Ne-am gândit că nu putem lua cățelușa
cu noi în avion și ne va fi greu să avem grijă de ea cât suntem
în locuri străine, astfel că ne-am gândit să-i oferim un adăpost
timp de vreo 10 zile. Ce poate fi mai bun pentru Rontzy (șapte luni
pe 18 iulie, Shi-Tzu alb cu galben), decât o pensiune pentru animale
de companie? L-am luat pe Google la întrebări și am gasit mai
multe variante. Oferte, una și una: 50 de lei pe zi – culcuș și
mâncare, împreună cu afecțiunea lor sinceră. M-a cuprins
invidia: pe noi ne-a costat 800 de euro o căsuță la un km de
plajă, nouă persoane. Trei dormitoare, două terase, două băi,
grătar și liniște în jur de puteai să asculți greierii (chiar
erau și făceau ca niște vuvuzele). Adică 12,7 euro de persoană,
în românește 57,14 lei pe zi de sejur.
Nu e mare diferența, nu? 50 de lei pe
zi pentru câine în pensiune canină la Iași, 57 de lei pe zi
pentru un om în frumusețile Toscanei. M-am gândit că nici tariful
de administrare nu e de 50 de lei pe zi (cu tot cu curățenie) pe
zi, ba chiar nici pe lună. Așa am ajuns să caut oferte mai
ieftine. Am găsit, 20 de lei/zi la o pensiune renumită pentru
dresajul câinilor. Mă gândeam că 12 zile vor fi suficiente ca să
învețe să-și facă nevoile afară, deoarece scutecul pentru câini
este inutil în cazul animalelor învățate să facă pe covor. Am
spălat covorașul de două ori (bine de tot) și e limpede ca apa
distilată că trebuie să schimbăm ceva.
Când am dus-o la „pensiune” era
prea târziu să pot renunța. Într-o încăpere cu vreo 5-6 cuști
din care doar una cu căței de talie mică, lătrau, urlau și se
zbuciumau mastodonți ciobănești, lupi, buldogi și mai știu eu
ce, de mi s-a făcut frică. În cușca celor mici, încă un Shi-Tzu
și un Yorkshire terrier au luat-o în primire ca pe un deținut
imberb într-o pușcărie de maximă securitate. Ar fi trebuit să-mi
dea de gândit. Dar, avionul mâine dimineață, alte treburi
presante de rezolvat, așa că am căutat să mă asigur: „N-or s-o
mănânce ăia?” „Stați liniștit, vor numai s-o pupe puțin”,
mi-a zis șeful de-acolo, cu un zâmbet larg, de parcă știa că n-o
să-mi priască plecarea.
„20 de lei pe zi, asta e, viață de
câine...” mi-am făcut eu curaj și am lăsat-o scâncind. Trec
peste figurile că nu erau ștampilate nu știu ce vaccinuri în
carnetul ei, de parcă nu era destul de bună să doarmă pe
rumegușul comun al cuștii.
Am plecat – m-am întors. Am sunat
înainte, să fiu sigur că e în regulă: „vin s-o iau, se simte
bine?”, „se simte bine, ce să aibă?” s-a mirat vocea. Era
pregătită, în biroul oficial al pensiunii (încă tot nu cred că
e un termen propriu), nu erau alți câini prin împrejurimi (lipseau
mastodonții de la ora de dresaj în curte) și duhnea îngrozitor.
Ne-a mirosit circumspect, apoi și-a
dat seama cine suntem (sau și-a adus aminte) și abia după aceea
s-a bucurat că ne vede. Ne-am convins că e cățelușa familiei și
am început preparativele de preluare: 240 de lei, fără chitanță,
„s-a mai îngrășat că i-am dat numai Junior starter, ajută și
la stres”, dar tot nu știa să facă afară.
Revedere emoționantă, baie cu șampon,
a început să semene cu ce știam. Dar nu s-a terminat aici.
Am constatat că strănută, tușește
și încearcă să expectoreze, fără succes. „Poate are ceva în
gât, ce a mâncat?” Fuga cu ea la doctor. Cabinetul din
Străpungere Silvestru, din zona Țigarete, pe care îl recomand cu
toată convingerea. Bolnavă, injecții, supozitor, temperatură
aproape de 40 Celsius. Rețetă cu siropuri și supozitoare, mai
mergem și mâine la control. Nici nu mai spun cât costă.
I-am cumpărat un ham, ca să n-o mai
deranjeze lesa și patru oase cu umplutură gustoasă, deși cred că
ne-a iertat de la început. Probabil că va scăpa în câteva zile,
dacă nu e boala aia care se vindecă în două săptămâni, dar
stau și mă întreb: oare ce cred câinii despre oameni?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu