De ce nu ne mai sperie avertizările codurilor colorate

Presa, care preia informațiile meteo, simte nevoia de a fi șocantă, chiar dacă starea vremii este un subiect de strictă utilitate publică și nu o ceartă între două starlete multi-amoroase.

Adică, vezi Doamne, la noi și doar la postul nostru de televiziune, frigul de la 0 grade e cel mai geros, e infernul alb, e mai rece decât la celelalte televiziuni.

Înțeleg războaiele pe cifrele de audiență (pe vânzări de reclamă, mai precis), dar nu cred că asta ar trebui să afecteze calitatea informației. La noi s-a depășit demult linia asta.

Într-o lume civilizată, presa mincinoasă este combătută ferm, atacată cu argumente și dezvăluiri, mergând până la nivel de restabilire a adevărului pe calea instanței dar, cel mai important lucru, prin sancțiunea pe care o dă publicul, aceea de a boicota, de a ocoli pe veci organul de potlogărie mediatică.

Nu e cazul nostru. Publicul este pur și simplu sedus de exagerările, contorsiunile, ba chiar și minciunile publicistice. De neînțeles, dar așa e, uitați-vă la cifrele de audiență.

Care este urmarea? Publicul, deși urmărește asiduu violul asupra adevărului, nu crede o iotă din ce i se prezintă. "Au zis ăștia că mâine e cod portocaliu de frig." "Păi asta spun tot timpul. Oi crede când oi vedea cu ochii mei."

Lipsa de credibilitate a sursei de informare se transferă informației, astfel că nimeni nu mai dă doi bani pe ce spune gazeta. Și asta fac inclusiv autoritățile. Care, plictisite de alarmismul nemăsurat, nu mai iau nicio decizie. Adică, atunci când ar trebui să intervină, nu o fac, pe motiv că situațiile excepționale de criză sunt foarte frecvente și nu mai ajungi nicăieri dacă le bagi în seamă pe toate.

Mai exact, este o păcăleală reciprocă, in care presa minte cu speranța că va obține un avantaj, în principal, financiar, iar publicul se face că dă importanță, dar tratează știrile ca pe un film artistic cu accente dramatice de telenovelă, presărat cu puțin horror de la crime, violuri și accidente, dar și cu oleacă de umor (in)voluntar, produs de reacția politicienilor bezmetici, nelămuriți ce caută în lumea asta.

Unii se fac că spun adevărul, ceilalți se fac că îi cred. Pe lângă consumatorii de presă, păgubiți mai sunt și plătitorii de publicitate, care, amețiți de cifrele audienței, nu conștientizează un lucru evident: lipsa de credibilitate a gazetei/televiziunii/siteului grevează și asupra produselor/serviciilor promovate în calupurile publicitare. În principiu, asta ar trebui să fie grija departamentelor de marketing de la firmele plătitoare care, pe lângă cifrele de audiență, trebuie să fie atente și la încrederea pe care o acordă publicul, sursei de informații. Adică, dacă vrei ca lumea să aibă încredere în marfa ta, e bine să nu te lași lăudat de mafiotul cartierului.

#moaradebaliverne

Iarna grea, omătul mare...

 Zăpada troienită inspiră multe nostalgii. În mare parte, bazate pe aduceri aminte din alți ani, mai tineri, mai voioși și mai bravi în fața nămeților.

În iarna lui '86, decembrie adusese un ger spre -30°, astfel că armata devenise un pic cam grea. Eram santinelă într-o noapte ca aceea și simțeam gerul cu ace de sticlă în fiecare respirație. Eram echipat "regulamentar", adică șubă lungă până în pământ, croită pesemne pe umerii unuia mai voinic. Cântarea vreo douăzeci de kile și era scorțoasă de stătea în picioare și fără om înăuntru. Peste ea, o căciulă soldățească cu urechi, groasă și slinoasă, care se preda "schimbului", adică următoarei santinele, împreună cu șuba și pistolul mitralieră. Erau atât de murdare și uzate că era greu să-și dea seama cineva care erau culorile originale și care a fost primul lor război. La asemenea trusou se asorta și o pereche de șoșoni de blană, largi și înalți, în care trebuia să bagi piciorul încălțat cu bocanc. Arătam ca Hagrid, dacă Hagrid ar fi fost bărbierit, ar fi avut 18 ani și 60 de kile. 

Eram "blindat" împotriva frigului dar, cu toate acestea, simțeam gerul strecurându-se, încolăcindu-mă și mușcând ca un piton de foc înghețat, că nu știam de câte ori puteam să mai respir până la sfârșitul celor trei ore de gardă. Așa cum eram îmbrăcat, nu prea mai înțelegeam care mai era rolul meu. Să apăr unitatea de inamic? Nici măcar nu puteam ridica pușca, iar degetele erau țepene. Să fug după hoții care s-ar fi lăcomit la bunătățile dintr-o unitate militară? Abia puteam păși, încercând să nu stau cu fața în bătaia crivățului. Poate doar să-i sperii, dar cum aș fi putut speria niște demenți care merg la furat la -30 de grade dintr-o unitate militară?

Eram aproape sigur că mă vor găsi congelat, în interiorul șubei, ca un miez de nucă, prea mic pentru a putea umple învelișul rece și ostil.

Salvarea mi-a venit de la santinela postului apropiat, care se săturase de consemn, de jurământul militar, de toți tâmpiții din comandament și voia să se încălzească, cu toate riscurile și pedepsele care îl pășteau.

M-a chemat să intrăm într-un camion de armată, o mândrețe de DAC, unde tot era frig, dar nu ne mușca gerul de ochi. Eram cam îndoit, "dacă ne prinde caporalul?", dar m-a asigurat că pune alarma de la ceas să sune, cu jumătate de oră înainte de schimb, ca să ne găsească la post, înghețați și vigilenți.

Nu știu câți ați experimentat trecerea bruscă de la ger cumplit la o relativă căldură, că în cabină ne-am dezmorțit un pic, dar eu aș recomanda asta celor care se plâng de insomnii. N-am auzit nicio alarmă de la niciun ceas. Amicul se lăuda cu un Seiko electronic cu melodii, la mare preț pe vremea aceea, la care puteai programa o sonerie, însă, ca să o auzi trebuia să ții ceasul la ureche, să fie liniște în jur și să fii treaz. Aici cred că am greșit. După două ceasuri de ger urmate de somnul binefăcător, nu poți avea pretenția să te scoale un țârâit mai slab decât al unui greier bolnav.

Ne-a trezit, în schimb, gradatul nervos, urmat de șirul de soldați îndoiți de râs, care ne priveau cum coborâm, bezmetici și vinovați, din cabina camionului. Vinovați, dar vii.

Au raportat cazul mai departe, așa că ne-au scos la raport, ne-au mustrat militărește și ne-au tuns chilug, spre gloria instruirii militare.

Am senzația că v-am mai povestit întâmplarea. Îmi e încă proaspătă în amintire, de parcă a fost, cândva, nu demult, acum vreo doi ani. 

Azi-dimineață am scos mașina din parcare cam greu, doar după ce am accelerat mai zdravăn, însă, când să plec pe străduță, am început să patinez (nu eu, mașina), de mă apucase disperarea. Mă grăbeam, mașina nu mergea în nicio direcție, nici în parcare n-o mai puteam băga, nici nu mi-ar fi fost de vreun folos, că trebuia să ajung la serviciu. Norocul meu a fost un trecător, care s-a apucat să împingă mașina, de am putut intra pe făgașul unde roțile au început să tragă. Nu i-am văzut fața omului, nu i-am mulțumit, ci doar am accelerat cu disperare ca să ies dintre nămeți. Îi doresc multă sănătate și sper să primească ajutor când are mai mare nevoie, fără să-l ceară, doar să-i fie oferit, așa cum a făcut și el.

De fapt, cred că nu zăpada și culorile iernii sunt cele care ne impresionează. Ci omenia, binele necondiționat, solidaritatea în fața situațiilor critice, acestea sunt albul imaculat al sufletelor noastre, ca o zăpadă peste urâțenia care ne găurește inimile, atunci când e totul ușor și bine.

Criză la frontiere

Când Cristinel, nepotul primarului, veni cu Leana de mână s-o prezinte familiei toată lumea era mulțumită. Nu credeau că o să-l mai vadă vreodată însurat, iar fata li se părea acceptabilă, chiar dacă era un pic cam slobodă la gură.

"N-are nimic, e nevoie de femeie zdravănă ca să-i facă rost la mormolocul ăla" fu părerea unanimă și le dădură binecuvântarea.

După care, cineva care o cunoștea mai demult pe Leana Bijboc avu o discuție discretă cu primarul, astfel că acesta își dădu seama la timp ce pericol îi păștea nepotul.

Cu Cristinel era imposibil să vorbești, că era îndrăgostit până-n străfundul mațelor, deci singura soluție era să aibă o discuție hotărâtă cu domnișoara Bijboc.

Leana nu păru surprinsă de aventurile pe care i le știa primarul, ba chiar fu interesată să completeze unele lacune cauzate de consumul iresponsabil de alcool, dar se ținu tare. Știa că-l are în mână pe Cristinel, era hotărâtă să-și facă un rost în viață și n-avea de gând să cedeze niciun milimetru.

Atunci primarul Mitică Șorț îi propuse s-o angajeze la primărie.

Aici au început să se înțeleagă, după ce au discutat despre o leafă boierească și o funcție de conducere.

Cristinel fu afectat de despărțire, dar nu prea tare că Leana îi permitea s-o viziteze, atunci când n-avea musafiri.

Acum, primarul trebuia să rezolve problema domnișoarei Bijboc. Unde boala s-o angajeze? Facultate nu avea, nici măcar de diploma de bacalaureat nu era chiar așa sigur, dar o noapte de chibzuință și un litru de rachiu îi dădură soluția: o va numi șefa pazei.

- "Vei apăra bunul obștesc, nimic nu mișcă fără voia ta! Vei fi ca un ministru al apărării", încercă el s-o momească, dar bătea la ușă deschisă, că Leana Bijboc deja scruta viitorul luminos.

- "O să-mi dai pistol?"

- "Nu."

- "Pușcă?"

- "Nu."

- "Măcar pulan."

- "Ăăă, bine."

Leana avu grijă să informeze pe toată lumea că era un nou șef în funcție, care nu mai era dispus să tolereze niciun lucru care ar putea știrbi pacea și securitatea comunei.

Se asemuia uneori în public și în privat cu alți miniștri ai apărării, ba chiar se gândea să-și schimbe numele în "Anna Leana Bijboc".

Leana voia cu tot dinadinsul să arate sătenilor că fusese angajată pe bază de competență, nu cum bârfeau unii pe drept. Sau, dacă nu era loc de competență, măcar să arate că știe să facă lucrurile la modul profesionist. Sau, dacă nici asta nu mergea, măcar să se facă așa de afurisită cât să nu aibă nimeni chef s-o ia la mișto.

Așa că, luni dimineață, când oamenii primăriei, în frunte cu Șorț, abia se adunau după un weekend de chef, Leana Bijboc le prezentă noul plan de apărare a comunei: "Cea mai bună apărare este atacul!"

- "Adică vrei să adunăm echipa de fotbal?", întrebă Șorț cu puțină speranță în glas.

- "Ce fotbal? Eu vă vorbesc de viitorul comunei, de năzuințele noastre de veacuri, de drepturile care ne-au fost violate de către cotropitori!", clamă șefa apărării, iar toți cei prezenți își dădură seama că, în weekend, toți stăteau cu familiile, lăsând-o pe Leana singură și neîndestulată. Trebuiau să rezolve cumva, prin rotație, pe bază de grafic, altfel migrenele de luni riscau să devină insuportabile.

- "Ce cotropitori, ce violatori?", întrebă Floriana cu regretul că are casa un pic cam departe, pe deal, iar asta o împiedică să ia parte la evenimentele importante ale satului.

- "Cei care ne-au răpit mișelește satul Fundu Ursului!" tună Leana, îmbujorată, despletită și încinsa rău.

"Mitică, fă ceva cu nebuna asta" îi scrise paznicul, primarului, pe WhatsApp.

- "Lenuța dragă, stimată doamnă" făcu primarul Șorț cu toată bunăvoința de care era capabil la ora aia. "Au făcut referendum, au votat cu 90%, noi ne-am bucurat că am scăpat de ei. Trei sferturi sunt beneficiari vemeghe, acum e problema lui Știubei."

Costică Știubei era primar tânăr, la primul mandat și fusese mândru că într-un an a reușit să sporească teritoriul comunei Osterei cu 25 la sută prin anexarea fund-ursulenilor. După ce a tras linie la primul buget și-a dat seama că nu tot ce-i mult e și bun, mai ales că noii veniți nu contribuiau cu nimic la buget, fiind exponenții unei lungi succesiuni de evazioniști, dar, neavând surse de venit declarate, trebuiau să primească ajutoare sociale.

Când au părăsit comuna Alemanda, primarul a declarat evenimentul "Rejuvenarea Alemandei" și au ținut chef trei zile, cu participarea unor cunoscuți interpreți din județ și chiar a unuia care semăna cu Guță. Unii mai jură și azi că ăla era Guță, dar televiziunile dezinformează.

- "Aha, deci i-au manipulat. Au făcut propagandă mincinoasă ca să ne facă pagubă. Trebuie să luăm măsuri!" continuă Leana Bijboc, cu mai multă îndărătnicie, observând că nu toată lumea era de părerea ei. Ba chiar niciunul nu era de părerea ei, dar trebuiau s-o liniștească cumva, că cine știe de ce mai era în stare.

- "Eu zic să le aplicăm niște sancțiuni! sări Mihăiță cu soluția pașnică.

- "Ce sancțiuni, Mihăiță?" vru să știe Șorț.

- "Sancțiuni economice. Să le punem restricții la importuri."

Toată lumea răsuflă ușurată. "Băiatul ăsta are viitor. N-o să rămână agent agricol toată viața" gândi primarul, un pic mândru că fusese prieten cu maică-sa în tinerețe.

- "Mai concret, ce să facem?", rosti Mitică Șorț întrebarea pe care și-o puneau toți.

- " Să le interzicem să mai vândă produse pe raza comunei noastre" explică Mihăiță.

"Nu e al meu, că eu nu fac copii așa de proști" gândi primarul, realizând de ce Mihăiță n-a fost în stare să facă nici școala de șoferi. Pentru alemăndeni erau foarte bine venite schimburile cu osterenii, că ce n-aveau unii, aveau ceilalți și prețurile nu era mari în zilele de târg.

Însă prioritatea "strategică" a primarului era s-o scoată de sub tensiune pe Leana, că altfel nu puteau merge să bea "cafeaua de dres", obicei vechi în zilele de luni.

Pe Mihăiță îl rezolva el mai încolo, că era băiat de înțeles, moale și naiv. Așa că alese soluția diplomatică.

- "Bravo, Mihăiță! Așa se rezolvă lucrurile în politica mare. Îi sancționăm vreo săptămână, ca să știe să nu mai cotropească pământul strămoșesc."

Chestia asta o cam dezumflă pe Leana, dar nu era problemă, nu era asta singura dezamăgire din viața ei.

- "Bun, și eu ce fac cu pulanele?" întrebă Leana Bijboc, când toată lumea credea că criza se terminase.

- "Ce pulane?" întrebă primarul sperând că n-a auzit bine.

- "Păi, am comandat 500 de pulane pe internet, ca să mergem să ne luăm înapoi teritoriile."

- "Nu-i nimic, le vindem duminică la târg. Amânăm aplicarea sancțiunilor cu o săptămână."

Fragment din romanul autobiografic "Vortexul liniar"

Cum pot politicienii să-și țină promisiunile

 Pe politicieni n-ai cum să-i dezveți de nărav. La alegeri sau înainte să primească vreo sinecură sunt cei mai buni prieteni ai noștri. Știu exact ce ne doare, au și soluții pentru rezolvarea problemelor, chiar în primele 30 de zile de la preluarea mandatului.

După ce se suie în scaune îi lovește amnezia. Nu numai că uită ce-au promis, dar fac mai rău decât era înainte.

E drept că nici poporul nu se învață minte. După atâtea decenii de votat ticăloși, în care au putut vedea prostia, îngâmfarea, corupția și ticăloșia în toate formele posibile, tot nemernicii ajung la putere.

Totuși, câțiva ani, între alegeri, poporul resimte efectele deciziilor proaste și îi înjură cu năduf, blestemând ziua în care au pus ștampila.

Ce e de făcut? De ce nu mai țin cont aleșii de nevoile oamenilor, de parcă li se șterg din memorie toate promisiunile electorale?

Asta numai specialiștii în domeniul psihologiei pot ști.

Eu, unul, m-am cam săturat. Așa că voi propune o soluție practică, ieftină, la îndemâna oricui, fiind cel mai democratic sistem de conducere care poate exista vreodată pe acest pământ.

Multă lume știe că, pentru dresajul câinilor, se folosește zgarda electrică. Adică, stăpânul, atunci când vrea să învețe animalul să execute o comandă, de la distanță poate provoca un șoc electric în zgarda aflată la gâtul câinelui. După câteva exerciții, Grivei pricepe care e treaba cu zgarda, o acceptă, îi sar figurile din cap și devine util societății.

Cam asta ar fi și cu politicienii. La preluarea mandatului, să li se pună la gât o zgardă electrică, care poate fi acționată de la distanță de un număr semnificativ de cetățeni, prin intermediul unei aplicații pentru telefon.

Adică, să presupunem că li se bagă sub nas o lege prin care să crească impozitul. În momentul în care legea se află în dezbatere, cetățenii au posibilitatea de a-și spune părerea. În momentul în care, să zicem, un milion de cetățeni zice că nu, parlamentarii primesc șocuri electrice, până când resping proiectul. N-ar fi frumos?

Sau, să zicem că un parlamentar este foarte agresiv în exprimare, necuviincios, deranjând oamenii care se uită în momentul acela la emisiune. Telespectatorii pot, doar cu o apăsare de buton, să-l curenteze pe recalcitrant, în mod repetat și cu insistență, până când se zvârcolește ăla pe podea. Vă garantez că a doua oară nu mai face.

Sistemul poate fi aplicat în foarte multe domenii care presupun luarea deciziilor. Ar fi și un semn distinctiv prin care lumea i-ar putea recunoaște pe stradă, că altfel nu i-ar băga nimeni în seamă. "Iată, dragă, un om important. Ce zgardă frumoasă are! Și ce cuminte pare!"

După cum spuneam, ar fi o cheltuială extrem de mică în raport cu beneficiile pe care le poate produce. Trebuie doar să-i prindem pe politicieni, să le ferecăm zgărzile la gât și să le explicăm că asta este doar spre binele lor.