Cum stateam eu, asa necajit si oropsit, oftand din greu de obidirea la care m-au supus multinationalele, am primit joi seara un telefon: „Venim maine sa va aducem premiul. Pe la ce ora va gasim?” Primul gand a fost ca tepele sunt nenumarate si se cheama unele pe altele. Imi venea sa sun inapoi si sa-i implor: „Nu mai vreau premiul asta! Dati-l altcuiva. Daca n-aveti cu cine juca jocul asta captivant va dau eu o lista de nume. Cu unii puteti merge pana la sacrificiul suprem!”
Al doilea gand a fost ca sunt un masochist incurabil si „Ia sa vedem ce se mai intampla...”
Vineri, pe la pranz, ma suna din nou. Reprezentantul firmei care a facut managementul campaniei (ati observat ca nu i-am mai spus Branzon). Unde ne vedem sa-mi dea premiul? Il invit la o cafea in oras si vine, secondat de reprezentantul de la Multilevel. Pune o cutie rosie pe masa: „D-le Tudose, acesta este premiul dvs. Va rog sa acceptati scuzele mele pentru toate necazurile pe care le-ati avut in aceasta situatie.” Moment coplesitor. Se aud viorile si suflatorii. La urma, toba mare bum-bum-bum! In cutie erau bijuteriile: un lant si o bratara de aur. Convenim amandoi sa le inmaneze castigatoarei si pornim catre muzeu, dupa ce am avertizat-o pe Mihaita sa-si faca o copie la buletin ca vin cu cineva sa rezolvam o problema. Remarc ca oamenii nu sunt asa de afurisiti, ba pot fi gentili, civilizati si chiar cu purtari alese.
La Kogalniceanu acasa ii ofera premiantei bijuteriile si beneficiaza de o surpriza de grad sapte pe Richter si un ghidaj prin toate camerele. Este surprins de ingeniozitatea secretaire-ului si de scaunul rotativ, precursor al celor ergonomice din ziua de azi.
Intamplarea face ca azi, la o zi dupa deznodamantul aventurii, sa implinim amandoi 17 ani de cand ne-am complicat reciproc existentele si a parut un cadou destinat acestui eveniment. Drept pentru care, zic:
„Stimate domnule comandant al Politiei, nu stiu ce ai facut, dar iti multumesc.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu