Am văzut orașul cu ochi străini

„Ce oraș frumos!”, „Ce interesant!”, „Ce imagini impresionante!” Ca să fiu sincer, mie mi se gonflează cordul când aud străinii (de oraș) cum laudă Iașul.

E și mai plăcut atunci când știi că laudele sunt întemeiate.

Să presupunem că vine în vizită vărul Stelică, cu care nu v-ați mai văzut demult și doriți să-l impresionați cu atracțiile locale. Puteți să-l plimbați prin noua zonă comercială, să-i arătați câte niveluri subterane poate avea o parcare, să-l vânturați nonșalant prin fața magazinelor cu pedigri european și să-i oferiți o tratație la terasa de unde se vede frumos Palatul Culturii.

Acuma, să presupunem că vărul Stelică nu trăiește în satul în care și cooperativizarea a ajuns târziu și a mai văzut aeroporturi pe dinăuntru, la viața lui. E mai greu să-l dați pe spate cu magazinele cu care ne mândrim noi, dar care, acolo unde trăiește el, sunt pentru oamenii cu bani puțini.

Atunci vrei să-i arăți, cu tot patriotismul local, că avem și noi lucruri valoroase arhitectural, cultural și spiritual, de care nu prea a văzut el în țara de unde vine.

Cam despre asta a fost vorba sâmbătă dimineață, când drăgălașii blogărași și blogărițe înhămați la proiectul Kooperativa 2.0, sub mândra coordonare a Andreei Ignat au pornit la (re)descoperirea valorilor autentice locale. De ajutor au fost tinerii și inimoșii membri ai școlii de ghizi, Marian Matei, Victoria Bejan și Alex David care au schițat un parcurs interesant și plin de surprize.

Zona de desfășurare a fost cuprinsă între Teatrul Național și Palatul Culturii. Ce poate fi așa interesant pe o lungime de nici jumătate de kilometru, unde sunt numai clădiri pe care le-ai văzut și răs-văzut de atâtea ori?!

Asta o să urmeze, cu vorbe și imagini, mai la vale...

Am vizitat Teatrul Național „VasileAlecsandri”, într-un moment în care nu era spectacol, nu se desfășura vreun miting politic sau de altă natură, adică în fabrică erau doar scenografii care montau niște decoruri și, bineînțeles, personajul central, care îndeplinea mai multe funcții: paznic, ghid și consultant tehnic pentru cei de pe scenă. Am făcut poze, am primit informații, am admirat clădirea.

Mai multe detalii găsiți pe site, inclusiv un tur virtual. O să vedeți de ce BBC îl consideră pe locul doi în lume ca valoare arhitecturală.

Am trecut prin fața Palatului Roznovanu, cunoscut printre prieteni drept sediu al Primăriei. Ne-am oprit pentru un scurt ghidaj despre istoricul clădirii, informații pe care le puteți găsi și pe site-ul oficial.

Nu insist prea mult, dar mi-am amintit celebrele prezentări pe care le făcea fostul primar Constantin Simirad, oaspeților de seamă. Poate că ar fi interesant de făcut un tur virtual cu bonomia și umorul atât de caracteristice lui Simirad.

Am fost primiți la Catedrala romano-catolică din Iași, unde am avut ocazia să admirăm construcția majestuoasă, impunătoare și cuprinzătoare (2000 de persoane), pictura în mozaic și Memorialul Anton Durcovici. Pozele vorbesc mai departe:

Cum se vede Iașul de pe acoperișul Catedralei? Cam așa:

Calul e al nostru, Vodă al cui e?

Cine vrea să viziteze Palatul Culturii (care se va deschide oficial pe 27 aprilie) se întâlnește cu statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. Pentru ghizi, statuia e o mare binecuvântare, pentru că au posibilitatea să spună snoava statuilor încurcate de sculptorul francez, care primise în același timp comanda pentru Ștefan, dar și pentru un boier polonez. Vorba e că Ștefan ar fi ajuns în Cracovia, iar noi ne-am mândri cu reprezentarea unui polonez pe care nu știm cum îl cheamă. Calul, însă, poartă stema Moldovei, așa că putem fi siguri că măcar iapa e de-a noastră.

E suficient să intri în Palat, că aici muzeografii spulberă imediat mistificarea și putem răsufla liniștiți: Vodă e cu noi!

S-a terminat reabilitarea Palatului! Palatul Culturii este ultima construcție realizată în stil neogotic din lume! Asta am aflat de la istoricul Sorin Iftimi, un istoric dedicat pasiunii și profesiei sale, dar și un om cu rare calități sufletești. De asemenea, am apreciat ajutorul și prezența Coraliei Costaș, șefa PR-ului din Palat.

Ce e nou: TOT!

Sala Voievozilor:

Sala Henri Coandă:

Restaurarea unei săli de judecată (Palatul Culturii a fost, la început, palat administrativ și de justiție):

Restaurări arheologice cu planșeu de sticlă:

Turnul cu ceas:

Am văzut și ceva din expoziția „Aurul şi Argintul Antic al României“ (am pile!). Sfatul meu e s-o vizitați. N-am avut voie să fac poze, dar obiectele respective dau de gândit pentru câteva teme: ce sunt miile de ani, cum s-au putut face asemenea lucruri, de ce nu e un păcat să fii mândru de istoria țării.

Cum se vede orașul din locul cel mai înalt al Palatului: (ne-a ajutat puțin și soarele):

Bisericile Sf. Nicolae Domnesc și Sf. Gheorghe, foste sedii ale Mitropoliei Moldovei, au împlinit traseul nostru cultural, locuri pe care le recomandăm tuturor pasionaților de istorie și spiritualitate. Aș recomanda, pentru cei interesați, și Mănăstirea Sf. Trei Ierarhi. La Biserica Sf.Gheorghe, aflată în curtea Catedralei Mitropolitane, am putut admira pictura în mozaic, care se mai găsește și la Biserica Sf. Martiri Brâncoveni:

N-ar trebui să închei fără să menționez sprijinul decisiv al colegilor noștri Victor Cojocaru și Constantin Ciobanu, care au făcut poze (profesionist) și ne-au dat și nouă (altruist), pentru că altfel nu-mi rămânea să blestem cardul sd din telefon (32 Gb), care a crăpat taman la spartul târgului. Fără ei n-aș fi avut poze de pus pe blog. 

Am început aventura noastră sub soarele răcoros de la 9:30 dimineața, la statuia lui Alecsandri din fața Teatrului. Pe la 14:00 s-a terminat periplul și, așa cum șade frumos pentru orice întrunire tovărășească, ne-am așezat la masă.

Este vorba despre Cârciuma Veche de pe pietonal, care nu fusese inclusă în programul inițial, dar care ne-a aținut calea. Ce am văzut frumos: meniul în limbaj pitoresc, bucătarul (care știe ce talent are) și muzica (autentică). Mai e de lucru cu tipul care se ocupă de vinuri, că aia numai Fetească Neagră n-a fost. Cu ce m-am ales, s-a văzut pe FB (adică o porție gospodărească de șașlâk, cu o garnitură apreciată și un sos stupefiant!). Colegele, mai tinere, unele dintre ele – blogărițe de modă s-au alintat cu câte o salată din care au ciugulit cam jumate până când am terminat eu cu hartanul de carne. Cred că am câștigat mult în ochii lor. Glumesc. De-aș avea și eu voința lor! Da' dacă stau bine să mă gândesc, mie nu trebuie să-mi vină rochia de mireasă!

Ținutul Securusesc

Duminică, un bun prieten m-a invitat, de ziua lui, la o "Soleanca" la Chișinău. Pe care am apreciat-o binevoitor, mai ales că a fost precedată de două shot-uri de Hortița, pe care o recomand.
Nu insist asupra iahniei cu afumătură, sever ajustată de o colecție de murături și nici asupra Traminerului (care nu seamănă cu al nostru), dar nici asupra vinului Roze, pe care l-ați văzut în poză. O mențiune aș face plăcintei cu ou, carne și brânză care, zău, nu mai trebuia.

A durat ceva, mai ales că am dorit să vizităm și MallDova, pregătit de Crăciunul pe vechi, căutând păpușa Masha.

Ideea e că ne-am simțit bine, dar noaptea se apropia. Și n-aveam chef de stat în vamă. Așa că m-am gândit să profit de facilitățile Poliției de Frontieră, care ne oferă, în timp real, informații despre aglomerația din vamă. Am deschis internetul (în roaming) un minut și ne-am asigurat un drum liniștit și rapid spre casă. Pe drum am primit un mesaj ciudat, că am consumat 50 euro pe internetul în roaming și dacă mai vreau internet să le mai dau niște bani. "Aberații", a spus creierul meu amorțit de plăcintă. "Cum poate costa un minut de internet în patria soră 50 de euro?! Nimeni nu este nebun să facă așa ceva. Este o greșeală."
M-am înșelat. Nu era o greșeală.
După două zile zi am primit factura: 307,68 lei. Care e mai mult de 50 de euro, între noi fie vorba. Dar când te lăcomești la un contract de telefonie de 4 euro trebuie să fii pregătit și pentru așa ceva.
"Nu-i nimic, mi-am zis eu, încă îmbătat de aroma soleancăi (cu smântână și lămâie). O plătesc luna viitoare, după ce îmi mai revin cu banii (tocmai am fost peste hotare, nu-i așa?)". Aici Kafka și cu Grinch au făcut un copil: termenul e  de TREI ZILE. Adică trebuia plătită până azi.
Am mai pățit-o cu firma lui Zoli. Când e vorba să-ți ia gâtul folosește ultimele descoperiri în domeniu. Pun pariu că ăia de la Star Wars aici au văzut prima dată sabia aia roșie, care crește din lanternă.
Așa că am împrumutat euro (ca să dau înapoi tot euro), am schimbat la banca unde ne jupoaie la bancomat (la asta o să mai revin) și i-am cerut domnișoarei-drăguțe să rețină din bani pentru plata dijmei.
Am luat chitanța și, fericit, le-am scris la adresa de mail menționată că le-am dat tainul, cu lux de amănunte: cine sunt, ce număr port, care e numărul facturii, care e numărul chitanței, în final o odă de preamărire (cu stimă...).
Asta dimineață, devreme. Am fost al doilea client!
După serviciu mă apucă grija și zic că n-ar fi rău să-i sun pe robii lui Tezarii și să le spun să nu glumească cu mine (cum au mai făcut) că le-am plătit birul și am nevoie de telefon/internet/tv în weekend.
Mi-a răspuns o domnișoară-drăguță, care m-a asigurat că totul e în regulă dar, în mod excepțional, în mod cu totul excepțional, dacă se întrerupe serviciul să-i sun și imediat voi fi reconectat (telefonul, nu eu).
Am fost deconectat. Dar au fost politicoși și mi-au dat SMS înainte. Așa, ca să-mi bată obrazul că n-am ținut cont de celelalte 547.435.324.765 de SMS-uri de amenințare pe care le-am primit săptămâna asta, eu și membrii familiei mele.
Am sunat din altă rețea (Slavă Cerului că am telefoane și în alte rețele) și mi-a răspuns nepotul lui Beke Istvan: "Trebuia să faceți poză la chitanță să ne-o dați pe mail, că banca poate confirma abia în termen de cinci zile. Așa e procedura."
Degeaba i-am spus că n-am văzut scrisă nicăieri procedura asta, degeaba i-am explicat că chitanța e la birou și nu bat orașul pe zăpadă ca să mă conformez procedurii, a rămas pe a lui: nu pot suna și nu am internet pe telefon.  Pentru un trafic de 4,7 Mb, care m-a costat 50 de euro!
Deci, dragi prieteni, dacă voi avea ceva important să vă comunic, mai bine sunați voi.

P.S. Acu stau și mă gândesc: oare mi se trage de la faptul că am chefuit după ce s-a terminat Revelionul de la noi și n-a început Crăciunul la ei? Oi fi fost atras într-o chestie temporală sau ceva?

Cu reclama la WC

Când începe reclama la tv mut pe alt post. Acolo, coincidență, începe calupul de reclame. Mut pe altul, ce să vezi? - reclame. Și tot așa. Mai ales la posturile de știri e chestia asta. Adică se bat între ele (posturile de știri), dar când e vorba de parale își dau mânuța fructuos și dau reclamele în același timp, ca să n-ai de unde alege.

Eu nu mă uit la reclame din câteva convingeri foarte sănătoase. În primul rând, nu am impresia că emisiunile au o calitate atât de bună încât să le fac cinstea de a urmări și sponsorii. Oricum spun minciuni, iar cablul și curentul eu le plătesc, deci mă mint pe banii mei.

În al doilea rând, „vedetele” unor „emisiuni” iau cam mulți bani pentru ceea ce fac. De aia nu mă uit nici la știri, nici la manele, nici la cearta mătușii cu nepotul violat, așa că acum vorbesc din amintiri cam îndepărtate.

În al treilea rând, reclamele sunt atât de proaste și par destinate exact iubitorilor de emisiuni de la ora 5, încât cred că nu-mi sunt destinate, așa că mai bine mă duc la toaletă.

De fapt aici voiam să ajung. Acesta este singurul merit pe care îl găsesc pauzei publicitare, timpul pe care ți-l dă pentru a asculta de nevoile trupului, timp în care poți rememora momentul culminant al filmului, cu eventuale analize și asta fără a pierde vreun minut din program.Nu puteam face asta pe vremea lui Ceaușescu pentru că atunci filmele nu se întrerupeau decât dacă trebuia să înceapă jurnalul cu vreun breaking-news despre efectele miraculoase ale mecanizării în domeniul muzical.

Dar și chestia asta are un inconvenient. Problema e cam așa: fiind toate reclamele în același moment, toată lumea se duce la toaletă cam odată, ceea ce înseamnă că evacuarea reziduurilor în canalizare are loc simultan. Asta aglomerează conductele, o mare cantitate de murdărie străbate orașul și de asta, cred eu, miroase atât de urât uneori societatea noastră.