Jocurile paralimpice la Văleleni

„- Iată, dar, stimați ascultători, ne aflăm în comuna Gâtu-văii, unde participăm la o manifestare deosebită: „Jocurile paralimpice – 2019”. Stăm de vorbă cu un participant la toate cele două ediții desfășurate până acum. Cum vă numiți?

- Mă numesc Arcadie Hasmațuchi și sunt locuitor al comunei Gâtu-văii, satul Văleleni.

- Poate Văleni.

- Nu. Văleleni! Comuna este compusă din trei sate: Deleni, Văleni și Văleleni.

- Păi de ce se numește așa, Văleleni?

- A, e istorie veche de vreo zece ani, cam din timpul evenimentelor din Decembrie.

- De la evenimentele din Decembrie au trecut aproape 30 de ani, nu 10.

- Nu despre alea vorbesc. Evenimentele din Decembrie ale comunei noastre. Înainte de astea, satul nostru se numea Chișcădaga, un nume frumos, un nume respectat. Dar jocurile de culise ne-au privat de acest nume și renume.

- Ce s-a întâmplat, că m-ați făcut curios?

- Ce să se întâmple? Tradiția seculară a bătăilor de Anul Nou dintre Deleni și Văleni, în care numeroși cetățeni ale celor două sate își eliberau energiile acumulate în timpul anului, care cu bâta, care cu ciocanul, care cu ranga, fiecare cu ce avea pe acasă și se simțea mai îndemânatic.

La un moment dat au constatat că flăcăii lor nu se mai puteau însura cu fete frumoase, așa de pociți rămâneau de la bătăile astea. Ce să vă zic, erau așa de urâți că a trebuit să pună primăria becuri în toată comuna, ca să poți ieși noaptea din casă.

- Și ce au făcut? Ce poveste pasionantă! Toată țara urmărește cu sufletul la gură această istorie adevărată, această saga a Chișcădăgii...

- Așa că au trebuit să se însoare cu fete urâte, dar la un moment dat s-au terminat și astea. Mai rămânea să se însoare între ei, dar nici lor nu le plăcea cum arătau.

În schimb, tinerii noștri, care nu participau la bătăile lor, erau chipeși și aveau toate membrele și toți dinții, așa că aveau de unde alege mirese frumoase. Chișcădăgenii erau foarte mândri de tineretul care popula satul și le cam dădeau cu flit la căpcăunii din vecini.

Într-o zi, delenii și vălenii s-au întâlnit și s-au sfătuit să oprească tradiția ologelii de iarnă, așa că de Anul Nou au stat toți în case, au primit urători și au băut de necaz.

În anul următor, au răbdat ei cuminți, dar umblau prin sat cam nepotoliți și lucrurile mai scăpau de sub control, că era deajuns să ridice unul parul, că săreau toți. La sfârșitul anului, când au tras linia, au văzut că erau mai pociți, mai ciungi și mai ologi decât în ceilalți ani, când se băteau doar de distracția sărbătorilor, în mod organizat.

Așa că iar s-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot renunța la tradiții, că fără oleacă de bătaie viața lor nu are rost. Dar cum să facă? Și atunci șarpele invidiei i-a mușcat de inimă și s-au hotărât să facă totuși bătaia, dar satele lor împreună, împotriva celor din Chișcădaga. Ai noștri n-au vrut, dar asta mai mult i-a înfuriat pe cei din tabăra deleano-văleană, ca să zic așa.

Au venit peste noi și ne-au bătut de ne-au rupt vreo trei zile, de umbla tot satul văitându-se: „Văleleu, văleleu!” Din acest motiv ne-a rămas numele Văleleni.

- Extraordinar, istoria zbuciumată a satului, relatată chiar de către un observator ocular.

- Ocular, dar chiar și picioral. După cum vedeți mă deplasez cu ajutorul unui baston. De alții e mai rău. Că au ajuns mâinorali, spinorali și chiar caporali, de-a dreptul.

- Extraordinar! Presupun că așa v-a venit ideea să organizați jocurile paralimpice. Ce idee plină de altruism și de sportivitate! Ați decis să înlocuiți bătaia care desfigurează cu sportul care configurează, dacă-mi este permis să mă exprim așa.

- Vă este permis, sigur că da. În cele trei zile de jocuri și concursuri, fiecare face ce vrea, așa că puteți să-i spuneți cum vreți.

- Mă bucur că am avut ocazia deosebită de a informa stimații noștri ascultători cu privire la evenimentul unic din satul dumneavoastră. Acum, tot pentru ascultătorii noștri, ce ne puteți spune despre probele și concurenții cu dizabilități care vor participa la acest eveniment sportiv de excepție.

- Ce dizabilități?

- Adică handicapați. Unde sunt handicapații?

- N-avem dom-le, decât unul, da ăla nu vine, că ne strică cheful la toți. Săracu’ Verginel a rămas handicapat când a văzut-o pe Zinovica fără sutien, că el nu mai văzuse sutien și nu știa la ce folosește. El credea că alea stau în sus așa, suspendate, ca niște minuni ale naturii. Când a văzut bietul Verginel că Zinovica purta bretele i s-a făcut lehamite și s-a retras în el, ne bănuiește pe toți că vrem să-l păcălim, că totul în viață e minciună. Așa că i-am transmis cu blândețe că-i rupem picioarele dacă-l prindem pe aici, deci nu cred c-o să vină.

- Vai de mine, ce fel de jocuri paralimpice sunt astea? Care sunt probele sportive? Cine sunt concurenții?

- Păi, avem așa: tablagii, barbugii, popi-proști și machitoni.

- Poate machidoni.

- Nu, machitoni! Știi cum sunt Hagi și Halep campioni, ei fiind machidoni. Așa și ai noștri, sunt campioni la macheală, adică machitoni. O să-i recunoașteți ușor.

- Dar ce văd? Se joacă pe bani? Ce fel de sporturi sunt astea? E permis să se joace pe bani?

- Nu numai că e permis, dar chiar e indicat. Altfel nu vine nimeni să joace. În plus, este o formă de recompensare a efortului și norocului.

- Cum adică? Vă rog să explicați ascultătorilor noștri că mie mi s-a blocat creierul.

- Știți cum e la jocurile olimpice? Te antrenezi patru ani, uneori și mai mult și abia dacă apuci să fii în primii trei. Vin ăia îți atârnă o tinichea de gât și te trimit acasă.

La noi se respectă valoarea. Dacă ești bun și câștigi, primești parale. De aia le-am botezat „Jocurile paralimpice”!

Fragment din romanul autobiografic: „Zenovia – mărire și decădere”

Detalii semnificative

“Ce înveți în școală nu te ajută cu nimic în practică. Crede-mă, cu perseverență și tenacitate poți face tot ce dorești în viață. N-ai nevoie de multă carte.

Uite, eu, de exemplu. Mă știi, sunt crescut la oraș de mic copil. Am văzut animale doar la zoo și în vacanțe, la țară. Dar de vreo doi am trecut pe creșterea animalelor. Am luat un ied, în primăvară, cu gând să-l tai de sărbători. L-am luat viu, că am zis să-l mai țin prin curte, să se îngrașe, că aveam iarba mare. Cu timpul, m-am atașat, că așa e cu animăluțele. Se uită la tine cu ochii ăia mari și rotunzi și fac atâtea nebunii că stai și râzi singur, ca prostul.

M-am hotărât să nu-l mai tai. Am zis că să crească pe lângă noi, că e frumos să avem o căpriță care să dea lapte, pentru că laptele de capră este foarte sănătos, n-are colesterol și e plin de vitamine. Iar, mai târziu, poate să mai facă niște iezișori și facem o afacere. M-am uitat pe net cum se crește și am văzut că nu e pretențioasă, dar dă lapte cam puțin.

Anul trecut am început s-o mulg. Trebuie atenție și îndemânare, că nu e ca la vaci. Nu cantitatea contează, ci calitatea. Ideea e că aveam tot timpul lapte proaspăt. Așa că am zis că trebuie să dezvolt afacerea. Voiam niște iezișori la fel de nebunatici ca ea, dar pentru asta trebuia s-o dau la montă. Trebuia doar să găsesc un cioban care să fie interesat să împărțim profitul și, mai departe, să ne bazăm pe instinctele materne ale Roxanei, că așa am botezat-o: Roxana.

Așa că am căutat o stână pe Facebook și am intrat în legătură cu ciobanul. Ai idee câte stâni au pagină de Facebook? N-ai să crezi, puzderie! De parcă fiecare oaie și fiecare capră ar avea pagina ei personală. Te sperii, nu alta!

La momentul stabilit, m-am prezentat cu Roxana la cioban, pentru operațiunea de montă. Adică să facă amor cu un țap, chestie din care capra devine gestantă și apoi fată doi iezi. Ai văzut câte chestii de specialitate cunosc? Mai spun odată: nu pierde timpul prin facultăți, învață să folosești Google.

L-am rugat pe cioban să caute, totuși, un țap dintr-o rasă mai productivă, că eu mai mult de o jumătate de ceșcuță de lapte pe zi nu obțineam, oricât m-aș fi străduit.

Am dat-o jos pe Roxana din mașină și, ce să vezi, ciobanul nu mai voia să facă afacerea cu mine.

- De ce, domnule cioban?, l-am întrebat eu.

- Păi, nu vezi că capra ta e țap? mi-a zis el. Și a continuat: Dar așa țap relaxat n-am mai văzut în viața mea!”

Fragment din romanul autobiografic: “How to be a superhero”

P.S. În curând voi da drumul unui vlog. Abia aștept să văd ce o mai fi și ăla.

Cireșul părăsit

Norul juca în penumbre irizațiile triste ale semilunii și asta îi adânci durerea surdă, aproape viscerală. Parcă era acolo, dar, mai mult, parcă nu era, întrebându-se cu dureroasă recurență ce ar fi putut face să schimbe trecutul. Întunericul îl moleșea, iar lucirile plăpânde care pătrundeau pe fereastră se jucau cu plăsmuirile disperării sale.

În chip ilogic sperase s-o găsească acolo, negându-și părăsirea, ca un joc inocent de-a iubirea, în așteptarea îmbrățișării și lacrimilor izvorâte din fericirea iertării. Era doar absența sa, dureroasă ca o inimă extirpată dintr-un trup avid de viață, flămând de iubire, ca un cireș înflorit, smuls din rădăcină.

Cu ochii amintirii îi urmări conturul trupului ascuns în mătase, așa cum îl văzuse aievea de atâtea ori, păzindu-i somnul diafan. Mângâie cearceaful, acolo unde altă dată îi alinta trupul, încercând să reconstituie căldura pierdută a ființei sale chinuitoare.

Se întinse pe toată umbra plăsmuirii sale, acoperind urma iubirii sale, cu disperarea mută a saltului în gol, de parcă asta ar fi putut să-i oprească prăbușirea lăuntrică. Se agăță cu mâinile, cu văzul, cu mirosul, cu toate simțurile, cu toate convulsiile sufletului său, aflat în fază terminală.

Deodată, sări drept în picioare, străfulgerat de-un gând: “Bă, ia stai oleacă. Ăsta nu-i patul meu!”

Fragment din volumul autobiografic “Capitolul 2: Singurătate”

Comoara familiei

"- Acum un an ți-am încredințat supravegherea unicului meu fiu, pe care l-am trimis la studii pentru a-mi urma la conducerea afacerilor și pentru o carieră politică de succes. Ce-mi poți spune despre performanțele sale?
- Doresc să știți că raportul meu va fi unul sincer, bazat pe informații reale, indiferent de conținutul acestora.
- Vreau să știu cu adevărat ce face și îți promit că voi reacționa rațional.
- Să începem: încă din prima săptămână și-a constituit un grup de prieteni, în scop distractiv. Petreceri frecvente, cu alcool și alte substanțe, în compania unor tinere dubioase, astfel că a fost dat afară din cămin.
La școală s-a dus după o lună, în scopul de a preleva anumiți compuși din laboratorul de chimie. Vizita a avut loc în timpul nopții și conducerea a alertat poliția. N-a fost acuzat oficial, dar este în cercul de suspecți.

- Poate a găsit vreo tânără care să-l mai potolească.
- Tinere a găsit mai multe, dar niciuna nu a avut darul de a-l potoli. Aș spune, chiar, dimpotrivă. În orice caz, nu este prea statornic în relația cu o fată. Sau cu un băiat...
- Cu un băiat? Vrei să spui ca fiul meu este atras de băieți?
- De fete, de băieți, nu prea alege. Pe noi ne-a derutat tot timpul.
- Hmm... Dar la învățătură ce rezultate are?
- Nu prea grozave. De trei ori a trimis colegii să dea examen în locul lui, profitând de faptul că profesorii nu-l știau după chip. De cateva ori a copiat direct din cărți, iar examenul cel mai greu l-a trecut după ce i-a strecurat profesorului o minoră în așternut.
A fost destul de greu pentru noi să mușamalizăm unele situații, de aceea și costul prestației noastre este mai ridicat. Întreb, totuși, ce aveți de gând să faceți cu el?
- Nimic.
- Cum, nimic? Dar cui veți lăsa afacerile, cariera politică?
- Lui! Acum este pregătit."

Fragment din romanul autobiografic "Deriva oceanelor"