Râsul supărare n-are

Pentru unii, umorul este un produs fiziologic, așa cum pentru toată lumea e, să zicem, căldura corpului. Se nasc cu el și, uneori, rămân împreună toată viața.

Mama tocmai avusese un accident cerebral și a găsit-o o vecină căzută din pat, fără cunoștință.

În ultimii ani bolile sale, multe la număr, se agravaseră și nici un om cu capul limpede poate nu ar fi ținut minte toate pastilele care trebuiau luate de trei ori pe zi, înainte și după masă, când alea albastre, când alea mici care se iau câte două, când expiră rețeta și trebuie sunată doctorița. Peste doi ani avea să ne părăsească senin, de parcă așa înțelegea ea să se odihnească.

Fusese voia ei să rămână în orașul de la munte, deși am vrut s-o aduc să stea cu noi. Mi-au explicat toți cei care o înconjurau că e mai bine să n-o scot din lumea pe care o cunoaște. Am acceptat, deși doi ani după aceea o vizitam, tot odată la două-trei săptămâni, chiar dacă îi plăteam femeie internă ca s-o îngrijească.

Ne mutaserăm în apartamentul acela în 1970, când era blocul nou și majoritatea locatarilor erau cam de-o seamă. Au rămas acolo, cei mai mulți, chiar dacă au apărut alte generații, dar primii proprietari îmbătrâneau împreună. Se vizitau și aveau dintotdeauna o relație mult mai apropiată decât în alte blocuri.

Am avut noroc că vecina găsise ușa deschisă și venise, cum venea de obicei, să vadă ce mai face Mery și să fumeze împreună o țigară. Zăcea pe jos, fără cunoștință și primul gând a fost: respiră? M-a sunat și în câteva ore am ajuns la mama. Am internat-o în spital și pentru câteva zile își revenise, în limitele pe care le mai permitea urmarea accidentului vascular. Pierderile de cunoștință erau din ce în ce mai dese, iar memoria îi juca renghiuri. Am decis s-o luăm la Iași și s-o internăm la Neurochirurgie.

Mamei îi plăcea să râdă, așa fusese toată viața și așa o țineau minte toți cunoscuții. Pentru umor și pentru mâncare bună, pentru care era invidiată, mai ales când punea oala cu sarmale la cuptor la 4 dimineața, iar la 7 ciocăneau, deja, unii sfios la geamul bucătăriei - stăteam la parter, că toată scara mirosea de nu-ți mai venea să pleci la treabă. („Vai, Mery, ce sarmale bune faci! - Ia și tu, Any, vreo două, ca să nu stai cu pofta-n gât la serviciu. Să nu ți se umfle ceva...”).

Nu mai era așa în ultima vreme. Vorbea greu, aproape nu se mai mișca și, în momentele de luciditate, făcea remarca amară: „Vai dar ce m-am ramolit. Doar eu n-am fost așa.” Avea dreptate. Nu semăna deloc cu femeia rotunjoară, energică și pusă pe șotii care fugărea la treabă o curte plină de muncitori și șoferi înainte de 1990.

Îi rămăsese, însă, „năravul”. Primea mâncarea la pat, pentru că nu putea mânca singură, dar din ce avea ne îmbia să luăm și noi puțin. Se sătura dând la alții.

În seara în care am pornit spre Iași, soarele era deja la asfințit și mi-am adus aminte de câte ori făcuse drumul acela, mai ales prin anii '70, câd conducerea unității era la Roman. Mă gândeam că poate fi printre ultimile dăți când mai avea să vadă locurile din drumul nostru. Voiam, totodată, să-i stimulez memoria, vorbindu-i despre drum, în speranța că sclipirile de amintiri vor mai reînvia circuitele creierului.

„ - Mama, tocmai am ieșit din Roman.” anunțam eu cu speranță.

„ - Daaa, bine”, făcea ea moale, de parcă mă băga în seamă. Și tot așa, pe la fiecare localitate mai răsărită. (Daaa... invariabil și politicos.)

Conduceam cu grijă și ne apropiam de capătul drumului, iar mama stătea pe bancheta din spate, înfofolită în pardesiu (cred că era noiembrie, dar era cald în mașină), impasibilă la viața de aproape și de departe, fără să scoată un sunet, ca și cum lipsa ei de atenție ne era adresată măreț și nonșalant, în același timp.

„- Uite, mamă, am ajuns la Târgu Frumos!”

„- Felicitări!” a răspuns ea cu vocea aia șugubeață, puțin stinsă, care mima entuziasmul, dar pe care i-o știam dintotdeauna.

Am râs.

De ce nu e bun pescuitul sportiv și cum poate fi combătut

Îi admir pe cei care au patima pescuitului. Așa cum îi admir și pe cei care cunosc limba maori sau pe cei care se aruncă de pe poduri cu frânghia elastică. Habar n-am la ce le folosește, dar faptul că nu înțeleg unele chestii îmi provoacă admirație.

Nefiind amator de prinderea peștelui de 1 kg (20 de lei la magazin, curățat și ambalat), prin metode sportive, am participat, totuși, la câteva partide la care s-a dus buhul.

Știți cum e: stai cu ochii beliți la plută, până te dor de la acele pe care ți le trimite soarele prin contact cu luciul apei, ești atent la mișcarea senzorilor care costă de trei ori mai mult decât tot peștele pe care îl mănânci într-un an, te ferești de țânțari, tăuni, muște, apeluri telefonice („Cât ați prins? - Abia am ajuns. - Dar ați plecat de la 4! - Dar n-am nimerit balta din prima și ne-am întors. De vreo două ori...”). Dacă ești meseriaș vii cu monturile făcute de acasă, pentru toate cele patru undițe. Așa că până le arunci cârligele în apă nu-ți ia mai mult de jumătate de oră. Dacă nu te pricepi, întâi te rogi de unul sau de altul, până când ai bun-simț și te oprești ca să termine meseriașii de legat struna la mulinetă și după aia iar te rogi. Până la urmă se înduplecă câte unul (de parcă și-ar rupe jumate din moștenire) să-ți pună un cârlig în vârful aracului și te trimite la „cel mai bun loc de pescuit”, acolo unde intră vitele în apă, dar cât mai departe de locul unde s-au așezat ei.

Aici începe relaxarea, nu-ți tihnește nimic. Nici nu prinzi nimic, dar așa e mai ușor să abandonezi. Ajută și foamea, setea, soarele care te bate în cap de parcă ai pălărie de sticlă. Iar fundul pălăriei e cea mai puternică lupă făcută de ăia de la Zeiss. N-o mai lungesc, după patru ore îți dai seama că relaxarea la pescuit este mama infracțiunii de violență, cu injurii și comportament indecent în public.

Noroc că nu sunt un tip prea ambițios așa că m-am resemnat după ce am mușcat-o de câteva ori.

Dar și răzbunarea a fost dulce.

După cum știți, cea mai dietetică legumă-i porcul. Dă satisfacție și la tigaie, preparat în condiții de urgență, dar fără a fi neglijate câteva norme care țin de respectul față de animal: sosul consistent și aromat, murăturile reci și condimentate, dar și vinul roșu, sec și natural. Nu mai vorbesc de afumături, cu toate regulile lor, asortate cu ceapă roșie și țuică abia răcită.

Însă coroana imperială revine grătarului, făcut din ceafă, piept, pulpă sau ficat, tocătura sub formele sale binecuvântate - cârnați, mititei (cu adaos de oaie), dar și șoricii pentru cine preferă snacks-urile post-festin. Se asortează convenabil cu bere, vin alb trecut prin ploaia sifonului, mai ales după ce calea a fost deschisă de o tărie prin care dăinuie fructele coapte și dulci care i-au stat la baza creației.

Grătarul e treabă de mare responsabilitate, nu se dă oricui. Onorurile le face ori gazda care-și cunoaște utilajul, ori cel mai recunoscut campion la această probă. A se evita cazurile când opera ajunge pe mâna celui mai treaz din gașcă. Linia dintre desfătare și depresie e foarte subțire, chit că e șerpuită.

De ce am făcut această paranteză?

Mai țineți minte ce spuneam despre pescuit. Ca să-mi vindec sechelele sufletești lăsate de partidele de pescuit sportiv la care mi-am sacrificat somnul, banii și echilibrul mental am promovat principiul: „Să nu mâncăm ce prindem!”. Așa că am invitat marii pescari la câteva runde sălbatice de pescuit porcesc, finalizate cu fleici, șașlâc și mititei, în acompaniamentul muștarului, salatei cu ceapa, mazăre și oțet (leac rusesc), dar și poțiunilor magice pentru gresarea și oblojirea arsurilor din sufletul pântecelor. Aia a fost relaxare! Relaxare a fost și a doua zi, până când a mai ajutat puțin cafeaua amară.

Cred că e inutil să mai spun că nu mă mai invită nimeni la pescuit. Singurul care mă așteaptă cu drag este șeful bălții cu pește care mi-a declarat, inimos, că-i place cum lucrez.

Toscana 2013

Iată ce-am pățit când m-am întors din concediu

Ne-am gândit că nu putem lua cățelușa cu noi în avion și ne va fi greu să avem grijă de ea cât suntem în locuri străine, astfel că ne-am gândit să-i oferim un adăpost timp de vreo 10 zile. Ce poate fi mai bun pentru Rontzy (șapte luni pe 18 iulie, Shi-Tzu alb cu galben), decât o pensiune pentru animale de companie? L-am luat pe Google la întrebări și am gasit mai multe variante. Oferte, una și una: 50 de lei pe zi – culcuș și mâncare, împreună cu afecțiunea lor sinceră. M-a cuprins invidia: pe noi ne-a costat 800 de euro o căsuță la un km de plajă, nouă persoane. Trei dormitoare, două terase, două băi, grătar și liniște în jur de puteai să asculți greierii (chiar erau și făceau ca niște vuvuzele). Adică 12,7 euro de persoană, în românește 57,14 lei pe zi de sejur.

Nu e mare diferența, nu? 50 de lei pe zi pentru câine în pensiune canină la Iași, 57 de lei pe zi pentru un om în frumusețile Toscanei. M-am gândit că nici tariful de administrare nu e de 50 de lei pe zi (cu tot cu curățenie) pe zi, ba chiar nici pe lună. Așa am ajuns să caut oferte mai ieftine. Am găsit, 20 de lei/zi la o pensiune renumită pentru dresajul câinilor. Mă gândeam că 12 zile vor fi suficiente ca să învețe să-și facă nevoile afară, deoarece scutecul pentru câini este inutil în cazul animalelor învățate să facă pe covor. Am spălat covorașul de două ori (bine de tot) și e limpede ca apa distilată că trebuie să schimbăm ceva.

Când am dus-o la „pensiune” era prea târziu să pot renunța. Într-o încăpere cu vreo 5-6 cuști din care doar una cu căței de talie mică, lătrau, urlau și se zbuciumau mastodonți ciobănești, lupi, buldogi și mai știu eu ce, de mi s-a făcut frică. În cușca celor mici, încă un Shi-Tzu și un Yorkshire terrier au luat-o în primire ca pe un deținut imberb într-o pușcărie de maximă securitate. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Dar, avionul mâine dimineață, alte treburi presante de rezolvat, așa că am căutat să mă asigur: „N-or s-o mănânce ăia?” „Stați liniștit, vor numai s-o pupe puțin”, mi-a zis șeful de-acolo, cu un zâmbet larg, de parcă știa că n-o să-mi priască plecarea.

„20 de lei pe zi, asta e, viață de câine...” mi-am făcut eu curaj și am lăsat-o scâncind. Trec peste figurile că nu erau ștampilate nu știu ce vaccinuri în carnetul ei, de parcă nu era destul de bună să doarmă pe rumegușul comun al cuștii.

Am plecat – m-am întors. Am sunat înainte, să fiu sigur că e în regulă: „vin s-o iau, se simte bine?”, „se simte bine, ce să aibă?” s-a mirat vocea. Era pregătită, în biroul oficial al pensiunii (încă tot nu cred că e un termen propriu), nu erau alți câini prin împrejurimi (lipseau mastodonții de la ora de dresaj în curte) și duhnea îngrozitor.

Ne-a mirosit circumspect, apoi și-a dat seama cine suntem (sau și-a adus aminte) și abia după aceea s-a bucurat că ne vede. Ne-am convins că e cățelușa familiei și am început preparativele de preluare: 240 de lei, fără chitanță, „s-a mai îngrășat că i-am dat numai Junior starter, ajută și la stres”, dar tot nu știa să facă afară.

Revedere emoționantă, baie cu șampon, a început să semene cu ce știam. Dar nu s-a terminat aici.

Am constatat că strănută, tușește și încearcă să expectoreze, fără succes. „Poate are ceva în gât, ce a mâncat?” Fuga cu ea la doctor. Cabinetul din Străpungere Silvestru, din zona Țigarete, pe care îl recomand cu toată convingerea. Bolnavă, injecții, supozitor, temperatură aproape de 40 Celsius. Rețetă cu siropuri și supozitoare, mai mergem și mâine la control. Nici nu mai spun cât costă.

I-am cumpărat un ham, ca să n-o mai deranjeze lesa și patru oase cu umplutură gustoasă, deși cred că ne-a iertat de la început. Probabil că va scăpa în câteva zile, dacă nu e boala aia care se vindecă în două săptămâni, dar stau și mă întreb: oare ce cred câinii despre oameni?