Un anticariat care mi-a amintit de Harry Potter
Oferte de nerefuzat la pub-uri cu inegalabilii artiști locali. În plus, prețul senzațional al unei sticle de vin :)
Și, bineînțeles, reputatul breakfast englezesc:
miercuri, 28 octombrie 2009
Concediul meu de anul ăsta. Hemel Hampstead
O suburbie superbă și liniștită a Londrei unde am petrecut, vorba Beatleșilor: eight day's a week.
Un anticariat care mi-a amintit de Harry Potter
Oferte de nerefuzat la pub-uri cu inegalabilii artiști locali. În plus, prețul senzațional al unei sticle de vin :)
Și, bineînțeles, reputatul breakfast englezesc:
Un anticariat care mi-a amintit de Harry Potter
Oferte de nerefuzat la pub-uri cu inegalabilii artiști locali. În plus, prețul senzațional al unei sticle de vin :)
Și, bineînțeles, reputatul breakfast englezesc:
Privind Păcurarii de sus
Am avut ocazia, lucrând pe la diferite instituţii, să învăţ multe despre raportul dintre valoarea lucrului făcut şi atitudinea publică faţă de acel lucru. Mai clar, reflexia în ochii lumii a măsurilor din zona administraşiei publice.
Primul indicator al disproporţiei l-am avut în momentul în care se făcea implementarea programului de investiţii de la RAJAC cu bani de la BERD. Un program ambiţios, cu numeroase proiecte utile, care se refereau, în principal, la dezvoltarea şi reabilitarea sistemelor de alimentare cu apă şio canalizare, dar cu o imagine proastă, spre dezastruoasă.
Cauzele, două în principal. Una era că principalul motor al investiţiei, directorul Gheorghe Nichita purta şi calităţi politice, ceea ce-i atrăgea atacuri din partea adversarilor. Cea de-a doua piedică rezida în lipsa de flexibilitate a realizatorilor de imagine, în a căror culpă mă includ şi eu. Eram convins, la vremea aceea, că este suficient să confecţionezi o declaraţie de presă sau un comunicat şi lumea poate fi informată suficient. Acum, mai copt la minte, ştiu sigur că în unele redacţii funcţionează politici editoriale care îşi trag cutumele din postulate de genul: „O ştire pozitivă este o ştire proastă” sau „Dacă nu moare nimeni nu intră pe prima pagină”, ca să nu mai vorbim de imperativul „Nu lăsa adevărul să-ţi strice o ştire bună!”.
Am ajuns la concluzia că informaţia pozitivă nu poate pătrunde decât prin forme de publicitate plătită. Echilibristica era precară, atât timp căt bugetul disponibil informării publice era limitat, iar campaniile de presă puteau fi distructive.
Au existat voci, la vremea aceea, care condamnau programul de investiţii, ba că sumele erau prea mari (15 milioane dolari, din care jumătate erau rambursabili), ba că preţul serviciilor era scump în mod insuportabil, ba că „ăştia fură!”
Finalizarea programului a dat dreptate celor care l-au susţinut, iar cetăţenii au putut constata că apa nu se mai furnizează cu program redus, ci în regim continuu, calitatea este mai bună, avariile mai rare, iar atitudinea faţă de clienţi mai rezonabilă. Au urmat apoi şi celelalte programe, cum a fost reabilitarea staţiei de epurare, prin colaborarea cu Mannesmann – Technip şi UE, prin ISPA. A fost o schimbare la faţă care a adus regia ieşeana, azi Apavital S.A. la un nivel de invidiat în rândul operatorilor de servicii în domeniu. Îmi face plăcere să-i menţionez aici, ca o minimă şi insuficieintă dovadă de apreciere pentru ce au făcut, cel puţin pe unii dintre cei care au contribuit: directorii Gheorghe Nichita, Ioan Toma, Victorel Lupu, Mihai Doruş, Cosmin Coman, Neculai Luca, Mariana Chirilă, apoi toţi şefii de servicii, secţii şi departamente care au înţeles că lumea merge într-o direcţie nouă, progresistă. Specialiştii le recunosc importanţa şi ar fi de dorit ca şi opinia publică să fie informată despre cea ce s-a întâmplat cu adevărat la RAJAC.
Directorul Gheorghe Nichita a devenit primarul Nichita, dat apetitul pentru investiţii în modernizare era deja deschis. Cele 50 de autobuze Maz, atît de hulite şi suspectate, programul reabilitare al CET, bulevardele Alexandru, Dacia, Palat, Ţuţora, mai nou Canta, Nicolae Iorga, Vasile Lupu, pasajul Alexandru cel Bun abia dacă mai reamintesc despre străzile rupte şi distruse cărora le-au luat locul. Cu greu îşi mai poate imagina cineva gropile, ambuteiajele, nervii care ne însoţeau în acele zone. Iluminat public, salubritate civilizată, căi de rulare pentru tramvai şi mă tem deja să nu intru în limbajul de lemn care proslăvea ctitoriile celui doborât acum 20 de ani. Faptele rămân şi confirmă cele ce spun.
Am ajuns să rememorez aceste lucruri aflând despre cursul care urmează a fi dat Pasajului suprateran Octav Băncilă. Ca o paranteză, în aceeaşi zonă s-a realizat acum 12 ani prima interconectare între sursele de apă Timişeşti şi Prut, ceea ce a dus la asigurarea continuităţii în alimentarea cu apă potabilă.
Trec des prin cartierele Dacia şi Alexandru cel Bun, unde am treabă să-mi urmăresc asociaţiile de proprietari sau lucrările de reparaţii. Deşi bulevardele sunt largi şi confortabile, am întotdeauna probleme la legăturile cu celelalte zone, Podul Alexandru devine inutilizabil la ore de vârf, iar bariera de la ieşirea înspre Canta este des pomenită printre chinurile la care i-aş supune pe duşmani. Pasajul Băncilă va costa peste 20 de milioane de euro şi va face legătura între zona Păcurari – Toma Cozma şi cartierele Dacia şi Canta. Este o necesitate a oraşului şi a zecilor de mii de cetăţeni care locuiesc în aceste zone. După cum îmi spune Directorul de Strategii al Primăriei Cosmin Coman: „ Importantă este atât fluidizarea traficului, care crează avantaje şi siguranţă circulaţiei rutiere, dar şi contribuţia la confortul personal al cetăţenilor, prin scăderea timpului de deplasare. Va fi un avantaj cert şi pentru mediul economic local, dar şi pentru mijloacele mobile ale Ambulanţei, Pompierilor sau Poliţiei.”
Deja am auzit foarte multe contestaţii la adresa acestui proiect, încă dinainte de a fi dat în studiu. De regulă, opinii ale unor nespecialişti, veleitarişti în politică şi administraţie. Nu voi sta acum să le contabilizez. Important este ca acest proiect să capete susţinerea Consiliului Local şi, mai departe, finanţare prin Programul Operaţional Regional.
Va însemna, cu siguranţă, lucrări de construcţie, cu tot disconfortul legat de piedici în trafic, praf, noroi, zgomot, dar finalul va fi un câştig comun, public. Am constatat în ultima vreme, discutând cu şoferi, taximetrişti şi chiar cu amici care susţin mersul pe jos, că ieşenii nu mai condamnă lucrările, ba chiar apreciază rapiditatea cu care se lucrează. Cu o menţiune separată faţă de lucrările din Tătăraşi, dar cum îl ştiu pe directorul tehnic Mihai Chirica de convingător, sunt convins că treburile se vor redresa curând.
Pasul spre civilizaţie stă în raftul dintre respect şi demnitate. Putem trăi şi cu spectrul fatalităţii, dar ne vom mira întotdeauna de ce alţii o duc mai bine. Critica este utilă doar bazată pe adevăr şi bună intenţie. Altfel este doar o mârşavie generată din dorinţa de parvenire politică, căpătuială economică sau este prostie cruntă.
Primul indicator al disproporţiei l-am avut în momentul în care se făcea implementarea programului de investiţii de la RAJAC cu bani de la BERD. Un program ambiţios, cu numeroase proiecte utile, care se refereau, în principal, la dezvoltarea şi reabilitarea sistemelor de alimentare cu apă şio canalizare, dar cu o imagine proastă, spre dezastruoasă.
Cauzele, două în principal. Una era că principalul motor al investiţiei, directorul Gheorghe Nichita purta şi calităţi politice, ceea ce-i atrăgea atacuri din partea adversarilor. Cea de-a doua piedică rezida în lipsa de flexibilitate a realizatorilor de imagine, în a căror culpă mă includ şi eu. Eram convins, la vremea aceea, că este suficient să confecţionezi o declaraţie de presă sau un comunicat şi lumea poate fi informată suficient. Acum, mai copt la minte, ştiu sigur că în unele redacţii funcţionează politici editoriale care îşi trag cutumele din postulate de genul: „O ştire pozitivă este o ştire proastă” sau „Dacă nu moare nimeni nu intră pe prima pagină”, ca să nu mai vorbim de imperativul „Nu lăsa adevărul să-ţi strice o ştire bună!”.
Am ajuns la concluzia că informaţia pozitivă nu poate pătrunde decât prin forme de publicitate plătită. Echilibristica era precară, atât timp căt bugetul disponibil informării publice era limitat, iar campaniile de presă puteau fi distructive.
Au existat voci, la vremea aceea, care condamnau programul de investiţii, ba că sumele erau prea mari (15 milioane dolari, din care jumătate erau rambursabili), ba că preţul serviciilor era scump în mod insuportabil, ba că „ăştia fură!”
Finalizarea programului a dat dreptate celor care l-au susţinut, iar cetăţenii au putut constata că apa nu se mai furnizează cu program redus, ci în regim continuu, calitatea este mai bună, avariile mai rare, iar atitudinea faţă de clienţi mai rezonabilă. Au urmat apoi şi celelalte programe, cum a fost reabilitarea staţiei de epurare, prin colaborarea cu Mannesmann – Technip şi UE, prin ISPA. A fost o schimbare la faţă care a adus regia ieşeana, azi Apavital S.A. la un nivel de invidiat în rândul operatorilor de servicii în domeniu. Îmi face plăcere să-i menţionez aici, ca o minimă şi insuficieintă dovadă de apreciere pentru ce au făcut, cel puţin pe unii dintre cei care au contribuit: directorii Gheorghe Nichita, Ioan Toma, Victorel Lupu, Mihai Doruş, Cosmin Coman, Neculai Luca, Mariana Chirilă, apoi toţi şefii de servicii, secţii şi departamente care au înţeles că lumea merge într-o direcţie nouă, progresistă. Specialiştii le recunosc importanţa şi ar fi de dorit ca şi opinia publică să fie informată despre cea ce s-a întâmplat cu adevărat la RAJAC.
Directorul Gheorghe Nichita a devenit primarul Nichita, dat apetitul pentru investiţii în modernizare era deja deschis. Cele 50 de autobuze Maz, atît de hulite şi suspectate, programul reabilitare al CET, bulevardele Alexandru, Dacia, Palat, Ţuţora, mai nou Canta, Nicolae Iorga, Vasile Lupu, pasajul Alexandru cel Bun abia dacă mai reamintesc despre străzile rupte şi distruse cărora le-au luat locul. Cu greu îşi mai poate imagina cineva gropile, ambuteiajele, nervii care ne însoţeau în acele zone. Iluminat public, salubritate civilizată, căi de rulare pentru tramvai şi mă tem deja să nu intru în limbajul de lemn care proslăvea ctitoriile celui doborât acum 20 de ani. Faptele rămân şi confirmă cele ce spun.
Am ajuns să rememorez aceste lucruri aflând despre cursul care urmează a fi dat Pasajului suprateran Octav Băncilă. Ca o paranteză, în aceeaşi zonă s-a realizat acum 12 ani prima interconectare între sursele de apă Timişeşti şi Prut, ceea ce a dus la asigurarea continuităţii în alimentarea cu apă potabilă.
Trec des prin cartierele Dacia şi Alexandru cel Bun, unde am treabă să-mi urmăresc asociaţiile de proprietari sau lucrările de reparaţii. Deşi bulevardele sunt largi şi confortabile, am întotdeauna probleme la legăturile cu celelalte zone, Podul Alexandru devine inutilizabil la ore de vârf, iar bariera de la ieşirea înspre Canta este des pomenită printre chinurile la care i-aş supune pe duşmani. Pasajul Băncilă va costa peste 20 de milioane de euro şi va face legătura între zona Păcurari – Toma Cozma şi cartierele Dacia şi Canta. Este o necesitate a oraşului şi a zecilor de mii de cetăţeni care locuiesc în aceste zone. După cum îmi spune Directorul de Strategii al Primăriei Cosmin Coman: „ Importantă este atât fluidizarea traficului, care crează avantaje şi siguranţă circulaţiei rutiere, dar şi contribuţia la confortul personal al cetăţenilor, prin scăderea timpului de deplasare. Va fi un avantaj cert şi pentru mediul economic local, dar şi pentru mijloacele mobile ale Ambulanţei, Pompierilor sau Poliţiei.”
Deja am auzit foarte multe contestaţii la adresa acestui proiect, încă dinainte de a fi dat în studiu. De regulă, opinii ale unor nespecialişti, veleitarişti în politică şi administraţie. Nu voi sta acum să le contabilizez. Important este ca acest proiect să capete susţinerea Consiliului Local şi, mai departe, finanţare prin Programul Operaţional Regional.
Va însemna, cu siguranţă, lucrări de construcţie, cu tot disconfortul legat de piedici în trafic, praf, noroi, zgomot, dar finalul va fi un câştig comun, public. Am constatat în ultima vreme, discutând cu şoferi, taximetrişti şi chiar cu amici care susţin mersul pe jos, că ieşenii nu mai condamnă lucrările, ba chiar apreciază rapiditatea cu care se lucrează. Cu o menţiune separată faţă de lucrările din Tătăraşi, dar cum îl ştiu pe directorul tehnic Mihai Chirica de convingător, sunt convins că treburile se vor redresa curând.
Pasul spre civilizaţie stă în raftul dintre respect şi demnitate. Putem trăi şi cu spectrul fatalităţii, dar ne vom mira întotdeauna de ce alţii o duc mai bine. Critica este utilă doar bazată pe adevăr şi bună intenţie. Altfel este doar o mârşavie generată din dorinţa de parvenire politică, căpătuială economică sau este prostie cruntă.
vineri, 23 octombrie 2009
Ce e referendumul și ce vrea tata lui
Băsescu face referendum. Băsescu candidează la prezidențiale. În cazul ăsta, Băsescu va fi pe două buletine. Pe un buletin va intreba: „Nu-i așa că parlamentarii vă sunt antipatici? Nu v-ar place să-i dăm jos, să-i umilim, să le arătăm noi lor. Să-i reducem cu 35%! Votați Băsescu!” Pe al doilea buletin, candidatul Băsescu zâmbește șmecherește: „Eu sunt ăla cu referendumul. Ală care îi belește pe parlamentari. Nu-i așa că eu sunt candidatul cel mai bun? Mai vreau cinci ani la Cotroceni!”
Trecând peste prostia cu referendumul, pentru că modificarea Constituției României (despre asta e vorba) trebuie făcută după o dezbatere aplicată, cu toate instituțiile democratice, într-un moment neviciat de influențe electorale. Trebuie clar prevăzute atribuțiile noului parlament, dar și modul în care va conlucra cu celelalte puteri ale statului. Parlamentul era (până la referendum) singura instituție care respecta principiul separației puterilor în stat. Eu aș fi de părere că președintele trebuie să fie șeful executivului - așa cum e și în realitate (acum, nu pe vremea lui Tăriceanu).
De ce face Băsescu idioțenia asta? Pentru că are nevoie de un vehicul electoral. La remorca referendumului Băsescu vrea să intre în turul doi. De asta consultarea are loc pe 22 noiembrie, la turul I și nu pe 6 decembrie, la turul II. Băsescu se teme că va sta la televizor în timpul confruntărilor din finală, chibițând rezultate care nu-l mai privesc. Faptul că Boc este dorit în funcție și la vreme de alegeri, că Nica a fost mătrășit pentru amenințarea confiscărilor în cazul autobuzelor electorale și că insipidul Croitoru ține ocupate presa și partidele îmi întărește convingerea (vorba unui renumit gigolo) că Băsescu are puține speranțe lucide în ce privește campania în care tocmai am călcat.
Să-l cred, oare, pe Băsescu că din cauza parlamentului n-are CET-ul cărbuni? Că din cauză că-s ăia prea mulți nu vin banii de la FMI, că de asta n-are el păr pe frunte? I-aș recomanda o soluție mai simplă: să ochească un partid cu cele mai multe mandate, fix ăla care pleacă din parlament când se discută moțiunile sau raportul Udrea și să-i ceară să plece din instituție până la concurență cu numărul 300, precum spartanii. E simplu, poate să-l cheme pe premierul-demis și să-i zică: „Bă, Emile, ia vino-ncoa. Hai, suie-te pe ceva să te văd și eu. Bă, piticule uite ce idee mi-a dat Johnnie. Cum care Johnnie? Walker, mă! Voi câți sunteți? 170? Mulți, bă, prea mulți! Ia cărați-vă bă acasă, că e cam mare parlamentu' ăsta și pe aici au dispărut cam multe. Ia hai, roiu'! Să mă suni când ajungi la Cluj!”
În orice caz, nu cred că cetățenii se vor lăsa prostiți de mescamba prezidențială. Chiar sunt ciurios cât se cheltuie pe campania electorală a referendumului și cât se va transforma în bunăvoință față de candidatul-jucător. Asta, dacă tot vrea să facă economii. Cred că cei mai mulți dintre cetățeni vor vota „DA” la referendum, ca să se răzbune pe parlamentari și să-i dea satisfacție traianului și vor vota candidatul preferat, altul decât Băsescu ca să se răzbune, un pic, și pe el.
Trecând peste prostia cu referendumul, pentru că modificarea Constituției României (despre asta e vorba) trebuie făcută după o dezbatere aplicată, cu toate instituțiile democratice, într-un moment neviciat de influențe electorale. Trebuie clar prevăzute atribuțiile noului parlament, dar și modul în care va conlucra cu celelalte puteri ale statului. Parlamentul era (până la referendum) singura instituție care respecta principiul separației puterilor în stat. Eu aș fi de părere că președintele trebuie să fie șeful executivului - așa cum e și în realitate (acum, nu pe vremea lui Tăriceanu).
De ce face Băsescu idioțenia asta? Pentru că are nevoie de un vehicul electoral. La remorca referendumului Băsescu vrea să intre în turul doi. De asta consultarea are loc pe 22 noiembrie, la turul I și nu pe 6 decembrie, la turul II. Băsescu se teme că va sta la televizor în timpul confruntărilor din finală, chibițând rezultate care nu-l mai privesc. Faptul că Boc este dorit în funcție și la vreme de alegeri, că Nica a fost mătrășit pentru amenințarea confiscărilor în cazul autobuzelor electorale și că insipidul Croitoru ține ocupate presa și partidele îmi întărește convingerea (vorba unui renumit gigolo) că Băsescu are puține speranțe lucide în ce privește campania în care tocmai am călcat.
Să-l cred, oare, pe Băsescu că din cauza parlamentului n-are CET-ul cărbuni? Că din cauză că-s ăia prea mulți nu vin banii de la FMI, că de asta n-are el păr pe frunte? I-aș recomanda o soluție mai simplă: să ochească un partid cu cele mai multe mandate, fix ăla care pleacă din parlament când se discută moțiunile sau raportul Udrea și să-i ceară să plece din instituție până la concurență cu numărul 300, precum spartanii. E simplu, poate să-l cheme pe premierul-demis și să-i zică: „Bă, Emile, ia vino-ncoa. Hai, suie-te pe ceva să te văd și eu. Bă, piticule uite ce idee mi-a dat Johnnie. Cum care Johnnie? Walker, mă! Voi câți sunteți? 170? Mulți, bă, prea mulți! Ia cărați-vă bă acasă, că e cam mare parlamentu' ăsta și pe aici au dispărut cam multe. Ia hai, roiu'! Să mă suni când ajungi la Cluj!”
În orice caz, nu cred că cetățenii se vor lăsa prostiți de mescamba prezidențială. Chiar sunt ciurios cât se cheltuie pe campania electorală a referendumului și cât se va transforma în bunăvoință față de candidatul-jucător. Asta, dacă tot vrea să facă economii. Cred că cei mai mulți dintre cetățeni vor vota „DA” la referendum, ca să se răzbune pe parlamentari și să-i dea satisfacție traianului și vor vota candidatul preferat, altul decât Băsescu ca să se răzbune, un pic, și pe el.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)