Pentru unii, umorul este un produs
fiziologic, așa cum pentru toată lumea e, să zicem, căldura
corpului. Se nasc cu el și, uneori, rămân împreună toată viața.
Mama tocmai avusese un accident
cerebral și a găsit-o o vecină căzută din pat, fără
cunoștință.
În ultimii ani bolile sale, multe la
număr, se agravaseră și nici un om cu capul limpede poate nu ar fi
ținut minte toate pastilele care trebuiau luate de trei ori pe zi,
înainte și după masă, când alea albastre, când alea mici care
se iau câte două, când expiră rețeta și trebuie sunată
doctorița. Peste doi ani avea să ne părăsească senin, de parcă
așa înțelegea ea să se odihnească.
Fusese voia ei să rămână în orașul
de la munte, deși am vrut s-o aduc să stea cu noi. Mi-au explicat
toți cei care o înconjurau că e mai bine să n-o scot din lumea pe
care o cunoaște. Am acceptat, deși doi ani după aceea o vizitam,
tot odată la două-trei săptămâni, chiar dacă îi plăteam
femeie internă ca s-o îngrijească.
Ne mutaserăm în apartamentul acela în
1970, când era blocul nou și majoritatea locatarilor erau cam de-o
seamă. Au rămas acolo, cei mai mulți, chiar dacă au apărut alte
generații, dar primii proprietari îmbătrâneau împreună. Se
vizitau și aveau dintotdeauna o relație mult mai apropiată decât
în alte blocuri.
Am avut noroc că vecina găsise ușa
deschisă și venise, cum venea de obicei, să vadă ce mai face Mery
și să fumeze împreună o țigară. Zăcea pe jos, fără
cunoștință și primul gând a fost: respiră? M-a sunat și în
câteva ore am ajuns la mama. Am internat-o în spital și pentru
câteva zile își revenise, în limitele pe care le mai permitea
urmarea accidentului vascular. Pierderile de cunoștință erau din
ce în ce mai dese, iar memoria îi juca renghiuri. Am decis s-o luăm
la Iași și s-o internăm la Neurochirurgie.
Mamei îi plăcea să râdă, așa
fusese toată viața și așa o țineau minte toți cunoscuții.
Pentru umor și pentru mâncare bună, pentru care era invidiată,
mai ales când punea oala cu sarmale la cuptor la 4 dimineața, iar
la 7 ciocăneau, deja, unii sfios la geamul bucătăriei - stăteam
la parter, că toată scara mirosea de nu-ți mai venea să pleci la
treabă. („Vai, Mery, ce sarmale bune faci! - Ia și tu, Any, vreo
două, ca să nu stai cu pofta-n gât la serviciu. Să nu ți se
umfle ceva...”).
Nu mai era așa în ultima vreme.
Vorbea greu, aproape nu se mai mișca și, în momentele de
luciditate, făcea remarca amară: „Vai dar ce m-am ramolit. Doar
eu n-am fost așa.” Avea dreptate. Nu semăna deloc cu femeia
rotunjoară, energică și pusă pe șotii care fugărea la treabă o
curte plină de muncitori și șoferi înainte de 1990.
Îi rămăsese, însă, „năravul”.
Primea mâncarea la pat, pentru că nu putea mânca singură, dar din
ce avea ne îmbia să luăm și noi puțin. Se sătura dând la
alții.
În seara în care am pornit spre Iași,
soarele era deja la asfințit și mi-am adus aminte de câte ori
făcuse drumul acela, mai ales prin anii '70, câd conducerea
unității era la Roman. Mă gândeam că poate fi printre ultimile
dăți când mai avea să vadă locurile din drumul nostru. Voiam,
totodată, să-i stimulez memoria, vorbindu-i despre drum, în
speranța că sclipirile de amintiri vor mai reînvia circuitele
creierului.
„ - Mama, tocmai am ieșit din
Roman.” anunțam eu cu speranță.
„ - Daaa, bine”, făcea ea moale,
de parcă mă băga în seamă. Și tot așa, pe la fiecare
localitate mai răsărită. (Daaa... invariabil și politicos.)
Conduceam cu grijă și ne apropiam de
capătul drumului, iar mama stătea pe bancheta din spate, înfofolită
în pardesiu (cred că era noiembrie, dar era cald în mașină),
impasibilă la viața de aproape și de departe, fără să scoată
un sunet, ca și cum lipsa ei de atenție ne era adresată măreț și
nonșalant, în același timp.
„- Uite, mamă, am ajuns la Târgu
Frumos!”
„- Felicitări!” a răspuns ea cu
vocea aia șugubeață, puțin stinsă, care mima entuziasmul, dar pe
care i-o știam dintotdeauna.
Am râs.