Duminică, un bun prieten m-a invitat, de ziua lui, la o "Soleanca" la Chișinău. Pe care am apreciat-o binevoitor, mai ales că a fost precedată de două shot-uri de Hortița, pe care o recomand.
Nu insist asupra iahniei cu afumătură, sever ajustată de o colecție de murături și nici asupra Traminerului (care nu seamănă cu al nostru), dar nici asupra vinului Roze, pe care l-ați văzut în poză. O mențiune aș face plăcintei cu ou, carne și brânză care, zău, nu mai trebuia.
A durat ceva, mai ales că am dorit să vizităm și MallDova, pregătit de Crăciunul pe vechi, căutând păpușa Masha.
Ideea e că ne-am simțit bine, dar noaptea se apropia. Și n-aveam chef de stat în vamă. Așa că m-am gândit să profit de facilitățile Poliției de Frontieră, care ne oferă, în timp real, informații despre aglomerația din vamă. Am deschis internetul (în roaming) un minut și ne-am asigurat un drum liniștit și rapid spre casă. Pe drum am primit un mesaj ciudat, că am consumat 50 euro pe internetul în roaming și dacă mai vreau internet să le mai dau niște bani. "Aberații", a spus creierul meu amorțit de plăcintă. "Cum poate costa un minut de internet în patria soră 50 de euro?! Nimeni nu este nebun să facă așa ceva. Este o greșeală."
M-am înșelat. Nu era o greșeală.
După două zile zi am primit factura: 307,68 lei. Care e mai mult de 50 de euro, între noi fie vorba. Dar când te lăcomești la un contract de telefonie de 4 euro trebuie să fii pregătit și pentru așa ceva.
"Nu-i nimic, mi-am zis eu, încă îmbătat de aroma soleancăi (cu smântână și lămâie). O plătesc luna viitoare, după ce îmi mai revin cu banii (tocmai am fost peste hotare, nu-i așa?)". Aici Kafka și cu Grinch au făcut un copil: termenul e de TREI ZILE. Adică trebuia plătită până azi.
Am mai pățit-o cu firma lui Zoli. Când e vorba să-ți ia gâtul folosește ultimele descoperiri în domeniu. Pun pariu că ăia de la Star Wars aici au văzut prima dată sabia aia roșie, care crește din lanternă.
Așa că am împrumutat euro (ca să dau înapoi tot euro), am schimbat la banca unde ne jupoaie la bancomat (la asta o să mai revin) și i-am cerut domnișoarei-drăguțe să rețină din bani pentru plata dijmei.
Am luat chitanța și, fericit, le-am scris la adresa de mail menționată că le-am dat tainul, cu lux de amănunte: cine sunt, ce număr port, care e numărul facturii, care e numărul chitanței, în final o odă de preamărire (cu stimă...).
Asta dimineață, devreme. Am fost al doilea client!
După serviciu mă apucă grija și zic că n-ar fi rău să-i sun pe robii lui Tezarii și să le spun să nu glumească cu mine (cum au mai făcut) că le-am plătit birul și am nevoie de telefon/internet/tv în weekend.
Mi-a răspuns o domnișoară-drăguță, care m-a asigurat că totul e în regulă dar, în mod excepțional, în mod cu totul excepțional, dacă se întrerupe serviciul să-i sun și imediat voi fi reconectat (telefonul, nu eu).
Am fost deconectat. Dar au fost politicoși și mi-au dat SMS înainte. Așa, ca să-mi bată obrazul că n-am ținut cont de celelalte 547.435.324.765 de SMS-uri de amenințare pe care le-am primit săptămâna asta, eu și membrii familiei mele.
Am sunat din altă rețea (Slavă Cerului că am telefoane și în alte rețele) și mi-a răspuns nepotul lui Beke Istvan: "Trebuia să faceți poză la chitanță să ne-o dați pe mail, că banca poate confirma abia în termen de cinci zile. Așa e procedura."
Degeaba i-am spus că n-am văzut scrisă nicăieri procedura asta, degeaba i-am explicat că chitanța e la birou și nu bat orașul pe zăpadă ca să mă conformez procedurii, a rămas pe a lui: nu pot suna și nu am internet pe telefon. Pentru un trafic de 4,7 Mb, care m-a costat 50 de euro!
Deci, dragi prieteni, dacă voi avea ceva important să vă comunic, mai bine sunați voi.
P.S. Acu stau și mă gândesc: oare mi se trage de la faptul că am chefuit după ce s-a terminat Revelionul de la noi și n-a început Crăciunul la ei? Oi fi fost atras într-o chestie temporală sau ceva?
vineri, 8 ianuarie 2016
vineri, 25 septembrie 2015
Cu reclama la WC
Când începe reclama la tv mut pe alt
post. Acolo, coincidență, începe calupul de reclame. Mut pe altul,
ce să vezi? - reclame. Și tot așa. Mai ales la posturile de știri
e chestia asta. Adică se bat între ele (posturile de știri), dar
când e vorba de parale își dau mânuța fructuos și dau reclamele
în același timp, ca să n-ai de unde alege.
Eu nu mă uit la reclame din câteva
convingeri foarte sănătoase. În primul rând, nu am impresia că
emisiunile au o calitate atât de bună încât să le fac cinstea de
a urmări și sponsorii. Oricum spun minciuni, iar cablul și
curentul eu le plătesc, deci mă mint pe banii mei.
În al doilea rând, „vedetele”
unor „emisiuni” iau cam mulți bani pentru ceea ce fac. De aia nu
mă uit nici la știri, nici la manele, nici la cearta mătușii cu
nepotul violat, așa că acum vorbesc din amintiri cam îndepărtate.
În al treilea rând, reclamele sunt
atât de proaste și par destinate exact iubitorilor de emisiuni de
la ora 5, încât cred că nu-mi sunt destinate, așa că mai bine mă
duc la toaletă.
De fapt aici voiam să ajung. Acesta
este singurul merit pe care îl găsesc pauzei publicitare, timpul pe
care ți-l dă pentru a asculta de nevoile trupului, timp în care
poți rememora momentul culminant al filmului, cu eventuale analize
și asta fără a pierde vreun minut din program.Nu puteam face asta
pe vremea lui Ceaușescu pentru că atunci filmele nu se întrerupeau
decât dacă trebuia să înceapă jurnalul cu vreun breaking-news
despre efectele miraculoase ale mecanizării în domeniul muzical.
Dar și chestia asta are un
inconvenient. Problema e cam așa: fiind toate reclamele în același
moment, toată lumea se duce la toaletă cam odată, ceea ce înseamnă
că evacuarea reziduurilor în canalizare are loc simultan. Asta
aglomerează conductele, o mare cantitate de murdărie străbate
orașul și de asta, cred eu, miroase atât de urât uneori
societatea noastră.
miercuri, 23 septembrie 2015
Șoferie, boală grea...
Nu cred în chestia că „toți
taximetriștii sunt tâmpiți”. Sunt oameni și ei cum sunt și
alții, unii mai buni, alții mai răi. Problema e că, atât timp
cât au mașini galbene, sunt ușor de identificat și de etichetat.
Am văzut și eu, ca toată lumea,
diverși șoferi de taxi care cam sfidează regulile și pe noi,
ceilalți șoferi. I-am văzut întorcând pe linie continuă, i-am
văzut staționând în intersecție, unde încurcă cel mai rău,
i-am văzut depășind în condiții de risc și altele de care nu
mai vreau să-mi amintesc. Am văzut, ce-i drept, și șoferi de taxi
care m-au lăsat să ies de pe un drum fără prioritate, care m-au
ajutat cu atitudine amabilă în alte situații, deci am motive să
nu-i bag pe toți în aceeași oală.
În general, plec de acasă calm. Mă
bucur când Heidi (Corsa-Klum) o ia la a doua cheie și mă înscriu
în universul traseelor rutiere cu bucuria că împărtășesc asta
cu miliarde de semeni încântați de forma rotundă a volanului.
În zilele astea e cam greu de circulat
prin oraș, în anumite zone. Se lucrează, cam toată lumea vrea să
pornească și să ajungă odată, e cam dificil să rulezi cu viteză
constantă și trebuie să fii atent să nu te apropii prea tare de
alții, dar să nu-i lași nici pe ei să fie pre intimi cu mașina
ta sau chiar cu tine. Graba, dorința de a ajunge un metru mai în
față, ne stresează și ne produc primii nervi. Nu sunt mari, sunt
mititei, abia ca niște cozi de șoricel. Niște cozi mici și
energice care se plimbă neastâmpărate de colo-colo, te sfătuiesc
prost în legătură cu tânărul cu SUV care e proprietarul străzii,
cu tânăra blondă din mașina roșie care trece pe culoarea roșie,
cu stimatul pieton care știe că zebra te ferește de accident, de
șomaj și de buba verde și savurează momentul călcând agale...
Evident că puțină relaxare și
înțelegere ar face minuni în trafic. Am întârzia cu câteva
minute la programul la care și așa nu ajungem la timp, dar ce vis
frumos și feeric am trăi la opt dimineața. Am văzut chestia asta
în alte țări, pe când credeam că nu e posibil așa ceva și am
rămas cu sechele: adică la noi de ce nu s-ar putea?
Conduc o mașină mică și sunt
obișnuit să nu mă ia lumea în seamă. Șoferii de la clasa medie
în sus se simt datori să mă depășească și, dacă cumva ajung
înaintea lor la o intersecție, se simt jigniți și caută cu orice
preț să mă lase iar în urmă. Până și copiii nu prea se
sinchisesc și-mi trec pe dinainte de parcă sunt cățelul comunitar
mic și prietenos de la blocul lor.
Îmi dau seama că e obișnuință de
comportament să te identifici cu mașina pe care o conduci, căci am
căzut și eu în păcatul asta de câteva ori. Când ești pe mașină
compactă îi vezi prăpădiți pe aia din clasa mică („săracii
de ei”). Când conduci SUV sau camionetă te uiți cam de sus, vezi
strada mai departe, e datoria celorlalți să se ferească. Dacă
te-ai cățărat pe camion deja ai mai multe drepturi decât
automobilistul de rând dintr-un motiv foarte simplu: ție îți
strâmbă bara de protecție, dar el se înscrie la „Rabla”.
Clar că n-ar trebui să fie așa.
Strada e a tuturor, indiferent de lungimea caroseriei. Dar
„vitejiile” din trafic ar trebui să aibă o explicație logică.
Sau cel puțin medicală. Poate că mașinile cu încălzire în
scaune ajută un șezut cu circulație proastă să nu înghețe
iarna. Poate că farurile direcționale ajută un gât înțepenit să
se asigure și în lateral. Despre senzorii de parcare nu e nevoie să
mai spun ceva. Dar sutele de cai putere înghesuiți sub capotă ce
să ascundă? Nevoia de viteză? Dacă Gigel își ia mașină ca s-o
impresioneze pe Violeta cu viteza lui nemaivăzută a cheltuit banii
cu folos? Cred că Violetei i-ar plăcea un pic mai lent, dar mai
romantic... Altfel înseamnă că se lasă păcălită de impresia
artistică.
Acum e timpul să-l introduc în scenă
pe taximetristul de azi-dimineață. Eram la intersecția dintre
Splai Bahlui Drept și Bulevardul Primăverii, venind de pe drumul
fără prioritate. Se știe că e cam grea intersecția, că trebuie
să ai grijă la cei care scapă de semaforul de la podul din Tudor,
dar trebuie să fii atent și la cei care vin din Primăverii pe
prima bandă, care cam mână și ei, chiar dacă au spinări de
măgar la trecerea de pietoni. M-am asigurat, deși văzusem Loganul
galben ieșind de pe pod, dar am zis că eu am timp să fac 10 metri
în timp ce el face 300. Am pornit cu scârț și m-am așezat pe
bandă taman când șoferul profesionist mai avea vreo 30 de metri
până la mine și numai ce l-am auzit claxonând și l-am văzut
apoi venind cu viteză călcând linia continuă, ca să mă sperie,
cum s-ar zice. Să-mi dea o lecție! I-am mulțumit frumos cu
degetul mijlociu, supărat că n-am reușit să rămân Zen și în
momentul ăla. De atunci mă tot întreb: „ăsta ce problemă
medicală o avea?”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)