Roata cu colţuri

Pe vremea celeilalte dictaturi era un sistem de organizare a celor cu funcţii de conducere care conţinea şi o procedură numită "rotaţia cadrelor".
Adică îl lua pe directorul de la fabrica de lapte şi îl ducea la Plan, la Sfatul Popular, pe prim-secretarul de la Mehedinţi îl devia puţin prin Botoşani şi tot aşa, n-o mai lungesc.
Şmecheria era că şefii trebuiau "rotiţi" până nu prindeau cheag, adică până nu se încumătreau directorul cu prim-secretarul şi cu securistul care îi supraveghea pe amândoi.
În principiu, măsura nu era rea, că puteau fi supravegheaţi mai uşor şi nu-i apuca cheful de revoluţii. 
Sanchi!
Manevra se aplică şi azi, mai ales în anumite situaţii de intrare/ieşire din graţiile sefului. Dar, cum fiecare şef îşi are şeful lui, mişcarea ajunge să fie ca o roată de bâlci.
Când eşti sus, vezi toată bătătura, îţi dai seama pe unde umblă fiecare şi, de acolo, fiecare pare foarte mic, aparent neînsemnat.

Când scaunul tău ajunge jos, nu te mai vede nimeni, pentru că pălăria ta e sub fundurile tuturor şi fiecare se gândeşte cum să ajungă sus, înapoi.
În momentul ăla începi să-ţi faci socotelile: dacă mai ai bani de o tură, dacă mai vrei, cu adevărat, o tură, dacă nu ţi-a ajuns şi, mai bine, te retragi în liniştea personală, observând de pe margine zbaterile contemporanilor.
E drept că atunci nu te mai caută unii, nu te mai sună, nu te mai laudă deşănţat şi nu te mai cer de cumătru.
Abia ăsta e adevăratul câştig al roţii: vezi cine ţi-e prieten cu adevărat, care ţi-e aproape şi la greu şi cine doar te foloseşte ca pe o manivelă de învârtit roata de bâlci.

Băi, care mi-ai zgâriat maşina?

Bărbaţii serioşi au două slăbiciuni capitale: femeia şi maşina. Nu neapărat în ordinea asta.

Doar ei ştiu ce e în sufletul lor atunci când găsesc maşina atinsă în parcare, victimă a unui şofer nepriceput şi laş. În funcţie de cât e de gravă problema, sufletul urgisit trece prin următoarele stări:

1. „Fir-ar să fie, măcar nu e dusă vopseaua, o îndrept uşor...”

2. „Alt tâmpit la care nu-i ajunge parcarea. Mai uită-te în oglinzi, berbecule!”

3. „Cine l-a văzut pe boul ăla care mi-a îndoit portiera? Îi fac reclamaţie la poliţie!”

4. „Cea mai neagră zi din viaţa mea! Numai de nu l-ar prinde poliţia înainte!”

5. „Asta nu e maşina mea!”

Sentimentele complexe şi profunde, oscilând între ruperea capului şi scrierea pe toacă la şapte mânăstiri au, totuşi, un dram de înţelegere pentru lipsa intenţiei: „Mai greşeşte omul, o fi tâmpit săracul”.

Mai grav e atunci când acţiunea denotă rea-intenţie, ca atunci când găseşti maşina zgâriată dintr-un capăt în altul, cum am păţit eu azi-dimineaţă. O linie şerpuitoare, de diferite adâncimi, de la o aripa la alta, făcută cu simţ de răspundere, fără grabă. Ăsta e momentul în care se pune nodul în gât, inima urcă la creier, mâna caută o bâtă, o rangă, o bazooka, orice, ca să nu te uiţi în cine dai.

Începi să-ţi pui problema: câinele cui l-ai călcat, a cui nevastă te iubeşte, cine mai ştie ce politică faci.

În momentul ăla, defecţiunea trece pe locul doi. Trebuie să răspunzi unui război personal, să te descarci psihic pe cel care a îndrăznit să se atingă de maşina ta, să te sui pe el în timp ce-i schimbi nemernicului forma, culoarea şi textura cu tot ce ai la îndemână.

M-am uitat dacă mai au şi alţii urme. Cam toate maşinile de pe partea aia a străzii erau zgâriate proaspăt. Slabă consolare!

Ce să faci? Să anunţi Poliţia? Nu mi l-a găsit pe ăla care mi-a spart geamul data trecută, aşa cum nu i-a găsit nici pe ceilalţi dinaintea lui, care şi-au făcut de lucru cu maşinile mele. Şi dacă îi găsesc, ce să le facă? Avere n-au, venituri n-au, doar să-i bage în puşcărie, dacă fapta e mai gravă. Şi să speri că n-o să afle niciodată cine i-a reclamat.

N-am plâns aşa de rău ca data trecută, când mi-a „rezolvat” portiera din dreapta. Sunt, oarecum, călit.

Poate fără legătură cu asta, mi-am amintit că acum vreo două zile, după ce am parcat maşina pe trotuar, a venit un băiat la mine: „Dom’le, te rog eu, nu mai parca maşina sub copaci!” Mă gândeam că i-am locul din greşeală, deşi parcarea nu e închiriată şi nici el nu părea să aibă mai mult de o bicicletă ruginită. „Dom’le, crede-mă,ştiu ce spun, lucrez la o spălătorie şi chestia asta care cade din copac strică vopseaua.” Am recunoscut că are dreptate şi i-am mulţumit, iar el mi-a propus să-mi facă un polish profesional, nu cum fac ăia la spălătorie. Am refuzat politicos, pe motiv că am şi eu un prieten cu spălătorie (n-am), care mă aşteaptă, dar n-am timp. A scos, apoi, argumentul suprem: „Măcar doi lei, nu pentru mine, pentru lapte la aia mică de două luni şi jumătate”. Din nou, ghinion, că eu plătesc cu cardul (uno) şi nici nu obişnuiesc să dau bani boschetarilor aflaţi sub influenţa substanţelor chimice (secundo). Am presupus că este un locatar vremelnic al magherniţei din vecinătate, în care se adună tot felul de personaje dubioase, până când i s-o hotărî demolarea.

Este posibil să nu fie nicio legătură între cele două evenimente, dar mi-am adus aminte că am păţit ceva asemănător când mi-au zgâriat portiera din dreapta.

Adică, poate fi o reacţie psiho-socială a unor indivizi aflaţi în libertate temporară, care se răzbună pe toată lumea pentru problemele pe care le au ei.

Am încercat să-mi dau seama ce ar motiva un asemenea gest, fără să existe o provocare evidentă. Şi am creionat un profil, al celui de-abia ieşit din puşcărie, fără masă, fără casă, fără bani de cocârţ, doar cu zdrenţele de pe ei şi cu atitudinea agresiv-parşivă a celui învăţat cu mizeriile recluziunii.

Statul nu poate gestiona această problemă, nici în timpul detenţiei, nici după. În închisoare nu se schimbă în bine, ba chiar ajung specializaţi în rele, iar când ies nu primesc suficient ajutor pentru un nou început. Şi atunci că să facă? Statul mai dă nişte ajutoare, total insuficiente şi prost direcţionate, un fel de şpagă birocratică, de uns ochii opiniei publice.

Asta nu înseamnă că statul nu cheltuie cu ei. Dimpotrivă, costurile de întreţinere pentru deţinuţi le depăşesc, de multe ori, pe cele acordate uno persoane cu dificultăţi mari de sănătate. Bineînţeles că sunt bani aruncaţi pe geam, pentru că nu se întorc înapoi în niciun fel.

Aici doream să ajung. Este atâta de lucru în ţara asta, mai ales în zonele de utilitate publică, încât pedepsele lor ar putea fi comutate în muncă. Avantaje: deprinderea unui meşteşug, dar şi obişnuinţa activităţii zilnice. Ca să nu mai zic de factorul psihologic: „Cine nu muncă, nu mâncă!”.

Ştiu că sunt obiecţii, că munca obligatorie este interzisă, că nu e o măsură umanitară. Abia aştept un dobitoc din ăsta care să încerce să mă lămurească. Îi scriu cu cuiul pe maşină, cât de adânc pot eu: „Omenia mea s-a terminat atunci când mi-ai făcut rău!” 

Cu făcălețul printre analiști

Florin Morariu este vedetă mondială. Acum o săptămână își ducea existența liniștită (modestă, anonimă) într-o bucătărie din Londra, fără să bănuiască ce interes va stârni echipelor de știri ale marilor televiziuni, într-o problemă în care nu e mare specialist: terorismul mondial.

Desigur, nu acesta a fost planul său. A acționat împins de vibrațiile inimii sale curate și viteze, de băiat de băiat din cartierul Dacia. Cred că singurul regret pe care l-a avut în momentul în care a înfruntat teroriștii a fost: “Băi, dacă erau aicea băieții mei din Dacia, vă scoteam impresiile din cap, și ție și lu’ frati-tu și lu’ tat-tu și lu’ tot neamul tău. Vă dădeam câte un șut în cur de vă plictiseați de văzut Londra de sus.”

A luptat cu ce-a avut (navete, făcăleț) până când l-a dat poliția la o parte, că le speria clienții.

În fine, reacția sa curajoasă și altruistă, într-o lume rece și egoistă, care merge cu berea în mână pe lângă cadavrul cald, a șocat și a deschis ochii lumii. Mulți oameni participă la demonstrații de protest dar cine își asumă, cu adevărat, riscuri?

În fine, comentatorii au întors cazul pe toate părțile. Nu era mare lucru de analizat dar, pe social media, oricine poate fi cât de tâmpit poftește.

Am văzut păreri că de ce a ieșit la bătaie cu mijloace atât de rudimentare. Desigur, fiecare bucătar din Londra are câte un Kalașnikov sub masă, pe care îl alintă Făcălețul Alb. (Apropo de asta, eu am inventat primul termenul Fuckaletz, așa cum puteți vedea și din captură. Zic asta pentru că s-au simțit și alții inspirați la ciordeală.)

Alții/altele s-au simțit molestați de dorința de publicitate a tânărului Florin, care a ieșit la momentul oportun și-a filmat și regizat momentul taman ca să le dea lor peste cap audiențele blogurilor lor de pișcotari hămesiți, în care fac reclamă la cosmetice pentru animale de companie.

Alții, dimpotrivă, au devenit ultra-serioși și oficiali, că de ce râde lumea de făcălețul lui Florin. Nu râde nimeni, e o dovadă de simpatie și admirație, așa cum a fost și cu izmenele soldaților de la Mărășești. Ar vrea să-i facă imediat o statuie, să-l proclame simbol, să-l aleagă președinte și să dea cu el în cap guvernelor apusene care nu știu să gestioneze criza imigranților. În orice caz, să nu mai râdă nimeni de făcălețul suprem. Mama terorismului este infatuarea, iar tatăl este constipația de umor. Cred că analiștii ăștia sunt mai răi decât teroriștii. Nu înțeleg cui îi este necesară o stare atât de încordată și de ostilă între oameni. Nu se poate porni la timp războiul programat?

Ce m-a mirat și mai tare este prezența, printre susținătorii demnității naționale reprezentată de Florin Morariu, a unor cătane bătrâne, hârșite în diversiuni gen: #jesuischarlie, #rezistențaarsă, #niciofamiliefărăfisurianale, #săprimimrefugiați și alte măgării prepaid.

Bă, analiștilor de coprocultură, ia mergeți voi la supermarket, că este promoție la hârtia igienică și ștergeți-vă la gură cu nădejde, că nu e nimeni obligat să vadă ce v-a rămas printre dinți.