miercuri, 23 septembrie 2015

Șoferie, boală grea...


Nu cred în chestia că „toți taximetriștii sunt tâmpiți”. Sunt oameni și ei cum sunt și alții, unii mai buni, alții mai răi. Problema e că, atât timp cât au mașini galbene, sunt ușor de identificat și de etichetat.
Am văzut și eu, ca toată lumea, diverși șoferi de taxi care cam sfidează regulile și pe noi, ceilalți șoferi. I-am văzut întorcând pe linie continuă, i-am văzut staționând în intersecție, unde încurcă cel mai rău, i-am văzut depășind în condiții de risc și altele de care nu mai vreau să-mi amintesc. Am văzut, ce-i drept, și șoferi de taxi care m-au lăsat să ies de pe un drum fără prioritate, care m-au ajutat cu atitudine amabilă în alte situații, deci am motive să nu-i bag pe toți în aceeași oală.
În general, plec de acasă calm. Mă bucur când Heidi (Corsa-Klum) o ia la a doua cheie și mă înscriu în universul traseelor rutiere cu bucuria că împărtășesc asta cu miliarde de semeni încântați de forma rotundă a volanului.
În zilele astea e cam greu de circulat prin oraș, în anumite zone. Se lucrează, cam toată lumea vrea să pornească și să ajungă odată, e cam dificil să rulezi cu viteză constantă și trebuie să fii atent să nu te apropii prea tare de alții, dar să nu-i lași nici pe ei să fie pre intimi cu mașina ta sau chiar cu tine. Graba, dorința de a ajunge un metru mai în față, ne stresează și ne produc primii nervi. Nu sunt mari, sunt mititei, abia ca niște cozi de șoricel. Niște cozi mici și energice care se plimbă neastâmpărate de colo-colo, te sfătuiesc prost în legătură cu tânărul cu SUV care e proprietarul străzii, cu tânăra blondă din mașina roșie care trece pe culoarea roșie, cu stimatul pieton care știe că zebra te ferește de accident, de șomaj și de buba verde și savurează momentul călcând agale...
Evident că puțină relaxare și înțelegere ar face minuni în trafic. Am întârzia cu câteva minute la programul la care și așa nu ajungem la timp, dar ce vis frumos și feeric am trăi la opt dimineața. Am văzut chestia asta în alte țări, pe când credeam că nu e posibil așa ceva și am rămas cu sechele: adică la noi de ce nu s-ar putea?
Conduc o mașină mică și sunt obișnuit să nu mă ia lumea în seamă. Șoferii de la clasa medie în sus se simt datori să mă depășească și, dacă cumva ajung înaintea lor la o intersecție, se simt jigniți și caută cu orice preț să mă lase iar în urmă. Până și copiii nu prea se sinchisesc și-mi trec pe dinainte de parcă sunt cățelul comunitar mic și prietenos de la blocul lor.
Îmi dau seama că e obișnuință de comportament să te identifici cu mașina pe care o conduci, căci am căzut și eu în păcatul asta de câteva ori. Când ești pe mașină compactă îi vezi prăpădiți pe aia din clasa mică („săracii de ei”). Când conduci SUV sau camionetă te uiți cam de sus, vezi strada mai departe, e datoria celorlalți să se ferească. Dacă te-ai cățărat pe camion deja ai mai multe drepturi decât automobilistul de rând dintr-un motiv foarte simplu: ție îți strâmbă bara de protecție, dar el se înscrie la „Rabla”.
Clar că n-ar trebui să fie așa. Strada e a tuturor, indiferent de lungimea caroseriei. Dar „vitejiile” din trafic ar trebui să aibă o explicație logică. Sau cel puțin medicală. Poate că mașinile cu încălzire în scaune ajută un șezut cu circulație proastă să nu înghețe iarna. Poate că farurile direcționale ajută un gât înțepenit să se asigure și în lateral. Despre senzorii de parcare nu e nevoie să mai spun ceva. Dar sutele de cai putere înghesuiți sub capotă ce să ascundă? Nevoia de viteză? Dacă Gigel își ia mașină ca s-o impresioneze pe Violeta cu viteza lui nemaivăzută a cheltuit banii cu folos? Cred că Violetei i-ar plăcea un pic mai lent, dar mai romantic... Altfel înseamnă că se lasă păcălită de impresia artistică.
Acum e timpul să-l introduc în scenă pe taximetristul de azi-dimineață. Eram la intersecția dintre Splai Bahlui Drept și Bulevardul Primăverii, venind de pe drumul fără prioritate. Se știe că e cam grea intersecția, că trebuie să ai grijă la cei care scapă de semaforul de la podul din Tudor, dar trebuie să fii atent și la cei care vin din Primăverii pe prima bandă, care cam mână și ei, chiar dacă au spinări de măgar la trecerea de pietoni. M-am asigurat, deși văzusem Loganul galben ieșind de pe pod, dar am zis că eu am timp să fac 10 metri în timp ce el face 300. Am pornit cu scârț și m-am așezat pe bandă taman când șoferul profesionist mai avea vreo 30 de metri până la mine și numai ce l-am auzit claxonând și l-am văzut apoi venind cu viteză călcând linia continuă, ca să mă sperie, cum s-ar zice. Să-mi dea o lecție! I-am mulțumit frumos cu degetul mijlociu, supărat că n-am reușit să rămân Zen și în momentul ăla. De atunci mă tot întreb: „ăsta ce problemă medicală o avea?”

marți, 22 septembrie 2015

„Asta e leafă? Nu-mi ajunge nici de calmante!”


  • Mnăziua...
  • Bună ziua.
  • Cine e cu reparația pe-aici?
  • Păi... pe cine căutați?
  • Nu se poate așa ceva! Îmi ia 3 milioane pentru un capăt de țeavă? Da' chiar îmi bagă mâna în buzunar? Eu am pensie de o mie de lei și trebuie să dau 3 milioane pe lucrare?
Nu fac haz că omul compară leii vechi cu leii noi. E destul de supărat și posibil să nu fie rău intenționat. Se întâmplă des, urmărind costurile unei reparații să se uite doar la prețul unui material. În cheltuieli, așa cum zic legile statului intră și alte piese, uzura uneltelor, manoperă, transport, cheltuieli indirecte, taxe și impozite, TVA... Se compară des cu prestația meseriașului din bloc, singurul care are fai și bormașină, idolul gospodinelor și autoritate tehnică supremă. Tot la el în bloc. („Păi ce mare șmecherie? Un metru de țeavă, oleacă de sudură, două coliere și gata treaba! Un milion cu tot cu banii mei.”) Fără taxe, fără impozite, fără contract, dar și fără garanție. Din bani netrecuți prin contabilitatea asociației, deci cam ilegali.
Am făcut explicația mai lungă ca să înțelegem cum se apreciază prin unele blocuri ofertele de lucrări. Explicația e simplă: e la fel ca diferența între țigările cumpărate de la chioșc și cele de contrabandă: ultimele sunt mai ieftine, dar intri în necaz cu legea. Ca să n-o mai zic pe aia cu „din taxe și impozite trăiesc instituțiile statului, adică școala, spitalul, primăria, poliția etc.”.
De regulă, contestatarii vin cu un text pregătit de-acasă: „să nu mă prostească pe mine cu din astea, că am lucrat 35 de ani în domeniu, îi știu eu bine pe ăștia, le știu toate șmecheriile, v-am zis că am lucrat 35 de ani, mă duc la Primar!”. Asta cu „Primarul” ține loc de salut final în 60% din cazuri. Este inutil să-i întrerupi, chiar dacă știi textul pe de rost și ai auzit chiar variante mai bune. Trebuie lăsați să-și verse amarul, ca să se răcorească. După ce se răcoreau, unii chiar realizau că s-ar putea să n-aibă dreptate și s-au „încălzit” degeaba și începeau să devină, ușor-ușor, mai concesivi: „E mică pensia, domnule, și noi o dăm pe medicamente. Dacă ne mai ia și statul taxe și impozite nu ne mai ajunge de mâncare. Știu că ați socotit corect, dar e prea scump, nu se poate o reducere...?” Aici nu mai fac mișto. Într-adevăr situația unor concitadini este deplorabilă și mă tot întreb cum naiba salariile sunt atât de mici, atât timp cât prețurile sunt atât de mari?
Ideea e că nu prea ai loc de întors și te expui ușor, fiind la îndemână. Marii furnizor de servicii au aplicat o tactică interesantă în ultimii ani: call – center. Primul care a adus în oraș acest sistem a fost furnizorul de apă. M-am opus cât am putut, considerând că nu poți rezolva problemele clienților punându-i în dialog cu un robot sau cu o voce fără chip. Timpul nu mi-a dat dreptate, pentru că tot mai mulți furnizori au închis porțile clienților, strecurându-i precum oile în strungă, ca să le treacă cheful de reclamat. Nu înseamnă că firmele respective sunt mai iubite de clienți, dar când ai monopol treci asta la „Chestiuni importante – Dosar dospitor nr. 14”.
Săptămâna trecută, la sfârșitul unei adunări generale de asociație, se ajunge la punctul „Diverse”. Deși la toate punctele anterioare, vreo șapte la număr, tot diverse s-au discutat, la ultimul punct a avut cam toată lumea ceva de povestit. Interesantă mi s-a părut problema unui cetățean mai în vârstă, probabil pensionar, care avea o treabă „cu aștia de la cablu, care fură curent de pe casa scării”. Am fost să verificăm și am constatat că avea dreptate. Într-o cutie metalică, înghesuite printre fire, se aflau vreo trei aparate conectate la curent din care clipeau niste beculețe. Dacă nu au avut acordul asociației să-și întindă firele prin bloc și să ia curent de pe rețeaua comună se cheamă că au făcut-o cam haiducește și pot fi trași la răspundere. Este evident că furnizorul respectiv, preferat pentru prețurile extrem de mici, poate s-o facă pe nebunul și să zică: „Dragi clienți, căutați-vă altă firmă care să vă accepte mofturile, că e plină lumea!”. Adică s-ar întoarce tot împotriva membrilor asociației. În astfel de cazuri nu poți tăia nodul gordian, pentru că riști să aprinzi scântei în mediu inflamabil. Pensionarul nostru nu avea cablu și, probabil, era cam invidios, mai ales de când s-a trecut la transmisie digitală terestră și televizorul (dacă e model mai vechi) a devenit decorațiune vintage. Era hotărât să ceară satisfacție și nu arăta că poate fi convins. Am analizat cheltuiala cu energia electrică și mi-am dat seama că întreaga scară plătea cam 35 de lei, odată la două luni. Cum acesta este un cost care se repartizează pe număr de persoane, revenea cam 1,5 lei, tot odată la două luni, pentru fiecare locatar. I-am explicat și l-am întrebat, apoi, cum să formulăm pretențiile. Mi-a răspuns: „Să-și pună contor și să ne dea banii înapoi!” Degeaba i-am mai explicat cât ar costa contorul, dacă firma ar accepta cumva să-l monteze, care ar fi economia de curent, cât de bine ar trăi după această măsură și așa mai departe...
Când ai contact direct cu clienții și ești singurul care face asta preiei cam toate nemulțumirile provocate de alții: „Dincolo nu ne bagă nimeni în nicio seamă”. Uneori primești chiar și probleme personale: „Sunt operată, am doi copii și stăm șase într-o garsonieră”.
Să revedem imaginea: venituri mici – costuri mari. Nemulțumirea e cvasi-generală și justificată. Se ajunge la soluții radicale și cam egoiste („nu am nevoie de căldura lor – ori îmi plătesc chirie pentru țevile care îmi trec prin casă, ori le tai”). Aici începe toată tragi-comedia: Dulcea și infama răzbunare! Iar de aici până la război total nu e decât un pas. Se ajunge astfel la situații ireconciliabile, daune, poliție, controale, sancțiuni, dușmănii de-o viață. În momente din acestea legile tac. Degeaba le spui ce scrie în lege, că nu mai contează. Deja și-au adus aminte cine a inundat pe cine, cine are mașină străină și restanțe la asociație, cine vine noaptea târziu și tropăie...
Este drept că unele nemulțumiri se datorează administratorului. Suntem oameni și asta ne face diferiți și limitați. Nici atitudinea nu e chiar cea din manualul de marketing, dar tare aș vrea să-l văd pe ăla care l-a scris cum rezistă după ce a avut deja patru clienți nemulțumiți, care nu vor să înțeleagă, sunt setoși de răzbunare și amenință cu „Primarul”! Iar leafa nu e atractivă deloc...
Am cunoscut o președintă de asociație foarte energică. Gospodină și veșnic nemulțumită, cerea de la noi perfecțiune la cote măsurate cu șublerul. Bineînțeles că i-am dat tot sprijinul, pentru că e bine să colaborezi cu cineva care se străduie și îi trage și pe alții după el. Doamna respectivă avea și atestat de administrator așa că m-am gândit s-o angajez. Putea fi un exemplu bun pentru colegi și avea și posibilitatea de a contribui la creșterea calității serviciului. I-am propus, a fost încântată și a preluat funcția imediat. Se schimbase oarecum atitudinea. Acum avea de dat răspunsuri, nu de pus întrebări. După două săptămâni a plecat să se angajeze la un magazin cu materiale de construcții. A zis că e mai ușor să dea explicații tehnice despre scule și materiale, decât să trateze cu locatarul de la bloc. „Și asta e leafă? După ce mă cert cu toți nebunii abia îmi ajung banii de calmante!”

joi, 17 septembrie 2015

Râsul supărare n-are


Pentru unii, umorul este un produs fiziologic, așa cum pentru toată lumea e, să zicem, căldura corpului. Se nasc cu el și, uneori, rămân împreună toată viața.
Mama tocmai avusese un accident cerebral și a găsit-o o vecină căzută din pat, fără cunoștință.
În ultimii ani bolile sale, multe la număr, se agravaseră și nici un om cu capul limpede poate nu ar fi ținut minte toate pastilele care trebuiau luate de trei ori pe zi, înainte și după masă, când alea albastre, când alea mici care se iau câte două, când expiră rețeta și trebuie sunată doctorița. Peste doi ani avea să ne părăsească senin, de parcă așa înțelegea ea să se odihnească.
Fusese voia ei să rămână în orașul de la munte, deși am vrut s-o aduc să stea cu noi. Mi-au explicat toți cei care o înconjurau că e mai bine să n-o scot din lumea pe care o cunoaște. Am acceptat, deși doi ani după aceea o vizitam, tot odată la două-trei săptămâni, chiar dacă îi plăteam femeie internă ca s-o îngrijească.
Ne mutaserăm în apartamentul acela în 1970, când era blocul nou și majoritatea locatarilor erau cam de-o seamă. Au rămas acolo, cei mai mulți, chiar dacă au apărut alte generații, dar primii proprietari îmbătrâneau împreună. Se vizitau și aveau dintotdeauna o relație mult mai apropiată decât în alte blocuri.
Am avut noroc că vecina găsise ușa deschisă și venise, cum venea de obicei, să vadă ce mai face Mery și să fumeze împreună o țigară. Zăcea pe jos, fără cunoștință și primul gând a fost: respiră? M-a sunat și în câteva ore am ajuns la mama. Am internat-o în spital și pentru câteva zile își revenise, în limitele pe care le mai permitea urmarea accidentului vascular. Pierderile de cunoștință erau din ce în ce mai dese, iar memoria îi juca renghiuri. Am decis s-o luăm la Iași și s-o internăm la Neurochirurgie.
Mamei îi plăcea să râdă, așa fusese toată viața și așa o țineau minte toți cunoscuții. Pentru umor și pentru mâncare bună, pentru care era invidiată, mai ales când punea oala cu sarmale la cuptor la 4 dimineața, iar la 7 ciocăneau, deja, unii sfios la geamul bucătăriei - stăteam la parter, că toată scara mirosea de nu-ți mai venea să pleci la treabă. („Vai, Mery, ce sarmale bune faci! - Ia și tu, Any, vreo două, ca să nu stai cu pofta-n gât la serviciu. Să nu ți se umfle ceva...”).
Nu mai era așa în ultima vreme. Vorbea greu, aproape nu se mai mișca și, în momentele de luciditate, făcea remarca amară: „Vai dar ce m-am ramolit. Doar eu n-am fost așa.” Avea dreptate. Nu semăna deloc cu femeia rotunjoară, energică și pusă pe șotii care fugărea la treabă o curte plină de muncitori și șoferi înainte de 1990.
Îi rămăsese, însă, „năravul”. Primea mâncarea la pat, pentru că nu putea mânca singură, dar din ce avea ne îmbia să luăm și noi puțin. Se sătura dând la alții.
În seara în care am pornit spre Iași, soarele era deja la asfințit și mi-am adus aminte de câte ori făcuse drumul acela, mai ales prin anii '70, câd conducerea unității era la Roman. Mă gândeam că poate fi printre ultimile dăți când mai avea să vadă locurile din drumul nostru. Voiam, totodată, să-i stimulez memoria, vorbindu-i despre drum, în speranța că sclipirile de amintiri vor mai reînvia circuitele creierului.
„ - Mama, tocmai am ieșit din Roman.” anunțam eu cu speranță.
„ - Daaa, bine”, făcea ea moale, de parcă mă băga în seamă. Și tot așa, pe la fiecare localitate mai răsărită. (Daaa... invariabil și politicos.)
Conduceam cu grijă și ne apropiam de capătul drumului, iar mama stătea pe bancheta din spate, înfofolită în pardesiu (cred că era noiembrie, dar era cald în mașină), impasibilă la viața de aproape și de departe, fără să scoată un sunet, ca și cum lipsa ei de atenție ne era adresată măreț și nonșalant, în același timp.
„- Uite, mamă, am ajuns la Târgu Frumos!”
„- Felicitări!” a răspuns ea cu vocea aia șugubeață, puțin stinsă, care mima entuziasmul, dar pe care i-o știam dintotdeauna.

Am râs.

luni, 14 septembrie 2015

De ce nu e bun pescuitul sportiv și cum poate fi combătut

Îi admir pe cei care au patima pescuitului. Așa cum îi admir și pe cei care cunosc limba maori sau pe cei care se aruncă de pe poduri cu frânghia elastică. Habar n-am la ce le folosește, dar faptul că nu înțeleg unele chestii îmi provoacă admirație.
Nefiind amator de prinderea peștelui de 1 kg (20 de lei la magazin, curățat și ambalat), prin metode sportive, am participat, totuși, la câteva partide la care s-a dus buhul.
Știți cum e: stai cu ochii beliți la plută, până te dor de la acele pe care ți le trimite soarele prin contact cu luciul apei, ești atent la mișcarea senzorilor care costă de trei ori mai mult decât tot peștele pe care îl mănânci într-un an, te ferești de țânțari, tăuni, muște, apeluri telefonice („Cât ați prins? - Abia am ajuns. - Dar ați plecat de la 4! - Dar n-am nimerit balta din prima și ne-am întors. De vreo două ori...”). Dacă ești meseriaș vii cu monturile făcute de acasă, pentru toate cele patru undițe. Așa că până le arunci cârligele în apă nu-ți ia mai mult de jumătate de oră. Dacă nu te pricepi, întâi te rogi de unul sau de altul, până când ai bun-simț și te oprești ca să termine meseriașii de legat struna la mulinetă și după aia iar te rogi. Până la urmă se înduplecă câte unul (de parcă și-ar rupe jumate din moștenire) să-ți pună un cârlig în vârful aracului și te trimite la „cel mai bun loc de pescuit”, acolo unde intră vitele în apă, dar cât mai departe de locul unde s-au așezat ei.
Aici începe relaxarea, nu-ți tihnește nimic. Nici nu prinzi nimic, dar așa e mai ușor să abandonezi. Ajută și foamea, setea, soarele care te bate în cap de parcă ai pălărie de sticlă. Iar fundul pălăriei e cea mai puternică lupă făcută de ăia de la Zeiss. N-o mai lungesc, după patru ore îți dai seama că relaxarea la pescuit este mama infracțiunii de violență, cu injurii și comportament indecent în public.
Noroc că nu sunt un tip prea ambițios așa că m-am resemnat după ce am mușcat-o de câteva ori.
Dar și răzbunarea a fost dulce.
După cum știți, cea mai dietetică legumă-i porcul. Dă satisfacție și la tigaie, preparat în condiții de urgență, dar fără a fi neglijate câteva norme care țin de respectul față de animal: sosul consistent și aromat, murăturile reci și condimentate, dar și vinul roșu, sec și natural. Nu mai vorbesc de afumături, cu toate regulile lor, asortate cu ceapă roșie și țuică abia răcită.
Însă coroana imperială revine grătarului, făcut din ceafă, piept, pulpă sau ficat, tocătura sub formele sale binecuvântate - cârnați, mititei (cu adaos de oaie), dar și șoricii pentru cine preferă snacks-urile post-festin. Se asortează convenabil cu bere, vin alb trecut prin ploaia sifonului, mai ales după ce calea a fost deschisă de o tărie prin care dăinuie fructele coapte și dulci care i-au stat la baza creației.
Grătarul e treabă de mare responsabilitate, nu se dă oricui. Onorurile le face ori gazda care-și cunoaște utilajul, ori cel mai recunoscut campion la această probă. A se evita cazurile când opera ajunge pe mâna celui mai treaz din gașcă. Linia dintre desfătare și depresie e foarte subțire, chit că e șerpuită.
De ce am făcut această paranteză?
Mai țineți minte ce spuneam despre pescuit. Ca să-mi vindec sechelele sufletești lăsate de partidele de pescuit sportiv la care mi-am sacrificat somnul, banii și echilibrul mental am promovat principiul: „Să nu mâncăm ce prindem!”. Așa că am invitat marii pescari la câteva runde sălbatice de pescuit porcesc, finalizate cu fleici, șașlâc și mititei, în acompaniamentul muștarului, salatei cu ceapa, mazăre și oțet (leac rusesc), dar și poțiunilor magice pentru gresarea și oblojirea arsurilor din sufletul pântecelor. Aia a fost relaxare! Relaxare a fost și a doua zi, până când a mai ajutat puțin cafeaua amară.
Cred că e inutil să mai spun că nu mă mai invită nimeni la pescuit. Singurul care mă așteaptă cu drag este șeful bălții cu pește care mi-a declarat, inimos, că-i place cum lucrez.