„- Iată, dar, stimați ascultători, ne aflăm în comuna
Gâtu-văii, unde participăm la o manifestare deosebită: „Jocurile
paralimpice – 2019”. Stăm de vorbă cu un participant la toate
cele două ediții desfășurate până acum. Cum vă numiți?
- Mă
numesc Arcadie Hasmațuchi și sunt locuitor al comunei Gâtu-văii,
satul Văleleni.
-
Poate Văleni.
-
Nu. Văleleni! Comuna este compusă din trei sate: Deleni, Văleni și
Văleleni.
-
Păi de ce se numește așa, Văleleni?
- A,
e istorie veche de vreo zece ani, cam din timpul evenimentelor din
Decembrie.
- De
la evenimentele din Decembrie au trecut aproape 30 de ani, nu 10.
- Nu
despre alea vorbesc. Evenimentele din Decembrie ale comunei noastre.
Înainte de astea, satul nostru se numea Chișcădaga, un nume
frumos, un nume respectat. Dar jocurile de culise ne-au privat de
acest nume și renume.
- Ce
s-a întâmplat, că m-ați făcut curios?
- Ce
să se întâmple? Tradiția seculară a bătăilor de Anul Nou
dintre Deleni și Văleni, în care numeroși cetățeni ale celor
două sate își eliberau energiile acumulate în timpul anului, care
cu bâta, care cu ciocanul, care cu ranga, fiecare cu ce avea pe
acasă și se simțea mai îndemânatic.
La
un moment dat au constatat că flăcăii lor nu se mai puteau însura
cu fete frumoase, așa de pociți rămâneau de la bătăile astea.
Ce să vă zic, erau așa de urâți că a trebuit să pună primăria
becuri în toată comuna, ca să poți ieși noaptea din casă.
- Și
ce au făcut? Ce poveste pasionantă! Toată țara urmărește cu
sufletul la gură această istorie adevărată, această saga a
Chișcădăgii...
-
Așa că au trebuit să se însoare cu fete urâte, dar la un moment
dat s-au terminat și astea. Mai rămânea să se însoare între
ei, dar nici lor nu le plăcea cum arătau.
În
schimb, tinerii noștri, care nu participau la bătăile lor, erau
chipeși și aveau toate membrele și toți dinții, așa că aveau
de unde alege mirese frumoase. Chișcădăgenii erau foarte mândri
de tineretul care popula satul și le cam dădeau cu flit la
căpcăunii din vecini.
Într-o
zi, delenii și vălenii s-au întâlnit și s-au sfătuit să
oprească tradiția ologelii de iarnă, așa că de Anul Nou au stat
toți în case, au primit urători și au băut de necaz.
În
anul următor, au răbdat ei cuminți, dar umblau prin sat cam
nepotoliți și lucrurile mai scăpau de sub control, că era deajuns
să ridice unul parul, că săreau toți. La sfârșitul anului, când
au tras linia, au văzut că erau mai pociți, mai ciungi și mai
ologi decât în ceilalți ani, când se băteau doar de distracția
sărbătorilor, în mod organizat.
Așa
că iar s-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot renunța la
tradiții, că fără oleacă de bătaie viața lor nu are rost. Dar
cum să facă? Și atunci șarpele invidiei i-a mușcat de inimă și
s-au hotărât să facă totuși bătaia, dar satele lor împreună,
împotriva celor din Chișcădaga. Ai noștri n-au vrut, dar asta mai
mult i-a înfuriat pe cei din tabăra deleano-văleană, ca să zic
așa.
Au
venit peste noi și ne-au bătut de ne-au rupt vreo trei zile, de
umbla tot satul văitându-se: „Văleleu, văleleu!” Din acest
motiv ne-a rămas numele Văleleni.
-
Extraordinar, istoria zbuciumată a satului, relatată chiar de către
un observator ocular.
-
Ocular, dar chiar și picioral. După cum vedeți mă deplasez cu
ajutorul unui baston. De alții e mai rău. Că au ajuns mâinorali,
spinorali și chiar caporali, de-a dreptul.
-
Extraordinar! Presupun că așa v-a venit ideea să organizați
jocurile paralimpice. Ce idee plină de altruism și de sportivitate!
Ați decis să înlocuiți bătaia care desfigurează cu sportul care
configurează, dacă-mi este permis să mă exprim așa.
- Vă
este permis, sigur că da. În cele trei zile de jocuri și
concursuri, fiecare face ce vrea, așa că puteți să-i spuneți cum
vreți.
- Mă
bucur că am avut ocazia deosebită de a informa stimații noștri
ascultători cu privire la evenimentul unic din satul dumneavoastră.
Acum, tot pentru ascultătorii noștri, ce ne puteți spune despre
probele și concurenții cu dizabilități care vor participa la
acest eveniment sportiv de excepție.
- Ce
dizabilități?
-
Adică handicapați. Unde sunt handicapații?
-
N-avem dom-le, decât unul, da ăla nu vine, că ne strică cheful la
toți. Săracu’ Verginel a rămas handicapat când a văzut-o pe
Zinovica fără sutien, că el nu mai văzuse sutien și nu știa la
ce folosește. El credea că alea stau în sus așa, suspendate, ca
niște minuni ale naturii. Când a văzut bietul Verginel că
Zinovica purta bretele i s-a făcut lehamite și s-a retras în el,
ne bănuiește pe toți că vrem să-l păcălim, că totul în viață
e minciună. Așa că i-am transmis cu blândețe că-i rupem
picioarele dacă-l prindem pe aici, deci nu cred c-o să vină.
-
Vai de mine, ce fel de jocuri paralimpice sunt astea? Care sunt
probele sportive? Cine sunt concurenții?
-
Păi, avem așa: tablagii, barbugii, popi-proști și machitoni.
-
Poate machidoni.
-
Nu, machitoni! Știi cum sunt Hagi și Halep campioni, ei fiind
machidoni. Așa și ai noștri, sunt campioni la macheală, adică
machitoni. O să-i recunoașteți ușor.
-
Dar ce văd? Se joacă pe bani? Ce fel de sporturi sunt astea? E
permis să se joace pe bani?
- Nu
numai că e permis, dar chiar e indicat. Altfel nu vine nimeni să
joace. În plus, este o formă de recompensare a efortului și
norocului.
-
Cum adică? Vă rog să explicați ascultătorilor noștri că mie mi
s-a blocat creierul.
-
Știți cum e la jocurile olimpice? Te antrenezi patru ani, uneori și
mai mult și abia dacă apuci să fii în primii trei. Vin ăia îți
atârnă o tinichea de gât și te trimit acasă.
La
noi se respectă valoarea. Dacă ești bun și câștigi, primești
parale. De aia le-am botezat „Jocurile paralimpice”!
Fragment
din romanul autobiografic: „Zenovia – mărire și decădere”