Cum obtii un stick de 8Gb

Cu ceva treburi am mers pe la M*tro, ca sa nu-i dau numele, unde am dorit sa-mi iau si un stick de memorie. Ce s-a intamplat merita povestit, cu siguranta.
La sectorul cu produse electronice de genul acesta se gasea tot timpul cineva care oferea produsele, dadea explicatii si, daca te hotarai sa cumperi, iti facea si factura. Ieri, insa, nu. Am stat pret de cateva minute asteptand sa vina angajatul de la raion, cu gandul ca nu poate fi departe, rezolva o treaba cuiva sau poate s-a dus si el, ca omu’. Am mai asteptat ceva timp, cat m-am gandit eu ca i-ar fi necesar unui om cu probleme la stomac sa ajunga la trasul fermoarului si la spalatul pe maini, dupa care am inceput a cauta imprejur, pe cineva de care sa-mi agat sperantele. Am reusit, dupa alte minute lungi, sa captez raza vizuala a duduii de la intrare (o stiti, aia care nazalizeaza cand cheama angajatul la casa 7 sau il trimite pe afara sa mai adune carucioarele) si i-am aratat prin semne ca nu e nimeni la taraba. A priceput relativ rapid, pentru ca am auzit-o rostind la microfon incantatia dedicata angajatului de la “electrice”. Inutil, pentru ca nu l-am vazut aparand, ceea ce i-am semnalat duduii cu o miscare disperata a umerilor si o mimica neajutorata de copil aflat de partea gresita a geamului de la cofetarie.
A repetat descantecul de cateva ori si a venit Angajatul! Ati fost, probabil, de multe ori, martorii acestor aparitii. Este momentul luminilor fasciculare, schimbarea sensului existentei noastre, venirea ambulantei la capataiul lui Bruce Willis, intrarea lui Hagi pe teren, primul sarut dat colegei de banca, venirea Angajatului de la electrice… (acum sunt in stare sa aberez, dar ieri povestea a fost mai lunga…).
Era un baietel cu mustacioara, subtirel, cu mina de competent, care isi rupea din favoare ca sa ne dea atentie fiecaruia dintre noi, cei multi adunati pe timpul asteptarii. Mi-a venit si mie randul si i-am cerut mica bijuterie, care, de cand asteptam, parca se transformase in aur (nu stiu daca integral sau numai carcasa). Desi doream sa fac o comparatie cu stick-ul altui producator, m-am lasat in pace, rugandu-ma in gand sa nu-mi iau teapa. Am scos repede cardul de client, cardul de debit si o rasuflare usurata cand ne-a spus ca trebuie sa mergem, pentru factura, la raionul de tigari. Va puteti inchipui un lung car alegoric, de oameni cu carucioare aflati in competitie atat intre ei cat si cu Angajatul, in ideea de a scapa mai repede de corvoada? Filmati cu incetinitorul, cred ca semanam cu defilarea scolilor de samba, atata doar ca nu zambeam.
Am ajuns la “tigari”. Surprinsa si aproape fericita domnisoara de acolo, pana s-a dumirit ce vrem de la ea. Angajatul pe asta a si mizat pentru ca deja se indepartase, dar nu suficient pentru ca Angajata si-a dat sema ca nu e ziua ei norocoasa si l-a strigat sa vina inapoi: “Ce sa fac eu cu astia?”, “Le facturezi produsele”, “Ii iei mata frumusel si mergi la casa, ca mie nu-mi merge pioesu’!”. Nu suna deloc bine. Ne-am incolonat din nou carucioarele, siderati de ce patim, intrebandu-ne daca nu cumva Ceausescu a fost avansat, acolo unde e acum si se razbuna pe noi. De data aceasta, defilarea a cuprins casele de marcat, unele erau inchise, una factura pentru ultimul client, alta astepta codul de la cucumberul cu model fantezi, in sfarsit una care parea mai libera. Pe drum unii au renuntat, astfel ca m-am pomenit al doilea la rand. Am platit factura si m-am intors in magazin, urmand sa iau ce mai aveam nevoie si am planuit de-acasa. Printre rafturi, m-am uitat si altfel si am vazut mai putini angajati, mai putini cumparatori, produsele tot cam alea, iar promotiile nu prea ochioase si mi-am pus intrebarea: “Oare nu cumva asa arata criza?” N-am gasit raspuns, insa mai stau sa cuget daca aceasta este reflexia recesiunii sau am intrat intr-o noua etapa din metoda romaneasca de a face un lucru german sa mearga prost.

Mirelle Mathieu & Patrick Duffy - Together we're strong 1983

Au furat-o de la Becali?

Lui Becali i-au furat masina. A telefonat unor cunoscuti de-ai sai si masina s-a intors in batatura palatului, desi primise deja numerele nemtesti care s-o transforme in bani. Apoi, satisfacut si usor amuzat de aceasta intamplare, a spus presei povestea, de parca ar fi fost un dialog banal cu Banel.
Departe de mine pasiunea pentru glorioasa existenta a lui Gigi Becali. Nu sunt interesat, ba chiar nu ma consider demn sa iau la cunostinta despre eroicele fapte ale domniei sale. Cu toate acestea spuse, n-am apucat sa schimb canalul TV inainte sa ma surprinda povestea. Desigur, Becali este un mare creator de declaratii si gesturi spectaculoase. Multe dintre ele produc doar painea zilnica a jurnalistilor de vodevil. Putine se transforma in fapte grave, cum ar fi schimburile de terenuri cu statul si valizele cu bani pentru fotbalisti.
Stiu, la fel ca multa lume, ca apucaturile mafiote sunt printre cele mai profitabile activitati economice in patria strabuna. Magnatii, de regula, evita sa discute despre legaturile lor cu mafia, fiind mai interesati sa epateze cu scandaluri amoroase sau cu polemici prefabricate. Mai putin cu povesti descrise in Codul Penal. Sa nu fi stiut Becali aceasta regula de aur?
Desi pare o intamplare terminata cu happy-end, pentru urechile meseriasilor din lumea legilor, asta ar trebui sa semene cu un autodenunt. Becali spune ca ii cunoaste pe cei care se ocupa de astfel de lucruri, le cunoaste familiile. O spune cu duiosie, cu mila chiar, de parca stie ca destinul implacabil ii va lovi curand cu arma dreptatii.
Spune ca i-a sunat si i-a amenintat sa-i aduca masina inapoi. Si ei au adus-o. Poate s-au speriat de glasul lui tunator si de ironia lui muscatoare si i-au spus: „Vai, se poate nea Gigi? Nu stiam ca e a lu’ matale. Cine naiba n-are ditamai mertan de asta? Stai ca ti-l aducem inapoi. Atata ca s-au jucat copiii astia neastamparati la radio si nu mai e pe rugaciuni. Da e bun si radio Zu.”
Sau poate i-au pretins lui nea Gigi ceva pentru efortul lor, ca au recuperat-o din mainile traficantilor periculosi, tocami cand erau gata s-o treaca granita.
De cateva zile, in patria iubita este in putere o lege noua, prin care functionarii de la politie pot afla usor cine a vorbit cu cine, cand, unde si cam ce. O dezvaluire ca a lui Becali n-a pus oare in alerta niste destoinici care sa verifice tocmai asta? Sa nu stie Becali ca se poate intampla asa ceva?
El, care e convins cu indarjire ca i se asculta telefoanele incat le schimba mai des decat pe antrenori.
Imi miroase mai mult a razbunare. O polita pe care Becali o plateste hotilor de masini, care l-au deranjat cam tare. Poate ca zic unii ca pe finantator nu-l duce capul la subtilitati de astea. Sa-mi fie iertat, dar nu cred ca un asemenea imperiu se construieste punand branza la scurs.
Povestea imi aduce aminte de un banc de pe vremea primului presedinte roman.Cica, Ion a sunat la Securitate sa informeze ca vecinul Vasile are ascuns un kil de aur in fundul gradinii. Dupa doua zile, Ion suna la Vasile si intreaba: „Au fost pe la tine baietii sa-ti sape fantana?”. „Fost, multam!”. „Atunci trimite-mi-i si mie maine, ca am de scos niste cartofi.”