Oare de ce nu sunt atent la condus?

Ma impresioneaza de nu mai pot fetele care conduc masini scumpe. Tinerele, aranjate, cu cotizatia la „beauty salon” platita la zi, cu aerul acela care le permite sa faca abstractie de universul nostru, cu privirea nobiliara care nu se opreste in nimic (aia de peste mort), ma fac sa ma simt unic pentru privilegiul de a le fi zarit. Iar admiratia mea conduce ideile la o singura intrebare: cum dracu si-a luat asta asemenea masina? De unde are asta atitia bani pentru vila, piscina, vacanta americana sau orientala, pe care cu siguranta si le permite, avand in vedere cu ce masina umbla?
Or fi managere la vreo multinationala despre care citesti in reviste cu bancheri sau poate au inventat ceva care e asa de sofisticat ca trebuie sa ma pazeasca unul sa nu fac stop cardiac de uimire. Or fi, poate, cantarete sau actrite in filme americane despre care tot citesc in tabloide, dar n-apuc sa vad si eu un film cu ele. Asta ar explica de ce sunt asa frumoase si pretioase. Le obliga natura meseriei. Cert e ca invart treburi mari-mari de tot, la care nici nu visam noi, pamantenii de rand. Altfel nu-mi explic de ce vorbesc tot timpul la telefon. E incurcata intersectia si ai nevoie de ambele maini sa te poti descurca, ca sa nu-ti ia aripa ala care te dubleaza prin dreapta, sa demarezi scurt, ca sa nu-ti indrepte altul portbagajul, intr-un cuvant trebuie sa fii atent si sa ai grija sa nu lovesti sau sa fii lovit. Asta pentru ca noi, efemerii de pe sosele, n-avem parte de gratia divina de care au ele parte. Cu ce frica le-am admirat in cateva randuri vazand ca se indreapta fix spre mine, eu reusind sa evit impactul in ultima secunda, in timp ce ele tineau telefonul la ureche cu o mana, cu cealalta indreptau rujul in timp ce se priveau in oglinda retrovizoare.
Le multumeam in gand ca am scapat convins fiind ca, in caz de ceva, eu as fi vinovatul. Pe cine sa creda politistul? Pe unul de patrujdeani, cu burta si ochelari, sau pe ingerul acela de fata care n-a dat prioritate, din vina mea? As fi condamnat inainte sa desenez macar schita accidentului. De aia e bine ca au masini mari: jeep. Pe noi pot sa ne bage in spital, dar ele nu trebuie sa pateasca nimic. Au treburi asa de importante ca nici hands-free n-au timp sa-si puna. Si altfel, n-ar fi o mare onoare sa spui ca te-a calcat o asemenea fiinta? Sa ai numele scris langa al ei pe acelasi proces-verbal? Astfel de fiinte poarta nume omenesti sau le cheama cum am vazut eu in filmele SF?
Admiram, deunazi, oprit la semafor, o astfel de aparitie. In masina mai luasem un amic caruia i-am semnalizat miraculoasa aparitie. In felul meu, cred ca astfel de momente de gratie divina trebuie impartasite cu toti cei dragi sau apropiati. I-am aratat intruchiparea reiterand vechile dileme: unde lucreaza, ce a inventat, pentru ea va divorta Brad Pitt, daca se duce la toaleta ca toti oamenii, la care amicul imi spune dezgustat si plictisit ca ingerasul este intretinuta unui bosorog plin de bani, cu gusturi sexuale mai mult decat deochiate, ca in scoala a fost foarte populara printre baietii care performau o viata sexuala activa. Mai mult decat atat, o cheama Corina. Desi, in liceu, unii rosteau un „o” mai inchis, mai mult un „u”, sustinea amicul ca dovada a talentului si vocatiei fetei. I-am replicat taios ca nu se cade sa barfeasca intr-un hal asa de josnic si sa-si puna ochelari, cat nu e prea tarziu. Nici una, nici doua, amicul coboara geamul si striga in directia ei: Corina! Nu era Corina. Plin de satisfactie am ascultat cum a strigat-o si a treia oara, cu acelasi rezultat. – Curina! A zbierat din nou si, minune - geamul soferitei a glisat si inainte sa-mi revin din transa ma pomenesc ca un suvoi de injuraturi gros si suculent, cum n-am auzit nici in armata, desi, slava Domnului! am facut armata in Ardeal. Nu-mi venea a crede cum buzele acelea fine si frumos conturate pot avea un debit atat de tumultuos, desi registrul de cuvinte era oarecum redus. „Nesimtitule!” a finalizat duduia ridicand la loc geamul, lasandu-ma pe mine stupefiat, iar pe amicul satisfacut, cu dovada ca mi-a spus adevarul despre tanara de la volanul jeep-ului.
Cred, totusi, ca intamplarea a fost un fapt unic, care nu poate generaliza o imagine asupra tuturor tinerelor aflate la volanul masinilor de lux. Si uneori ma cam indoiesc ca s-a intamplat, suspectand un episod de nalucire.Le port aceeasi stima, in timp ce le evit din calea mea, admirand nonsalanta cu care tin telefonul la ureche, cealalta mana fiind ocupata cu creionul de buze. Uneori fumeaza in timp ce vorbesc la telefon. Cu asta nu sunt de acord. E pacat sa fumeze...

Update: Asta da tupeu. Fara permis, bauta, masina fara numere, a fugit de politisti si s-a dat apoi victima

Despre administrarea asociatiilor

Amatorism si profesionalism in administrare, astazi in Curierul de Iasi.
http://www.primaria-iasi.ro/uploads/Curierul_79.pdf

Cum obtii un stick de 8Gb

Cu ceva treburi am mers pe la M*tro, ca sa nu-i dau numele, unde am dorit sa-mi iau si un stick de memorie. Ce s-a intamplat merita povestit, cu siguranta.
La sectorul cu produse electronice de genul acesta se gasea tot timpul cineva care oferea produsele, dadea explicatii si, daca te hotarai sa cumperi, iti facea si factura. Ieri, insa, nu. Am stat pret de cateva minute asteptand sa vina angajatul de la raion, cu gandul ca nu poate fi departe, rezolva o treaba cuiva sau poate s-a dus si el, ca omu’. Am mai asteptat ceva timp, cat m-am gandit eu ca i-ar fi necesar unui om cu probleme la stomac sa ajunga la trasul fermoarului si la spalatul pe maini, dupa care am inceput a cauta imprejur, pe cineva de care sa-mi agat sperantele. Am reusit, dupa alte minute lungi, sa captez raza vizuala a duduii de la intrare (o stiti, aia care nazalizeaza cand cheama angajatul la casa 7 sau il trimite pe afara sa mai adune carucioarele) si i-am aratat prin semne ca nu e nimeni la taraba. A priceput relativ rapid, pentru ca am auzit-o rostind la microfon incantatia dedicata angajatului de la “electrice”. Inutil, pentru ca nu l-am vazut aparand, ceea ce i-am semnalat duduii cu o miscare disperata a umerilor si o mimica neajutorata de copil aflat de partea gresita a geamului de la cofetarie.
A repetat descantecul de cateva ori si a venit Angajatul! Ati fost, probabil, de multe ori, martorii acestor aparitii. Este momentul luminilor fasciculare, schimbarea sensului existentei noastre, venirea ambulantei la capataiul lui Bruce Willis, intrarea lui Hagi pe teren, primul sarut dat colegei de banca, venirea Angajatului de la electrice… (acum sunt in stare sa aberez, dar ieri povestea a fost mai lunga…).
Era un baietel cu mustacioara, subtirel, cu mina de competent, care isi rupea din favoare ca sa ne dea atentie fiecaruia dintre noi, cei multi adunati pe timpul asteptarii. Mi-a venit si mie randul si i-am cerut mica bijuterie, care, de cand asteptam, parca se transformase in aur (nu stiu daca integral sau numai carcasa). Desi doream sa fac o comparatie cu stick-ul altui producator, m-am lasat in pace, rugandu-ma in gand sa nu-mi iau teapa. Am scos repede cardul de client, cardul de debit si o rasuflare usurata cand ne-a spus ca trebuie sa mergem, pentru factura, la raionul de tigari. Va puteti inchipui un lung car alegoric, de oameni cu carucioare aflati in competitie atat intre ei cat si cu Angajatul, in ideea de a scapa mai repede de corvoada? Filmati cu incetinitorul, cred ca semanam cu defilarea scolilor de samba, atata doar ca nu zambeam.
Am ajuns la “tigari”. Surprinsa si aproape fericita domnisoara de acolo, pana s-a dumirit ce vrem de la ea. Angajatul pe asta a si mizat pentru ca deja se indepartase, dar nu suficient pentru ca Angajata si-a dat sema ca nu e ziua ei norocoasa si l-a strigat sa vina inapoi: “Ce sa fac eu cu astia?”, “Le facturezi produsele”, “Ii iei mata frumusel si mergi la casa, ca mie nu-mi merge pioesu’!”. Nu suna deloc bine. Ne-am incolonat din nou carucioarele, siderati de ce patim, intrebandu-ne daca nu cumva Ceausescu a fost avansat, acolo unde e acum si se razbuna pe noi. De data aceasta, defilarea a cuprins casele de marcat, unele erau inchise, una factura pentru ultimul client, alta astepta codul de la cucumberul cu model fantezi, in sfarsit una care parea mai libera. Pe drum unii au renuntat, astfel ca m-am pomenit al doilea la rand. Am platit factura si m-am intors in magazin, urmand sa iau ce mai aveam nevoie si am planuit de-acasa. Printre rafturi, m-am uitat si altfel si am vazut mai putini angajati, mai putini cumparatori, produsele tot cam alea, iar promotiile nu prea ochioase si mi-am pus intrebarea: “Oare nu cumva asa arata criza?” N-am gasit raspuns, insa mai stau sa cuget daca aceasta este reflexia recesiunii sau am intrat intr-o noua etapa din metoda romaneasca de a face un lucru german sa mearga prost.