Nu te pune cu dragostea!

Pentru sătenii din Odrăslești, balta de obște, la care își adăpau dobitoacele, se cam bâhlise, se umpluse cu ierburi și murdărie. Puțea a mâl și a pește stricat de nu mai voiau nici vitele să bea din locul acela, indiferent cât erau de însetate.

Așa că gospodarii locului se îndemnară să găsească un izvor curat, care să primenească apa bălții. Pe vremuri, pe acolo curgea un pârâiaș, căruia îi ziceau Pupăciosu, dar acesta secase de ani buni, așa că, odată cu apa, îi dispăruse și numele. Unii își mai aminteau că înainte să-l cheme Pupăciosu, îi ziceau Fătăciosu, dar comuniștii i-au schimbat numele, atunci când au venit la putere. Vreo doi bătrâni, susțineau că nici acesta nu era numele original, ci altul, un pic asemănător, dar care nu se putea pronunța de față cu copiii. 

Oameni de ispravă, sătenii din Odrăslești au tocmit meseriași ca să le descopere vâna de apă, iar efortul le fu răsplătit generos. Chiar cu asupra de măsură, după cum vom descoperi mai departe.

Izvorul era puternic și rece, iar apa - limpede și dulce, de veneau prima dată oamenii la adăpat, înaintea animalelor.

Mare bucurie a fost în vremea aceea, că peste tot se auzea că seceta înghite râurile și că poluarea ne va prăji pe toți ca pe scrumbiile puse pe grătar. 

Au zis că izvorul e semn bun și de-acum le va fi mai bine, lor și animalelor.

De la o vreme, pățeau un lucru ciudat. Se culcau devreme, înainte de apusul soarelui, chiar dacă animalelor nu le venea cheful de a fi încuiate în grajduri, ba chiar am zice că aveau un chef nestăvilit de hârjoneală, de parcă îi apucase strechea pe cai, pe iepe, pe vaci și pe boi. De fapt, stăpânii lor mergeau la culcare tot cu gând de hârjoneală, aprig și nestăpânit, ca o mâncărime pe care o țineau ascunsă toată ziua. 

Când învățătoarea începu a se plânge că nu mai putea să-și țină ora la clasă de răul celor mici, care i se cam uitau pe sub fustă, iar trebui să se adune gospodarii să vadă ce e de făcut. Pricepură, într-un sfârșit că împreunarea zilnică și repetată cu iubitoarele neveste nu se datora tinereților și frumuseților lor aparte, ci puterilor miraculoase ale izvorului. Ba chiar, bătrânii satului începeau să-și aducă aminte povestea Fătăciosului sau cum s-o fi chemat mai dinainte.

De oprit șuvoiul nici nu se punea problema, toți erau mulțumiți de situație, așa cum era. Vacile și iepele fătau rând pe rând, umplând ogrăzile și hambarele, iar țărăncile făceau aceeași treabă, adică asigurau un spor demografic pozitiv, de se speriaseră cei de la Statistică. Satul se lăuda și cu cea mai mică medie de vârstă pe țară, pentru că nu numai nașterea copiilor contribuia la asta, dar și o serie de decese, aparent inexplicabile, se produseseră asupra unor cetățeni care neglijaseră problemele de inimă și se înnădiseră la ulucul izvorului. Când Odrăsleștii câștigară pentru a treia oară diploma de "Cel mai prolific sat", iar cei de la Finanțe obosiseră tot socotind indemnizații pentru copii, cineva de la "Județ" se hotărî să verifice cazul. La mijloc fuseseră și câteva sesizări, ticluite de un anume Mihai Lepădat, un sătean cam aparte de restul obștii, atât ca port, cât și ca apucături. Flăcău tomnatic, Maicăl, că așa se prezenta, se purta ferchezuit și simandicos (sper că nu vă irită cuvintele astea, dar am nevoie de ele ca să vă transpun în lumea povestirii). Ziceam că se purta cu nasul pe sus, adică nu considera că în sat ar fi vreo fată pe potriva lui, deși ele l-ar fi ofertat cu drag, mai ales de când apăruse treaba cu izvorul Pupăciosu, că așa hotărâseră oamenii să-l numească. Părea că asupra lui Maicăl izvorul n-avea putere. Toată lumea aștepta seara ca să meargă la brațele iubitoare pentru cele fapte vitejești (na, că iar m-apucat. Trebuie să verific apa din pahar), numai flăcăul nostru se îndărătnicea să lupte împotriva izvorului, a efectelor sale imorale și a fericirii întregului sat. Ce spun eu, a întregii comune, că faima Pupăciosului trecuse dincolo de zări.

De la Județ a venit o inspectoare, însoțită de amabilul primar, care îi găsi cu greu cazare, pentru că satul era plin de turiști, mai ceva ca la Sovata în august. Inspectoarea se informă, își notă câteva detalii, gustă și ea din apa izvorului și plecă la oraș. A doua zi de dimineață, de mână cu bărbatul său, bătea în poarta gazdei, deoarece își prelungise delegația cu o săptămână.

La final, mulțumită de ce găsise, făcu un raport pozitiv, chiar înălțător, ca să fim în ton cu evenimentele, și formulă recomandarea ca autoritățile să-i lase în pace pe săteni, cu izvorul lor miraculos cu tot.

Asta avu darul de a-l întărâta și mai mult pe Maicăl, care mai trase o duzină de reclamații, astfel că Județul hotărî să mai trimită un control. Inspectoarea era în concediu de maternitate, deci sarcina reveni colegului ei, un individ cam rigid și puțin paranoic.

De data aceasta n-au contat nici ploconelile primarului, nici găinile fripte de fericitele gospodine, nici vinul curat adus de fericiții gospodari, ba chiar nici farmecele celor două gemene, Șănaia și Măraia, care tocmai descoperiseră cura cu apă de izvor.

Inspectorul de la Județ era ferm hotărît să închidă izvorul și să oprească această sursă de nocivitate pentru trupurile și conștiințele localnicilor. Vru, în final, să-l cunoască și pe merituosul cetățean Mihai Lepădat, înainte de a trece concluziile în raport. Acesta se prezentă la chemare, îmbrăcat în hainele sale cele mai arătoase, bărbierit și parfumat, de parcă mergea în pețit.

Întâlnirea a fost fructuoasă, deoarece Maicăl a lăsat o impresie plăcută chiar de la început. În timpul discuției au constatat că au pasiuni comune, cum ar fi celebra cântăreață Lady Gaga, dar și filmele de pe Diva. De asemenea, foarte apreciat de către amândoi era șprițul de vin rose demidulce, doar că nu mai aveau apă minerală. Inspectorul chemă gazda să le aducă apa "frizantă", dar problema era că prăvălia era închisă, deoarece toți sătenii își petreceau seara în dormitor. Sau pe unde îi apuca.

Le prepară niște sifon cu apă rece de izvor și le ură noapte bună.

Acesta a fost ultimul om care i-a văzut în seara aceea. I-au găsit dimineața, dormind liniștiți, unul lângă altul, complet despuiați, cu chipurile luminate de o flacără lăuntrică, eliberatoare.

Gazda, om bisericos, chiar dacă mai făcea ghidușii cu nevasta în zile oprite, era ferm în privința sexului între bărbați: să nu-i vadă în ochi, să nu se atingă de el, să nu știe de numele lor. Când i-a văzut în patul casei sale, cu goliciunile dezvelite, i s-a urcat sângele-n cap. I-a luat la altoit cu linguroiul de lemn până l-a rupt. Așa cum erau, dezbrăcați, i-a scos afară din ogradă, printre oamenii adunați de zarvă. Câțiva au făcut și poze cu bărbații goi alergând pe ulița mare a satului, lucru apreciat de publicul larg, de pe întinsul internetului.

Izvorul a rămas la locul lui. Au venit unii și au luat probe, dar n-au ieșit substanțe toxice la iveală, așa că sătenii beau în continuare din apa Pupăciosului. Cei de la Județ au închis dosarul, în sat au apărut întreprinzătorii care vând apă "africoziacă", iar comuna a ieșit campioană la economia de electricitate, pentru că nimeni nu mai aprinde seara becuri sau televizoare, ba chiar nici foc în sobă nu se mai face până la jumătatea lui decembrie.

De ce nu ne mai sperie avertizările codurilor colorate

Presa, care preia informațiile meteo, simte nevoia de a fi șocantă, chiar dacă starea vremii este un subiect de strictă utilitate publică și nu o ceartă între două starlete multi-amoroase.

Adică, vezi Doamne, la noi și doar la postul nostru de televiziune, frigul de la 0 grade e cel mai geros, e infernul alb, e mai rece decât la celelalte televiziuni.

Înțeleg războaiele pe cifrele de audiență (pe vânzări de reclamă, mai precis), dar nu cred că asta ar trebui să afecteze calitatea informației. La noi s-a depășit demult linia asta.

Într-o lume civilizată, presa mincinoasă este combătută ferm, atacată cu argumente și dezvăluiri, mergând până la nivel de restabilire a adevărului pe calea instanței dar, cel mai important lucru, prin sancțiunea pe care o dă publicul, aceea de a boicota, de a ocoli pe veci organul de potlogărie mediatică.

Nu e cazul nostru. Publicul este pur și simplu sedus de exagerările, contorsiunile, ba chiar și minciunile publicistice. De neînțeles, dar așa e, uitați-vă la cifrele de audiență.

Care este urmarea? Publicul, deși urmărește asiduu violul asupra adevărului, nu crede o iotă din ce i se prezintă. "Au zis ăștia că mâine e cod portocaliu de frig." "Păi asta spun tot timpul. Oi crede când oi vedea cu ochii mei."

Lipsa de credibilitate a sursei de informare se transferă informației, astfel că nimeni nu mai dă doi bani pe ce spune gazeta. Și asta fac inclusiv autoritățile. Care, plictisite de alarmismul nemăsurat, nu mai iau nicio decizie. Adică, atunci când ar trebui să intervină, nu o fac, pe motiv că situațiile excepționale de criză sunt foarte frecvente și nu mai ajungi nicăieri dacă le bagi în seamă pe toate.

Mai exact, este o păcăleală reciprocă, in care presa minte cu speranța că va obține un avantaj, în principal, financiar, iar publicul se face că dă importanță, dar tratează știrile ca pe un film artistic cu accente dramatice de telenovelă, presărat cu puțin horror de la crime, violuri și accidente, dar și cu oleacă de umor (in)voluntar, produs de reacția politicienilor bezmetici, nelămuriți ce caută în lumea asta.

Unii se fac că spun adevărul, ceilalți se fac că îi cred. Pe lângă consumatorii de presă, păgubiți mai sunt și plătitorii de publicitate, care, amețiți de cifrele audienței, nu conștientizează un lucru evident: lipsa de credibilitate a gazetei/televiziunii/siteului grevează și asupra produselor/serviciilor promovate în calupurile publicitare. În principiu, asta ar trebui să fie grija departamentelor de marketing de la firmele plătitoare care, pe lângă cifrele de audiență, trebuie să fie atente și la încrederea pe care o acordă publicul, sursei de informații. Adică, dacă vrei ca lumea să aibă încredere în marfa ta, e bine să nu te lași lăudat de mafiotul cartierului.

#moaradebaliverne

Iarna grea, omătul mare...

 Zăpada troienită inspiră multe nostalgii. În mare parte, bazate pe aduceri aminte din alți ani, mai tineri, mai voioși și mai bravi în fața nămeților.

În iarna lui '86, decembrie adusese un ger spre -30°, astfel că armata devenise un pic cam grea. Eram santinelă într-o noapte ca aceea și simțeam gerul cu ace de sticlă în fiecare respirație. Eram echipat "regulamentar", adică șubă lungă până în pământ, croită pesemne pe umerii unuia mai voinic. Cântarea vreo douăzeci de kile și era scorțoasă de stătea în picioare și fără om înăuntru. Peste ea, o căciulă soldățească cu urechi, groasă și slinoasă, care se preda "schimbului", adică următoarei santinele, împreună cu șuba și pistolul mitralieră. Erau atât de murdare și uzate că era greu să-și dea seama cineva care erau culorile originale și care a fost primul lor război. La asemenea trusou se asorta și o pereche de șoșoni de blană, largi și înalți, în care trebuia să bagi piciorul încălțat cu bocanc. Arătam ca Hagrid, dacă Hagrid ar fi fost bărbierit, ar fi avut 18 ani și 60 de kile. 

Eram "blindat" împotriva frigului dar, cu toate acestea, simțeam gerul strecurându-se, încolăcindu-mă și mușcând ca un piton de foc înghețat, că nu știam de câte ori puteam să mai respir până la sfârșitul celor trei ore de gardă. Așa cum eram îmbrăcat, nu prea mai înțelegeam care mai era rolul meu. Să apăr unitatea de inamic? Nici măcar nu puteam ridica pușca, iar degetele erau țepene. Să fug după hoții care s-ar fi lăcomit la bunătățile dintr-o unitate militară? Abia puteam păși, încercând să nu stau cu fața în bătaia crivățului. Poate doar să-i sperii, dar cum aș fi putut speria niște demenți care merg la furat la -30 de grade dintr-o unitate militară?

Eram aproape sigur că mă vor găsi congelat, în interiorul șubei, ca un miez de nucă, prea mic pentru a putea umple învelișul rece și ostil.

Salvarea mi-a venit de la santinela postului apropiat, care se săturase de consemn, de jurământul militar, de toți tâmpiții din comandament și voia să se încălzească, cu toate riscurile și pedepsele care îl pășteau.

M-a chemat să intrăm într-un camion de armată, o mândrețe de DAC, unde tot era frig, dar nu ne mușca gerul de ochi. Eram cam îndoit, "dacă ne prinde caporalul?", dar m-a asigurat că pune alarma de la ceas să sune, cu jumătate de oră înainte de schimb, ca să ne găsească la post, înghețați și vigilenți.

Nu știu câți ați experimentat trecerea bruscă de la ger cumplit la o relativă căldură, că în cabină ne-am dezmorțit un pic, dar eu aș recomanda asta celor care se plâng de insomnii. N-am auzit nicio alarmă de la niciun ceas. Amicul se lăuda cu un Seiko electronic cu melodii, la mare preț pe vremea aceea, la care puteai programa o sonerie, însă, ca să o auzi trebuia să ții ceasul la ureche, să fie liniște în jur și să fii treaz. Aici cred că am greșit. După două ceasuri de ger urmate de somnul binefăcător, nu poți avea pretenția să te scoale un țârâit mai slab decât al unui greier bolnav.

Ne-a trezit, în schimb, gradatul nervos, urmat de șirul de soldați îndoiți de râs, care ne priveau cum coborâm, bezmetici și vinovați, din cabina camionului. Vinovați, dar vii.

Au raportat cazul mai departe, așa că ne-au scos la raport, ne-au mustrat militărește și ne-au tuns chilug, spre gloria instruirii militare.

Am senzația că v-am mai povestit întâmplarea. Îmi e încă proaspătă în amintire, de parcă a fost, cândva, nu demult, acum vreo doi ani. 

Azi-dimineață am scos mașina din parcare cam greu, doar după ce am accelerat mai zdravăn, însă, când să plec pe străduță, am început să patinez (nu eu, mașina), de mă apucase disperarea. Mă grăbeam, mașina nu mergea în nicio direcție, nici în parcare n-o mai puteam băga, nici nu mi-ar fi fost de vreun folos, că trebuia să ajung la serviciu. Norocul meu a fost un trecător, care s-a apucat să împingă mașina, de am putut intra pe făgașul unde roțile au început să tragă. Nu i-am văzut fața omului, nu i-am mulțumit, ci doar am accelerat cu disperare ca să ies dintre nămeți. Îi doresc multă sănătate și sper să primească ajutor când are mai mare nevoie, fără să-l ceară, doar să-i fie oferit, așa cum a făcut și el.

De fapt, cred că nu zăpada și culorile iernii sunt cele care ne impresionează. Ci omenia, binele necondiționat, solidaritatea în fața situațiilor critice, acestea sunt albul imaculat al sufletelor noastre, ca o zăpadă peste urâțenia care ne găurește inimile, atunci când e totul ușor și bine.

Criză la frontiere

Când Cristinel, nepotul primarului, veni cu Leana de mână s-o prezinte familiei toată lumea era mulțumită. Nu credeau că o să-l mai vadă vreodată însurat, iar fata li se părea acceptabilă, chiar dacă era un pic cam slobodă la gură.

"N-are nimic, e nevoie de femeie zdravănă ca să-i facă rost la mormolocul ăla" fu părerea unanimă și le dădură binecuvântarea.

După care, cineva care o cunoștea mai demult pe Leana Bijboc avu o discuție discretă cu primarul, astfel că acesta își dădu seama la timp ce pericol îi păștea nepotul.

Cu Cristinel era imposibil să vorbești, că era îndrăgostit până-n străfundul mațelor, deci singura soluție era să aibă o discuție hotărâtă cu domnișoara Bijboc.

Leana nu păru surprinsă de aventurile pe care i le știa primarul, ba chiar fu interesată să completeze unele lacune cauzate de consumul iresponsabil de alcool, dar se ținu tare. Știa că-l are în mână pe Cristinel, era hotărâtă să-și facă un rost în viață și n-avea de gând să cedeze niciun milimetru.

Atunci primarul Mitică Șorț îi propuse s-o angajeze la primărie.

Aici au început să se înțeleagă, după ce au discutat despre o leafă boierească și o funcție de conducere.

Cristinel fu afectat de despărțire, dar nu prea tare că Leana îi permitea s-o viziteze, atunci când n-avea musafiri.

Acum, primarul trebuia să rezolve problema domnișoarei Bijboc. Unde boala s-o angajeze? Facultate nu avea, nici măcar de diploma de bacalaureat nu era chiar așa sigur, dar o noapte de chibzuință și un litru de rachiu îi dădură soluția: o va numi șefa pazei.

- "Vei apăra bunul obștesc, nimic nu mișcă fără voia ta! Vei fi ca un ministru al apărării", încercă el s-o momească, dar bătea la ușă deschisă, că Leana Bijboc deja scruta viitorul luminos.

- "O să-mi dai pistol?"

- "Nu."

- "Pușcă?"

- "Nu."

- "Măcar pulan."

- "Ăăă, bine."

Leana avu grijă să informeze pe toată lumea că era un nou șef în funcție, care nu mai era dispus să tolereze niciun lucru care ar putea știrbi pacea și securitatea comunei.

Se asemuia uneori în public și în privat cu alți miniștri ai apărării, ba chiar se gândea să-și schimbe numele în "Anna Leana Bijboc".

Leana voia cu tot dinadinsul să arate sătenilor că fusese angajată pe bază de competență, nu cum bârfeau unii pe drept. Sau, dacă nu era loc de competență, măcar să arate că știe să facă lucrurile la modul profesionist. Sau, dacă nici asta nu mergea, măcar să se facă așa de afurisită cât să nu aibă nimeni chef s-o ia la mișto.

Așa că, luni dimineață, când oamenii primăriei, în frunte cu Șorț, abia se adunau după un weekend de chef, Leana Bijboc le prezentă noul plan de apărare a comunei: "Cea mai bună apărare este atacul!"

- "Adică vrei să adunăm echipa de fotbal?", întrebă Șorț cu puțină speranță în glas.

- "Ce fotbal? Eu vă vorbesc de viitorul comunei, de năzuințele noastre de veacuri, de drepturile care ne-au fost violate de către cotropitori!", clamă șefa apărării, iar toți cei prezenți își dădură seama că, în weekend, toți stăteau cu familiile, lăsând-o pe Leana singură și neîndestulată. Trebuiau să rezolve cumva, prin rotație, pe bază de grafic, altfel migrenele de luni riscau să devină insuportabile.

- "Ce cotropitori, ce violatori?", întrebă Floriana cu regretul că are casa un pic cam departe, pe deal, iar asta o împiedică să ia parte la evenimentele importante ale satului.

- "Cei care ne-au răpit mișelește satul Fundu Ursului!" tună Leana, îmbujorată, despletită și încinsa rău.

"Mitică, fă ceva cu nebuna asta" îi scrise paznicul, primarului, pe WhatsApp.

- "Lenuța dragă, stimată doamnă" făcu primarul Șorț cu toată bunăvoința de care era capabil la ora aia. "Au făcut referendum, au votat cu 90%, noi ne-am bucurat că am scăpat de ei. Trei sferturi sunt beneficiari vemeghe, acum e problema lui Știubei."

Costică Știubei era primar tânăr, la primul mandat și fusese mândru că într-un an a reușit să sporească teritoriul comunei Osterei cu 25 la sută prin anexarea fund-ursulenilor. După ce a tras linie la primul buget și-a dat seama că nu tot ce-i mult e și bun, mai ales că noii veniți nu contribuiau cu nimic la buget, fiind exponenții unei lungi succesiuni de evazioniști, dar, neavând surse de venit declarate, trebuiau să primească ajutoare sociale.

Când au părăsit comuna Alemanda, primarul a declarat evenimentul "Rejuvenarea Alemandei" și au ținut chef trei zile, cu participarea unor cunoscuți interpreți din județ și chiar a unuia care semăna cu Guță. Unii mai jură și azi că ăla era Guță, dar televiziunile dezinformează.

- "Aha, deci i-au manipulat. Au făcut propagandă mincinoasă ca să ne facă pagubă. Trebuie să luăm măsuri!" continuă Leana Bijboc, cu mai multă îndărătnicie, observând că nu toată lumea era de părerea ei. Ba chiar niciunul nu era de părerea ei, dar trebuiau s-o liniștească cumva, că cine știe de ce mai era în stare.

- "Eu zic să le aplicăm niște sancțiuni! sări Mihăiță cu soluția pașnică.

- "Ce sancțiuni, Mihăiță?" vru să știe Șorț.

- "Sancțiuni economice. Să le punem restricții la importuri."

Toată lumea răsuflă ușurată. "Băiatul ăsta are viitor. N-o să rămână agent agricol toată viața" gândi primarul, un pic mândru că fusese prieten cu maică-sa în tinerețe.

- "Mai concret, ce să facem?", rosti Mitică Șorț întrebarea pe care și-o puneau toți.

- " Să le interzicem să mai vândă produse pe raza comunei noastre" explică Mihăiță.

"Nu e al meu, că eu nu fac copii așa de proști" gândi primarul, realizând de ce Mihăiță n-a fost în stare să facă nici școala de șoferi. Pentru alemăndeni erau foarte bine venite schimburile cu osterenii, că ce n-aveau unii, aveau ceilalți și prețurile nu era mari în zilele de târg.

Însă prioritatea "strategică" a primarului era s-o scoată de sub tensiune pe Leana, că altfel nu puteau merge să bea "cafeaua de dres", obicei vechi în zilele de luni.

Pe Mihăiță îl rezolva el mai încolo, că era băiat de înțeles, moale și naiv. Așa că alese soluția diplomatică.

- "Bravo, Mihăiță! Așa se rezolvă lucrurile în politica mare. Îi sancționăm vreo săptămână, ca să știe să nu mai cotropească pământul strămoșesc."

Chestia asta o cam dezumflă pe Leana, dar nu era problemă, nu era asta singura dezamăgire din viața ei.

- "Bun, și eu ce fac cu pulanele?" întrebă Leana Bijboc, când toată lumea credea că criza se terminase.

- "Ce pulane?" întrebă primarul sperând că n-a auzit bine.

- "Păi, am comandat 500 de pulane pe internet, ca să mergem să ne luăm înapoi teritoriile."

- "Nu-i nimic, le vindem duminică la târg. Amânăm aplicarea sancțiunilor cu o săptămână."

Fragment din romanul autobiografic "Vortexul liniar"