Jocurile paralimpice la Văleleni

„- Iată, dar, stimați ascultători, ne aflăm în comuna Gâtu-văii, unde participăm la o manifestare deosebită: „Jocurile paralimpice – 2019”. Stăm de vorbă cu un participant la toate cele două ediții desfășurate până acum. Cum vă numiți?

- Mă numesc Arcadie Hasmațuchi și sunt locuitor al comunei Gâtu-văii, satul Văleleni.

- Poate Văleni.

- Nu. Văleleni! Comuna este compusă din trei sate: Deleni, Văleni și Văleleni.

- Păi de ce se numește așa, Văleleni?

- A, e istorie veche de vreo zece ani, cam din timpul evenimentelor din Decembrie.

- De la evenimentele din Decembrie au trecut aproape 30 de ani, nu 10.

- Nu despre alea vorbesc. Evenimentele din Decembrie ale comunei noastre. Înainte de astea, satul nostru se numea Chișcădaga, un nume frumos, un nume respectat. Dar jocurile de culise ne-au privat de acest nume și renume.

- Ce s-a întâmplat, că m-ați făcut curios?

- Ce să se întâmple? Tradiția seculară a bătăilor de Anul Nou dintre Deleni și Văleni, în care numeroși cetățeni ale celor două sate își eliberau energiile acumulate în timpul anului, care cu bâta, care cu ciocanul, care cu ranga, fiecare cu ce avea pe acasă și se simțea mai îndemânatic.

La un moment dat au constatat că flăcăii lor nu se mai puteau însura cu fete frumoase, așa de pociți rămâneau de la bătăile astea. Ce să vă zic, erau așa de urâți că a trebuit să pună primăria becuri în toată comuna, ca să poți ieși noaptea din casă.

- Și ce au făcut? Ce poveste pasionantă! Toată țara urmărește cu sufletul la gură această istorie adevărată, această saga a Chișcădăgii...

- Așa că au trebuit să se însoare cu fete urâte, dar la un moment dat s-au terminat și astea. Mai rămânea să se însoare între ei, dar nici lor nu le plăcea cum arătau.

În schimb, tinerii noștri, care nu participau la bătăile lor, erau chipeși și aveau toate membrele și toți dinții, așa că aveau de unde alege mirese frumoase. Chișcădăgenii erau foarte mândri de tineretul care popula satul și le cam dădeau cu flit la căpcăunii din vecini.

Într-o zi, delenii și vălenii s-au întâlnit și s-au sfătuit să oprească tradiția ologelii de iarnă, așa că de Anul Nou au stat toți în case, au primit urători și au băut de necaz.

În anul următor, au răbdat ei cuminți, dar umblau prin sat cam nepotoliți și lucrurile mai scăpau de sub control, că era deajuns să ridice unul parul, că săreau toți. La sfârșitul anului, când au tras linia, au văzut că erau mai pociți, mai ciungi și mai ologi decât în ceilalți ani, când se băteau doar de distracția sărbătorilor, în mod organizat.

Așa că iar s-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot renunța la tradiții, că fără oleacă de bătaie viața lor nu are rost. Dar cum să facă? Și atunci șarpele invidiei i-a mușcat de inimă și s-au hotărât să facă totuși bătaia, dar satele lor împreună, împotriva celor din Chișcădaga. Ai noștri n-au vrut, dar asta mai mult i-a înfuriat pe cei din tabăra deleano-văleană, ca să zic așa.

Au venit peste noi și ne-au bătut de ne-au rupt vreo trei zile, de umbla tot satul văitându-se: „Văleleu, văleleu!” Din acest motiv ne-a rămas numele Văleleni.

- Extraordinar, istoria zbuciumată a satului, relatată chiar de către un observator ocular.

- Ocular, dar chiar și picioral. După cum vedeți mă deplasez cu ajutorul unui baston. De alții e mai rău. Că au ajuns mâinorali, spinorali și chiar caporali, de-a dreptul.

- Extraordinar! Presupun că așa v-a venit ideea să organizați jocurile paralimpice. Ce idee plină de altruism și de sportivitate! Ați decis să înlocuiți bătaia care desfigurează cu sportul care configurează, dacă-mi este permis să mă exprim așa.

- Vă este permis, sigur că da. În cele trei zile de jocuri și concursuri, fiecare face ce vrea, așa că puteți să-i spuneți cum vreți.

- Mă bucur că am avut ocazia deosebită de a informa stimații noștri ascultători cu privire la evenimentul unic din satul dumneavoastră. Acum, tot pentru ascultătorii noștri, ce ne puteți spune despre probele și concurenții cu dizabilități care vor participa la acest eveniment sportiv de excepție.

- Ce dizabilități?

- Adică handicapați. Unde sunt handicapații?

- N-avem dom-le, decât unul, da ăla nu vine, că ne strică cheful la toți. Săracu’ Verginel a rămas handicapat când a văzut-o pe Zinovica fără sutien, că el nu mai văzuse sutien și nu știa la ce folosește. El credea că alea stau în sus așa, suspendate, ca niște minuni ale naturii. Când a văzut bietul Verginel că Zinovica purta bretele i s-a făcut lehamite și s-a retras în el, ne bănuiește pe toți că vrem să-l păcălim, că totul în viață e minciună. Așa că i-am transmis cu blândețe că-i rupem picioarele dacă-l prindem pe aici, deci nu cred c-o să vină.

- Vai de mine, ce fel de jocuri paralimpice sunt astea? Care sunt probele sportive? Cine sunt concurenții?

- Păi, avem așa: tablagii, barbugii, popi-proști și machitoni.

- Poate machidoni.

- Nu, machitoni! Știi cum sunt Hagi și Halep campioni, ei fiind machidoni. Așa și ai noștri, sunt campioni la macheală, adică machitoni. O să-i recunoașteți ușor.

- Dar ce văd? Se joacă pe bani? Ce fel de sporturi sunt astea? E permis să se joace pe bani?

- Nu numai că e permis, dar chiar e indicat. Altfel nu vine nimeni să joace. În plus, este o formă de recompensare a efortului și norocului.

- Cum adică? Vă rog să explicați ascultătorilor noștri că mie mi s-a blocat creierul.

- Știți cum e la jocurile olimpice? Te antrenezi patru ani, uneori și mai mult și abia dacă apuci să fii în primii trei. Vin ăia îți atârnă o tinichea de gât și te trimit acasă.

La noi se respectă valoarea. Dacă ești bun și câștigi, primești parale. De aia le-am botezat „Jocurile paralimpice”!

Fragment din romanul autobiografic: „Zenovia – mărire și decădere”

Detalii semnificative

“Ce înveți în școală nu te ajută cu nimic în practică. Crede-mă, cu perseverență și tenacitate poți face tot ce dorești în viață. N-ai nevoie de multă carte.

Uite, eu, de exemplu. Mă știi, sunt crescut la oraș de mic copil. Am văzut animale doar la zoo și în vacanțe, la țară. Dar de vreo doi am trecut pe creșterea animalelor. Am luat un ied, în primăvară, cu gând să-l tai de sărbători. L-am luat viu, că am zis să-l mai țin prin curte, să se îngrașe, că aveam iarba mare. Cu timpul, m-am atașat, că așa e cu animăluțele. Se uită la tine cu ochii ăia mari și rotunzi și fac atâtea nebunii că stai și râzi singur, ca prostul.

M-am hotărât să nu-l mai tai. Am zis că să crească pe lângă noi, că e frumos să avem o căpriță care să dea lapte, pentru că laptele de capră este foarte sănătos, n-are colesterol și e plin de vitamine. Iar, mai târziu, poate să mai facă niște iezișori și facem o afacere. M-am uitat pe net cum se crește și am văzut că nu e pretențioasă, dar dă lapte cam puțin.

Anul trecut am început s-o mulg. Trebuie atenție și îndemânare, că nu e ca la vaci. Nu cantitatea contează, ci calitatea. Ideea e că aveam tot timpul lapte proaspăt. Așa că am zis că trebuie să dezvolt afacerea. Voiam niște iezișori la fel de nebunatici ca ea, dar pentru asta trebuia s-o dau la montă. Trebuia doar să găsesc un cioban care să fie interesat să împărțim profitul și, mai departe, să ne bazăm pe instinctele materne ale Roxanei, că așa am botezat-o: Roxana.

Așa că am căutat o stână pe Facebook și am intrat în legătură cu ciobanul. Ai idee câte stâni au pagină de Facebook? N-ai să crezi, puzderie! De parcă fiecare oaie și fiecare capră ar avea pagina ei personală. Te sperii, nu alta!

La momentul stabilit, m-am prezentat cu Roxana la cioban, pentru operațiunea de montă. Adică să facă amor cu un țap, chestie din care capra devine gestantă și apoi fată doi iezi. Ai văzut câte chestii de specialitate cunosc? Mai spun odată: nu pierde timpul prin facultăți, învață să folosești Google.

L-am rugat pe cioban să caute, totuși, un țap dintr-o rasă mai productivă, că eu mai mult de o jumătate de ceșcuță de lapte pe zi nu obțineam, oricât m-aș fi străduit.

Am dat-o jos pe Roxana din mașină și, ce să vezi, ciobanul nu mai voia să facă afacerea cu mine.

- De ce, domnule cioban?, l-am întrebat eu.

- Păi, nu vezi că capra ta e țap? mi-a zis el. Și a continuat: Dar așa țap relaxat n-am mai văzut în viața mea!”

Fragment din romanul autobiografic: “How to be a superhero”

P.S. În curând voi da drumul unui vlog. Abia aștept să văd ce o mai fi și ăla.

Cireșul părăsit

Norul juca în penumbre irizațiile triste ale semilunii și asta îi adânci durerea surdă, aproape viscerală. Parcă era acolo, dar, mai mult, parcă nu era, întrebându-se cu dureroasă recurență ce ar fi putut face să schimbe trecutul. Întunericul îl moleșea, iar lucirile plăpânde care pătrundeau pe fereastră se jucau cu plăsmuirile disperării sale.

În chip ilogic sperase s-o găsească acolo, negându-și părăsirea, ca un joc inocent de-a iubirea, în așteptarea îmbrățișării și lacrimilor izvorâte din fericirea iertării. Era doar absența sa, dureroasă ca o inimă extirpată dintr-un trup avid de viață, flămând de iubire, ca un cireș înflorit, smuls din rădăcină.

Cu ochii amintirii îi urmări conturul trupului ascuns în mătase, așa cum îl văzuse aievea de atâtea ori, păzindu-i somnul diafan. Mângâie cearceaful, acolo unde altă dată îi alinta trupul, încercând să reconstituie căldura pierdută a ființei sale chinuitoare.

Se întinse pe toată umbra plăsmuirii sale, acoperind urma iubirii sale, cu disperarea mută a saltului în gol, de parcă asta ar fi putut să-i oprească prăbușirea lăuntrică. Se agăță cu mâinile, cu văzul, cu mirosul, cu toate simțurile, cu toate convulsiile sufletului său, aflat în fază terminală.

Deodată, sări drept în picioare, străfulgerat de-un gând: “Bă, ia stai oleacă. Ăsta nu-i patul meu!”

Fragment din volumul autobiografic “Capitolul 2: Singurătate”

Comoara familiei

"- Acum un an ți-am încredințat supravegherea unicului meu fiu, pe care l-am trimis la studii pentru a-mi urma la conducerea afacerilor și pentru o carieră politică de succes. Ce-mi poți spune despre performanțele sale?
- Doresc să știți că raportul meu va fi unul sincer, bazat pe informații reale, indiferent de conținutul acestora.
- Vreau să știu cu adevărat ce face și îți promit că voi reacționa rațional.
- Să începem: încă din prima săptămână și-a constituit un grup de prieteni, în scop distractiv. Petreceri frecvente, cu alcool și alte substanțe, în compania unor tinere dubioase, astfel că a fost dat afară din cămin.
La școală s-a dus după o lună, în scopul de a preleva anumiți compuși din laboratorul de chimie. Vizita a avut loc în timpul nopții și conducerea a alertat poliția. N-a fost acuzat oficial, dar este în cercul de suspecți.

- Poate a găsit vreo tânără care să-l mai potolească.
- Tinere a găsit mai multe, dar niciuna nu a avut darul de a-l potoli. Aș spune, chiar, dimpotrivă. În orice caz, nu este prea statornic în relația cu o fată. Sau cu un băiat...
- Cu un băiat? Vrei să spui ca fiul meu este atras de băieți?
- De fete, de băieți, nu prea alege. Pe noi ne-a derutat tot timpul.
- Hmm... Dar la învățătură ce rezultate are?
- Nu prea grozave. De trei ori a trimis colegii să dea examen în locul lui, profitând de faptul că profesorii nu-l știau după chip. De cateva ori a copiat direct din cărți, iar examenul cel mai greu l-a trecut după ce i-a strecurat profesorului o minoră în așternut.
A fost destul de greu pentru noi să mușamalizăm unele situații, de aceea și costul prestației noastre este mai ridicat. Întreb, totuși, ce aveți de gând să faceți cu el?
- Nimic.
- Cum, nimic? Dar cui veți lăsa afacerile, cariera politică?
- Lui! Acum este pregătit."

Fragment din romanul autobiografic "Deriva oceanelor"

Drâmba cu schimbător

Sunt un tip care empatizează ușor. În copilărie, țineam cu Bobby Ewing, dar nu-mi erau indiferente nici aventurile lui J.R.
Așa-s eu, mă pun oricând în locul celor care se frământă, mai ales dacă au grija averilor, amantelor sau altor probleme.
Când am aflat despre prima operație de schimbare de sex aproape că m-a străbătut o durere ascuțită. E ca atunci când un fotbalist primește un șut în, cum să le zic?, "tricoaie" și întreg stadionul se ține cu mâinile de prohab.
(Cred, totuși, că tricoaie au numai unii, mai norocoși, iar ceilalți au, cum s-ar spune, bicoaie.) Am înțeles că zilele astea nu ne mai împiedicăm în puritanisme și spunem lucrurilor pe nume. Eu mi-am pregătit deja o listă de dedicații și tare aș vrea s-o aduc în atenția publicului larg.
Dar, să revenim la tipul care s-a făcut femeie. Mult timp mi-am bătut capul cu motivele pe care le-ar avea cineva pentru a-și tăia, de bunăvoie, un organ atât de important, un adevărat membru al familiei, dacă-mi este permis.
Să ai la îndemână formele feminine este amuzant și stimulator doar dacă ești bărbat, pentru ca știi cum și ai cu ce să umbli la ele. Nu e nicio șmecherie să te apuci singur de sâni și să te dezmierzi toată ziua, ca un obsedat. 
După aia am aflat că persoanele respective nu se simțeau bine ca bărbați și aveau mai curând apucături feminine. Mai auzisem de cazuri în care diferiți inși se îmbrăcau în bikinei roz și pantofi cu toc și erau foarte mândri de cum arătau. Nu e nimic ilegal în asta. Dacă cineva vrea să vadă ce simte regina balului, n-are decât, cu condiția să nu fie văzut de copii și femei gravide. Dar, de aici și până la a tăia podoabele cu scopul de a transforma șurubul în piuliță, mi se pare cam exagerat. Pentru că știți cum e: "Foaie verde de susai/Ce-ai avut, n-ai să mai ai!". 
M-am întrebat cum e să te simți femeie captivă în trup de bărbat și, chiar dacă n-am înțeles, măcar am empatizat puțin cu bietul om. La urma urmei și eu mă simt uneori precum Superman captiv în trupul unui, să zicem, culturist, dar asta n-o să ma facă niciodată să alerg la medicul chirurg ca să scoată supermanu' din mine. Sunt suficiente două kile de vin și problema se rezolvă pentru o vreme. Toate rămân la locul lor și eu continui să funcționez așa cum au stabilit moașa si funcționarul de la Starea Civilă. 
Tocmai când credeam că am depășit șocul amputărilor sexuale, progresele medicinei m-au lovit din nou: o femeie dorea să devină bărbat. În principiu, are dreptul, pentru că și cetățeanul dinainte a beneficiat de "ajutor" medical. Atâta doar că, așa cum știe toată lumea, de tăiat e simplu, de pus în loc e mai greu. Însă atâtea sute de milioane de dolari cheltuite în cercetarea medicală și-au spus cuvântul. În mod oficial, i-au confecționat "echipamentul" din țesuturi prelevate tot de la client, dar eu am o bănuială că au dat cu jula pe la victima vreunui accident pe care rudele au hotărât s-o incinereze. Culmea e că, atât noul bărbat, cât și chirurgii se lăudau că treburile merg bine în zona de sud și, în curând, tipul care a fost tipă va începe însămânțările de toamnă. 

Asta îmi aduce aminte de o poveste celebră pe vremea tinereții mele. Cică, la un congres de chirurgie, un medic japonez prezenta cazul unui tip căruia i-a fost grefat degetul unei maimuțe în locul celui amputat, iar operațiunea a fost o reușită. Atâta doar că tipului îi place să doarmă atârnat într-un copac. Toată lumea s-a minunat, a aplaudat și l-a felicitat pe japonez.
Al doilea caz a fost prezentat de un american care și-a operat propria mamă de ochi. I-a pus un ochi de sticlă cu care vedea mai bine decât cu ochiul sănătos. Din nou, aplauze, ovații.
La final, un doctor de la spitalul din Bârlad a prezentat cazul unui țăran care și-a tăiat cu faiul partea care îl număra în rândul bărbaților. Pentru că la spitalul din Bârlad nu se prea găsesc astfel de organe pentru transplant, doctorii au profitat că era circul în oraș, iar un pui de elefant tocmai murise, așa că au recoltat repede trompa micului pachiderm și i-au montat-o țăranului cu faiul, în locul organului tăiat. 
După o săptămână i-au scos copcile, iar după o lună pacientul a început s-o folosească mai des și mai eficient decât folosea vechea unealtă. 
La care, americanul n-a mai răbdat și a strigat, să audă toată lumea: "Asta-i bună, cine-a mai văzut așa ceva?"
- "Mă-ta, cu ochiul ăla de sticlă!", a sosit, prompt, răspunsul medicului bârlădean.

Nunta secolului

Se apropiau "Zilele comunei Pitulați" și toți ai casei se găteau cu haine noi, ca pentru o nuntă la restaurant. Lui Aurel nu-i luaseră costum pe motiv că "cine îl iubește, îl iubește și-așa". Ceea ce era adevărat, că în sat la ei nu-l iubea nimeni. Ce zic eu, nu-l iubea nimeni în toată comuna Pitulați.
Primarul le promisese fanfară și roată cu călușei, iar anul următor erau alegeri, așa că ei mergeau pe încredere că o să se țină de cuvânt. Iarmarocul de la Pitulați, în an pre-electoral avea ceva din semnificația rezultatelor din statul Miami, la alegerile americane. Dacă nu ieșea bine, te pregăteai să te întorci la oi și să lași locul unuia mai priceput la nevoile norodului.
La locul festivităților, o toloacă frumos ornată cu panglici și baloane colorate, trona o tribună de unde vorbea primarul, cântau copiii de la grupul folcloric "Vitejii Pitulați" și evolua o parte din renumita fanfară "Frații Ursaru".

Vremea era bună, pentru că primarul hotărâse ca ziua comunei să fie într-o zi cu soare.
Sărbătoarea era cu dată schimbătoare, adică nu era, ca în alte comune, legată de vreo sărbătoare cu ținere sau care să aniverseze nu știu câți ani de când niște ciobani rătăciți au fript o oaie, stabilind vatra satului. Nici măcar nu știau de la ce le vine numele - Pitulați, dar asta nu-i împiedica să fie mândri de trecutul lor glorios și de neamul lor cel odihnit.
Primarul și consilierii stabileau anual Zilele Pitulaților în funcție de buletinul meteo și de bruma de gologani adunați la "venituri". Ceea ce făcea ca sărbătoarea să fie o surpriză pentru toată lumea.
Aurel nu era nici mai bun, nici mai rău ca alții, adică muncea cu râvnă, nu bea mai mult decât un elev de clasa a unșpea și se spăla cam de două ori pe săptămână, ceea ce-i aducea laude din partea gospodinelor oficiale ale satului.
Avea, totuși, o meteahnă. Era din cale-afară de plicticos. Spunea niște chestii atât de imbecile că le făcea pe fetele de măritat să tresară noaptea în somn.
Așa că nu era însurat. Ai lui erau resemnați, dar lumea începuse să vorbească vrute și nevrute despre putințele și preferințele lumești ale lui Aurel, așa că devenise o povară pentru familia lui, care i-a pus 50 de lei în buzunar și l-a lăsat la poarta iarmarocului cu vorbă că să nu se apropie de ai lui până nu vine cineva să-l cheme la căruță, când vor trebui să plece acasă.
Acolo l-a găsit Ramona, la volanul decapotabilei sale roșii, ca o zeiță a frumuseții, îmbrăcată în cele mai noi creații ale caselor de modă. El, un vagabond cu blugii rupți în genunchi, cu un tricou decolorat cu poza formației UB40, ca un veritabil hipster de Dorobanți, năuc și îndrăgostit instantaneu.
Ramona era nepoata primarului și invitată special la festivități, ca un model de succes în lumea afacerilor. Avea mulți bani, era arătoasă și umbla cam despuiată, treabă care a cam împărțit în două părerile despre dânsa.
Fetele și femeile tinere nu dădeau doi bani pe pițipoancele care nu știau să învârtă o sarmală, dar umblau după bărbații altora.
Bărbații, dimpotrivă.
Motiv de mândrie era doar pentru primar și cimotiile sale, care au luat-o în primire, cu temeneli și familiarisme, pe reprezentanta capitalei, și au umblat cu ea, de-a brațetă, prin tot bâlciul, ca să vadă toată lumea. Numai că rubedeniile se considerau egale în neam, așa că nu mergeau în alai, unii după alții, să încapă între tarabele cu bere și mititei, ci toți intr-un singur rând, să fie clar că nimeni nu-i mai prejos.
Mai rău era pentru cei din capetele rândului, care dădeau în nas la fiecare schimbare de direcție și, Slavă Domnului, cam erau, pentru că domnișoara Ramona nu mai văzuse așa ceva, și se întorcea în loc mai ceva ca roata fântânii.
De aia au rămas cu toții crăcănați când Aurel și cu Ramona au anunțat nunta. Ea a decis să se mute în Pitulați pentru că avea mobil și internet și putea să-și conducă afacerile de aici, iar el nu știa de unde atâta fericire pe capul lui. Era răsplata anilor de umilințe din partea sătenilor sau un dar pentru că se păstrase cast pentru iubirea vieții lui? Sau era un dobitoc care i-a făcut vrăji, după cum credea restul comunei?
Aveau o viață minunată în căsuța lor cu două etaje si parcare la subsol. El păștea oile, în blugii lui rupți, în timp ce ea lucra la calculator în odaia în care n-o deranja nimeni, încuiată pe dinăuntru.

Totul e bine în Pitulați. Din când in când Aurel o aude pe Ramona chicotind și vorbind în limbi străine, iar el e mândru și fericit și nu știe cui să mulțumească pentru asta.
Chicotesc și pitulații, pentru că, atât timp cat Aurel n-o ști ce bazaconie mai e și aia "videochat", el și cu Ramona vor trăi mulți, mulți ani fericiți.

Fragment din romanul autobiografic "Nunta secolului"

“La femei sau la bărbați?”

Raphael Dădârlat ajunsese mare prin politică, deși nu avea cine știe ce aplecare spre gargară, șulfăraie sau mânăreală. Ai lui l-au trimis la București imediat după revoluție, ca să-și facă un rost. 

S-a înhăitat cu cine trebuie și, într-un an, a ajuns ceva șmecher pe la parlament. Intrase la grămadă, că era nevoie de nume pe listă și nimeni nu-i dădea vreo șansă.

Ajuns acolo, stătea mai mult pe la partid, o ardea prin localuri cu colegii deputați, mai pârlea câte-o aspirantă la funcții și poziții...

De fapt, așa a ajuns celebru. L-au prins în mașină cu una, atât de speriat încât se îmbrăcase cu chiloții ăleia. L-au dat la televizor, l-au pictat prin gazete, a ajuns de râsul politicii.

Era, cum se spune, mort-din-punct-de-vedere-politic. Așa că l-au dat afară din partid, dar îl știa lumea așa că nu mai avea ce face în București.

Peste tot unde căuta ceva de lucru, râdeau de el și îi făceau faze nasoale: “Ce zici de niște bikini roșii, Raphaele?”, “Bă, tu când te duci la budă, unde intri? La femei sau la bărbați?”

A decis să se întoarcă în sat, deși trebuia să înfrunte miștocăreală și umilință din partea tuturor, însă nu mai știa de unde să ceară ajutor. Părinții erau ultima lui scăpare.

De când a pășit pe ulița satului, parcă îi căzuse ceva în cap. Lumea se îngrămădea să-i strângă mâna, să-l bată prietenește pe umăr. Se ofereau să-l invite la bodegă și chiar îi plăteau câte o țuică. Era speriat, că nu știa ce se întâmplă cu oamenii care, singurii din lume, îi arătau atâta admirație și prietenie, primindu-l ca pe fiul risipitor. 

Dar oamenii erau fericiți că pe unul de la ei din sat l-au dat la televizor.

Fragment din romanul autobiografic “Personajul neutru”