime de nici jumătate de kilometru, unde sunt numai clădiri pe care le-ai văzut și răs-văzut de atâtea ori?!

Asta o să urmeze, cu vorbe și imagini, mai la vale...

Am vizitat Teatrul Național „VasileAlecsandri”, într-un moment în care nu era spectacol, nu se desfășura vreun miting politic sau de altă natură, adică în fabrică erau doar scenografii care montau niște decoruri și, bineînțeles, personajul central, care îndeplinea mai multe funcții: paznic, ghid și consultant tehnic pentru cei de pe scenă. Am făcut poze, am primit informații, am admirat clădirea.

Mai multe detalii găsiți pe site, inclusiv un tur virtual. O să vedeți de ce BBC îl consideră pe locul doi în lume ca valoare arhitecturală.

Am trecut prin fața Palatului Roznovanu, cunoscut printre prieteni drept sediu al Primăriei. Ne-am oprit pentru un scurt ghidaj despre istoricul clădirii, informații pe care le puteți găsi și pe site-ul oficial.

Nu insist prea mult, dar mi-am amintit celebrele prezentări pe care le făcea fostul primar Constantin Simirad, oaspeților de seamă. Poate că ar fi interesant de făcut un tur virtual cu bonomia și umorul atât de caracteristice lui Simirad.

Am fost primiți la Catedrala romano-catolică din Iași, unde am avut ocazia să admirăm construcția majestuoasă, impunătoare și cuprinzătoare (2000 de persoane), pictura în mozaic și Memorialul Anton Durcovici. Pozele vorbesc mai departe:

Cum se vede Iașul de pe acoperișul Catedralei? Cam așa:

Calul e al nostru, Vodă al cui e?

Cine vrea să viziteze Palatul Culturii (care se va deschide oficial pe 27 aprilie) se întâlnește cu statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Pentru ghizi, statuia e o mare binecuvântare, pentru că au posibilitatea să spună snoava statuilor încurcate de sculptorul francez, care primise în același timp comanda pentru Ștefan, dar și pentru un boier polonez. Vorba e că Ștefan ar fi ajuns în Cracovia, iar noi ne-am mândri cu reprezentarea unui polonez pe care nu știm cum îl cheamă. Calul, însă, poartă stema Moldovei, așa că putem fi siguri că măcar iapa e de-a noastră.

E suficient să intri în Palat, că aici muzeografii spulberă imediat mistificarea și putem răsufla liniștiți: Vodă e cu noi!

S-a terminat reabilitarea Palatului! Palatul Culturii este ultima construcție realizată în stil neogotic din lume! Asta am aflat de la istoricul Sorin Iftimi, un istoric dedicat pasiunii și profesiei sale, dar și un om cu rare calități sufletești. De asemenea, am apreciat ajutorul și prezența Coraliei Costaș, șefa PR-ului din Palat.

Ce e nou: TOT!

Sala Voievozilor:

Sala Henri Coandă:

Restaurarea unei săli de judecată (Palatul Culturii a fost, la început, palat administrativ și de justiție):

Restaurări arheologice cu planșeu de sticlă:

Turnul cu ceas:

Am văzut și ceva din expoziția „Aurul şi Argintul Antic al României“ (am pile!). Sfatul meu e s-o vizitați. N-am avut voie să fac poze, dar obiectele respective dau de gândit pentru câteva teme: ce sunt miile de ani, cum s-au putut face asemenea lucruri, de ce nu e un păcat să fii mândru de istoria țării.

Cum se vede orașul din locul cel mai înalt al Palatului: (ne-a ajutat puțin și soarele):

Bisericile Sf. Nicolae Domnesc și Sf. Gheorghe, foste sedii ale Mitropoliei Moldovei, au împlinit traseul nostru cultural, locuri pe care le recomandăm tuturor pasionaților de istorie și spiritualitate. Aș recomanda, pentru cei interesați, și Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi. La Biserica Sf.Gheorghe, aflată în curtea Catedralei Mitropolitane, am putut admira pictura în mozaic, care se mai găsește și la Biserica Sf. Martiri Brâncoveni:

N-ar trebui să închei fără să menționez sprijinul decisiv al colegilor noștri Victor Cojocaru și Constantin Ciobanu, care au făcut poze (profesionist) și ne-au dat și nouă (altruist), pentru că altfel nu-mi rămânea să blestem cardul sd din telefon (32 Gb), care a crăpat taman la spartul târgului. Fără ei n-aș fi avut poze de pus pe blog. 

Am început aventura noastră sub soarele răcoros de la 9:30 dimineața, la statuia lui Alecsandri din fața Teatrului. Pe la 14:00 s-a terminat periplul și, așa cum șade frumos pentru orice întrunire tovărășească, ne-am așezat la masă.

Este vorba despre Cârciuma Veche de pe pietonal, care nu fusese inclusă în programul inițial, dar care ne-a aținut calea. Ce am văzut frumos: meniul în limbaj pitoresc, bucătarul (care știe ce talent are) și muzica (autentică). Mai e de lucru cu tipul care se ocupă de vinuri, că aia numai Fetească Neagră n-a fost. Cu ce m-am ales, s-a văzut pe FB (adică o porție gospodărească de șașlâk, cu o garnitură apreciată și un sos stupefiant!). Colegele, mai tinere, unele dintre ele – blogărițe de modă s-au alintat cu câte o salată din care au ciugulit cam jumate până când am terminat eu cu hartanul de carne. Cred că am câștigat mult în ochii lor. Glumesc. De-aș avea și eu voința lor! Da' dacă stau bine să mă gândesc, mie nu trebuie să-mi vină rochia de mireasă!

Ținutul Securusesc

Duminică, un bun prieten m-a invitat, de ziua lui, la o "Soleanca" la Chișinău. Pe care am apreciat-o binevoitor, mai ales că a fost precedată de două shot-uri de Hortița, pe care o recomand.
Nu insist asupra iahniei cu afumătură, sever ajustată de o colecție de murături și nici asupra Traminerului (care nu seamănă cu al nostru), dar nici asupra vinului Roze, pe care l-ați văzut în poză. O mențiune aș face plăcintei cu ou, carne și brânză care, zău, nu mai trebuia.

A durat ceva, mai ales că am dorit să vizităm și MallDova, pregătit de Crăciunul pe vechi, căutând păpușa Masha.

Ideea e că ne-am simțit bine, dar noaptea se apropia. Și n-aveam chef de stat în vamă. Așa că m-am gândit să profit de facilitățile Poliției de Frontieră, care ne oferă, în timp real, informații despre aglomerația din vamă. Am deschis internetul (în roaming) un minut și ne-am asigurat un drum liniștit și rapid spre casă. Pe drum am primit un mesaj ciudat, că am consumat 50 euro pe internetul în roaming și dacă mai vreau internet să le mai dau niște bani. "Aberații", a spus creierul meu amorțit de plăcintă. "Cum poate costa un minut de internet în patria soră 50 de euro?! Nimeni nu este nebun să facă așa ceva. Este o greșeală."
M-am înșelat. Nu era o greșeală.
După două zile zi am primit factura: 307,68 lei. Care e mai mult de 50 de euro, între noi fie vorba. Dar când te lăcomești la un contract de telefonie de 4 euro trebuie să fii pregătit și pentru așa ceva.
"Nu-i nimic, mi-am zis eu, încă îmbătat de aroma soleancăi (cu smântână și lămâie). O plătesc luna viitoare, după ce îmi mai revin cu banii (tocmai am fost peste hotare, nu-i așa?)". Aici Kafka și cu Grinch au făcut un copil: termenul e  de TREI ZILE. Adică trebuia plătită până azi.
Am mai pățit-o cu firma lui Zoli. Când e vorba să-ți ia gâtul folosește ultimele descoperiri în domeniu. Pun pariu că ăia de la Star Wars aici au văzut prima dată sabia aia roșie, care crește din lanternă.
Așa că am împrumutat euro (ca să dau înapoi tot euro), am schimbat la banca unde ne jupoaie la bancomat (la asta o să mai revin) și i-am cerut domnișoarei-drăguțe să rețină din bani pentru plata dijmei.
Am luat chitanța și, fericit, le-am scris la adresa de mail menționată că le-am dat tainul, cu lux de amănunte: cine sunt, ce număr port, care e numărul facturii, care e numărul chitanței, în final o odă de preamărire (cu stimă...).
Asta dimineață, devreme. Am fost al doilea client!
După serviciu mă apucă grija și zic că n-ar fi rău să-i sun pe robii lui Tezarii și să le spun să nu glumească cu mine (cum au mai făcut) că le-am plătit birul și am nevoie de telefon/internet/tv în weekend.
Mi-a răspuns o domnișoară-drăguță, care m-a asigurat că totul e în regulă dar, în mod excepțional, în mod cu totul excepțional, dacă se întrerupe serviciul să-i sun și imediat voi fi reconectat (telefonul, nu eu).
Am fost deconectat. Dar au fost politicoși și mi-au dat SMS înainte. Așa, ca să-mi bată obrazul că n-am ținut cont de celelalte 547.435.324.765 de SMS-uri de amenințare pe care le-am primit săptămâna asta, eu și membrii familiei mele.
Am sunat din altă rețea (Slavă Cerului că am telefoane și în alte rețele) și mi-a răspuns nepotul lui Beke Istvan: "Trebuia să faceți poză la chitanță să ne-o dați pe mail, că banca poate confirma abia în termen de cinci zile. Așa e procedura."
Degeaba i-am spus că n-am văzut scrisă nicăieri procedura asta, degeaba i-am explicat că chitanța e la birou și nu bat orașul pe zăpadă ca să mă conformez procedurii, a rămas pe a lui: nu pot suna și nu am internet pe telefon.  Pentru un trafic de 4,7 Mb, care m-a costat 50 de euro!
Deci, dragi prieteni, dacă voi avea ceva important să vă comunic, mai bine sunați voi.

P.S. Acu stau și mă gândesc: oare mi se trage de la faptul că am chefuit după ce s-a terminat Revelionul de la noi și n-a început Crăciunul la ei? Oi fi fost atras într-o chestie temporală sau ceva?

Cu reclama la WC

Când începe reclama la tv mut pe alt post. Acolo, coincidență, începe calupul de reclame. Mut pe altul, ce să vezi? - reclame. Și tot așa. Mai ales la posturile de știri e chestia asta. Adică se bat între ele (posturile de știri), dar când e vorba de parale își dau mânuța fructuos și dau reclamele în același timp, ca să n-ai de unde alege.

Eu nu mă uit la reclame din câteva convingeri foarte sănătoase. În primul rând, nu am impresia că emisiunile au o calitate atât de bună încât să le fac cinstea de a urmări și sponsorii. Oricum spun minciuni, iar cablul și curentul eu le plătesc, deci mă mint pe banii mei.

În al doilea rând, „vedetele” unor „emisiuni” iau cam mulți bani pentru ceea ce fac. De aia nu mă uit nici la știri, nici la manele, nici la cearta mătușii cu nepotul violat, așa că acum vorbesc din amintiri cam îndepărtate.

În al treilea rând, reclamele sunt atât de proaste și par destinate exact iubitorilor de emisiuni de la ora 5, încât cred că nu-mi sunt destinate, așa că mai bine mă duc la toaletă.

De fapt aici voiam să ajung. Acesta este singurul merit pe care îl găsesc pauzei publicitare, timpul pe care ți-l dă pentru a asculta de nevoile trupului, timp în care poți rememora momentul culminant al filmului, cu eventuale analize și asta fără a pierde vreun minut din program.Nu puteam face asta pe vremea lui Ceaușescu pentru că atunci filmele nu se întrerupeau decât dacă trebuia să înceapă jurnalul cu vreun breaking-news despre efectele miraculoase ale mecanizării în domeniul muzical.

Dar și chestia asta are un inconvenient. Problema e cam așa: fiind toate reclamele în același moment, toată lumea se duce la toaletă cam odată, ceea ce înseamnă că evacuarea reziduurilor în canalizare are loc simultan. Asta aglomerează conductele, o mare cantitate de murdărie străbate orașul și de asta, cred eu, miroase atât de urât uneori societatea noastră.

Șoferie, boală grea...

Nu cred în chestia că „toți taximetriștii sunt tâmpiți”. Sunt oameni și ei cum sunt și alții, unii mai buni, alții mai răi. Problema e că, atât timp cât au mașini galbene, sunt ușor de identificat și de etichetat.

Am văzut și eu, ca toată lumea, diverși șoferi de taxi care cam sfidează regulile și pe noi, ceilalți șoferi. I-am văzut întorcând pe linie continuă, i-am văzut staționând în intersecție, unde încurcă cel mai rău, i-am văzut depășind în condiții de risc și altele de care nu mai vreau să-mi amintesc. Am văzut, ce-i drept, și șoferi de taxi care m-au lăsat să ies de pe un drum fără prioritate, care m-au ajutat cu atitudine amabilă în alte situații, deci am motive să nu-i bag pe toți în aceeași oală.

În general, plec de acasă calm. Mă bucur când Heidi (Corsa-Klum) o ia la a doua cheie și mă înscriu în universul traseelor rutiere cu bucuria că împărtășesc asta cu miliarde de semeni încântați de forma rotundă a volanului.

În zilele astea e cam greu de circulat prin oraș, în anumite zone. Se lucrează, cam toată lumea vrea să pornească și să ajungă odată, e cam dificil să rulezi cu viteză constantă și trebuie să fii atent să nu te apropii prea tare de alții, dar să nu-i lași nici pe ei să fie pre intimi cu mașina ta sau chiar cu tine. Graba, dorința de a ajunge un metru mai în față, ne stresează și ne produc primii nervi. Nu sunt mari, sunt mititei, abia ca niște cozi de șoricel. Niște cozi mici și energice care se plimbă neastâmpărate de colo-colo, te sfătuiesc prost în legătură cu tânărul cu SUV care e proprietarul străzii, cu tânăra blondă din mașina roșie care trece pe culoarea roșie, cu stimatul pieton care știe că zebra te ferește de accident, de șomaj și de buba verde și savurează momentul călcând agale...

Evident că puțină relaxare și înțelegere ar face minuni în trafic. Am întârzia cu câteva minute la programul la care și așa nu ajungem la timp, dar ce vis frumos și feeric am trăi la opt dimineața. Am văzut chestia asta în alte țări, pe când credeam că nu e posibil așa ceva și am rămas cu sechele: adică la noi de ce nu s-ar putea?

Conduc o mașină mică și sunt obișnuit să nu mă ia lumea în seamă. Șoferii de la clasa medie în sus se simt datori să mă depășească și, dacă cumva ajung înaintea lor la o intersecție, se simt jigniți și caută cu orice preț să mă lase iar în urmă. Până și copiii nu prea se sinchisesc și-mi trec pe dinainte de parcă sunt cățelul comunitar mic și prietenos de la blocul lor.

Îmi dau seama că e obișnuință de comportament să te identifici cu mașina pe care o conduci, căci am căzut și eu în păcatul asta de câteva ori. Când ești pe mașină compactă îi vezi prăpădiți pe aia din clasa mică („săracii de ei”). Când conduci SUV sau camionetă te uiți cam de sus, vezi strada mai departe, e datoria celorlalți să se ferească. Dacă te-ai cățărat pe camion deja ai mai multe drepturi decât automobilistul de rând dintr-un motiv foarte simplu: ție îți strâmbă bara de protecție, dar el se înscrie la „Rabla”.

Clar că n-ar trebui să fie așa. Strada e a tuturor, indiferent de lungimea caroseriei. Dar „vitejiile” din trafic ar trebui să aibă o explicație logică. Sau cel puțin medicală. Poate că mașinile cu încălzire în scaune ajută un șezut cu circulație proastă să nu înghețe iarna. Poate că farurile direcționale ajută un gât înțepenit să se asigure și în lateral. Despre senzorii de parcare nu e nevoie să mai spun ceva. Dar sutele de cai putere înghesuiți sub capotă ce să ascundă? Nevoia de viteză? Dacă Gigel își ia mașină ca s-o impresioneze pe Violeta cu viteza lui nemaivăzută a cheltuit banii cu folos? Cred că Violetei i-ar plăcea un pic mai lent, dar mai romantic... Altfel înseamnă că se lasă păcălită de impresia artistică.

Acum e timpul să-l introduc în scenă pe taximetristul de azi-dimineață. Eram la intersecția dintre Splai Bahlui Drept și Bulevardul Primăverii, venind de pe drumul fără prioritate. Se știe că e cam grea intersecția, că trebuie să ai grijă la cei care scapă de semaforul de la podul din Tudor, dar trebuie să fii atent și la cei care vin din Primăverii pe prima bandă, care cam mână și ei, chiar dacă au spinări de măgar la trecerea de pietoni. M-am asigurat, deși văzusem Loganul galben ieșind de pe pod, dar am zis că eu am timp să fac 10 metri în timp ce el face 300. Am pornit cu scârț și m-am așezat pe bandă taman când șoferul profesionist mai avea vreo 30 de metri până la mine și numai ce l-am auzit claxonând și l-am văzut apoi venind cu viteză călcând linia continuă, ca să mă sperie, cum s-ar zice. Să-mi dea o lecție! I-am mulțumit frumos cu degetul mijlociu, supărat că n-am reușit să rămân Zen și în momentul ăla. De atunci mă tot întreb: „ăsta ce problemă medicală o avea?”

„Asta e leafă? Nu-mi ajunge nici de calmante!”

• Mnăziua...
• Bună ziua.
• Cine e cu reparația pe-aici?
• Păi... pe cine căutați?
• Nu se poate așa ceva! Îmi ia 3 milioane pentru un capăt de țeavă? Da' chiar îmi bagă mâna în buzunar? Eu am pensie de o mie de lei și trebuie să dau 3 milioane pe lucrare?

Nu fac haz că omul compară leii vechi cu leii noi. E destul de supărat și posibil să nu fie rău intenționat. Se întâmplă des, urmărind costurile unei reparații să se uite doar la prețul unui material. În cheltuieli, așa cum zic legile statului intră și alte piese, uzura uneltelor, manoperă, transport, cheltuieli indirecte, taxe și impozite, TVA... Se compară des cu prestația meseriașului din bloc, singurul care are fai și bormașină, idolul gospodinelor și autoritate tehnică supremă. Tot la el în bloc. („Păi ce mare șmecherie? Un metru de țeavă, oleacă de sudură, două coliere și gata treaba! Un milion cu tot cu banii mei.”) Fără taxe, fără impozite, fără contract, dar și fără garanție. Din bani netrecuți prin contabilitatea asociației, deci cam ilegali.

Am făcut explicația mai lungă ca să înțelegem cum se apreciază prin unele blocuri ofertele de lucrări. Explicația e simplă: e la fel ca diferența între țigările cumpărate de la chioșc și cele de contrabandă: ultimele sunt mai ieftine, dar intri în necaz cu legea. Ca să n-o mai zic pe aia cu „din taxe și impozite trăiesc instituțiile statului, adică școala, spitalul, primăria, poliția etc.”.

De regulă, contestatarii vin cu un text pregătit de-acasă: „să nu mă prostească pe mine cu din astea, că am lucrat 35 de ani în domeniu, îi știu eu bine pe ăștia, le știu toate șmecheriile, v-am zis că am lucrat 35 de ani, mă duc la Primar!”. Asta cu „Primarul” ține loc de salut final în 60% din cazuri. Este inutil să-i întrerupi, chiar dacă știi textul pe de rost și ai auzit chiar variante mai bune. Trebuie lăsați să-și verse amarul, ca să se răcorească. După ce se răcoreau, unii chiar realizau că s-ar putea să n-aibă dreptate și s-au „încălzit” degeaba și începeau să devină, ușor-ușor, mai concesivi: „E mică pensia, domnule, și noi o dăm pe medicamente. Dacă ne mai ia și statul taxe și impozite nu ne mai ajunge de mâncare. Știu că ați socotit corect, dar e prea scump, nu se poate o reducere...?” Aici nu mai fac mișto. Într-adevăr situația unor concitadini este deplorabilă și mă tot întreb cum naiba salariile sunt atât de mici, atât timp cât prețurile sunt atât de mari?

Ideea e că nu prea ai loc de întors și te expui ușor, fiind la îndemână. Marii furnizor de servicii au aplicat o tactică interesantă în ultimii ani: call – center. Primul care a adus în oraș acest sistem a fost furnizorul de apă. M-am opus cât am putut, considerând că nu poți rezolva problemele clienților punându-i în dialog cu un robot sau cu o voce fără chip. Timpul nu mi-a dat dreptate, pentru că tot mai mulți furnizori au închis porțile clienților, strecurându-i precum oile în strungă, ca să le treacă cheful de reclamat. Nu înseamnă că firmele respective sunt mai iubite de clienți, dar când ai monopol treci asta la „Chestiuni importante – Dosar dospitor nr. 14”.

Săptămâna trecută, la sfârșitul unei adunări generale de asociație, se ajunge la punctul „Diverse”. Deși la toate punctele anterioare, vreo șapte la număr, tot diverse s-au discutat, la ultimul punct a avut cam toată lumea ceva de povestit. Interesantă mi s-a părut problema unui cetățean mai în vârstă, probabil pensionar, care avea o treabă „cu aștia de la cablu, care fură curent de pe casa scării”. Am fost să verificăm și am constatat că avea dreptate. Într-o cutie metalică, înghesuite printre fire, se aflau vreo trei aparate conectate la curent din care clipeau niste beculețe. Dacă nu au avut acordul asociației să-și întindă firele prin bloc și să ia curent de pe rețeaua comună se cheamă că au făcut-o cam haiducește și pot fi trași la răspundere. Este evident că furnizorul respectiv, preferat pentru prețurile extrem de mici, poate s-o facă pe nebunul și să zică: „Dragi clienți, căutați-vă altă firmă care să vă accepte mofturile, că e plină lumea!”. Adică s-ar întoarce tot împotriva membrilor asociației. În astfel de cazuri nu poți tăia nodul gordian, pentru că riști să aprinzi scântei în mediu inflamabil. Pensionarul nostru nu avea cablu și, probabil, era cam invidios, mai ales de când s-a trecut la transmisie digitală terestră și televizorul (dacă e model mai vechi) a devenit decorațiune vintage. Era hotărât să ceară satisfacție și nu arăta că poate fi convins. Am analizat cheltuiala cu energia electrică și mi-am dat seama că întreaga scară plătea cam 35 de lei, odată la două luni. Cum acesta este un cost care se repartizează pe număr de persoane, revenea cam 1,5 lei, tot odată la două luni, pentru fiecare locatar. I-am explicat și l-am întrebat, apoi, cum să formulăm pretențiile. Mi-a răspuns: „Să-și pună contor și să ne dea banii înapoi!” Degeaba i-am mai explicat cât ar costa contorul, dacă firma ar accepta cumva să-l monteze, care ar fi economia de curent, cât de bine ar trăi după această măsură și așa mai departe...

Când ai contact direct cu clienții și ești singurul care face asta preiei cam toate nemulțumirile provocate de alții: „Dincolo nu ne bagă nimeni în nicio seamă”. Uneori primești chiar și probleme personale: „Sunt operată, am doi copii și stăm șase într-o garsonieră”.

Să revedem imaginea: venituri mici – costuri mari. Nemulțumirea e cvasi-generală și justificată. Se ajunge la soluții radicale și cam egoiste („nu am nevoie de căldura lor – ori îmi plătesc chirie pentru țevile care îmi trec prin casă, ori le tai”). Aici începe toată tragi-comedia: Dulcea și infama răzbunare! Iar de aici până la război total nu e decât un pas. Se ajunge astfel la situații ireconciliabile, daune, poliție, controale, sancțiuni, dușmănii de-o viață. În momente din acestea legile tac. Degeaba le spui ce scrie în lege, că nu mai contează. Deja și-au adus aminte cine a inundat pe cine, cine are mașină străină și restanțe la asociație, cine vine noaptea târziu și tropăie...

Este drept că unele nemulțumiri se datorează administratorului. Suntem oameni și asta ne face diferiți și limitați. Nici atitudinea nu e chiar cea din manualul de marketing, dar tare aș vrea să-l văd pe ăla care l-a scris cum rezistă după ce a avut deja patru clienți nemulțumiți, care nu vor să înțeleagă, sunt setoși de răzbunare și amenință cu „Primarul”! Iar leafa nu e atractivă deloc...

Am cunoscut o președintă de asociație foarte energică. Gospodină și veșnic nemulțumită, cerea de la noi perfecțiune la cote măsurate cu șublerul. Bineînțeles că i-am dat tot sprijinul, pentru că e bine să colaborezi cu cineva care se străduie și îi trage și pe alții după el. Doamna respectivă avea și atestat de administrator așa că m-am gândit s-o angajez. Putea fi un exemplu bun pentru colegi și avea și posibilitatea de a contribui la creșterea calității serviciului. I-am propus, a fost încântată și a preluat funcția imediat. Se schimbase oarecum atitudinea. Acum avea de dat răspunsuri, nu de pus întrebări. După două săptămâni a plecat să se angajeze la un magazin cu materiale de construcții. A zis că e mai ușor să dea explicații tehnice despre scule și materiale, decât să trateze cu locatarul de la bloc. „Și asta e leafă? După ce mă cert cu toți nebunii abia îmi ajung banii de calmante!”