Nunta secolului

Se apropiau "Zilele comunei Pitulați" și toți ai casei se găteau cu haine noi, ca pentru o nuntă la restaurant. Lui Aurel nu-i luaseră costum pe motiv că "cine îl iubește, îl iubește și-așa". Ceea ce era adevărat, că în sat la ei nu-l iubea nimeni. Ce zic eu, nu-l iubea nimeni în toată comuna Pitulați.
Primarul le promisese fanfară și roată cu călușei, iar anul următor erau alegeri, așa că ei mergeau pe încredere că o să se țină de cuvânt. Iarmarocul de la Pitulați, în an pre-electoral avea ceva din semnificația rezultatelor din statul Miami, la alegerile americane. Dacă nu ieșea bine, te pregăteai să te întorci la oi și să lași locul unuia mai priceput la nevoile norodului.
La locul festivităților, o toloacă frumos ornată cu panglici și baloane colorate, trona o tribună de unde vorbea primarul, cântau copiii de la grupul folcloric "Vitejii Pitulați" și evolua o parte din renumita fanfară "Frații Ursaru".

Vremea era bună, pentru că primarul hotărâse ca ziua comunei să fie într-o zi cu soare.
Sărbătoarea era cu dată schimbătoare, adică nu era, ca în alte comune, legată de vreo sărbătoare cu ținere sau care să aniverseze nu știu câți ani de când niște ciobani rătăciți au fript o oaie, stabilind vatra satului. Nici măcar nu știau de la ce le vine numele - Pitulați, dar asta nu-i împiedica să fie mândri de trecutul lor glorios și de neamul lor cel odihnit.
Primarul și consilierii stabileau anual Zilele Pitulaților în funcție de buletinul meteo și de bruma de gologani adunați la "venituri". Ceea ce făcea ca sărbătoarea să fie o surpriză pentru toată lumea.
Aurel nu era nici mai bun, nici mai rău ca alții, adică muncea cu râvnă, nu bea mai mult decât un elev de clasa a unșpea și se spăla cam de două ori pe săptămână, ceea ce-i aducea laude din partea gospodinelor oficiale ale satului.
Avea, totuși, o meteahnă. Era din cale-afară de plicticos. Spunea niște chestii atât de imbecile că le făcea pe fetele de măritat să tresară noaptea în somn.
Așa că nu era însurat. Ai lui erau resemnați, dar lumea începuse să vorbească vrute și nevrute despre putințele și preferințele lumești ale lui Aurel, așa că devenise o povară pentru familia lui, care i-a pus 50 de lei în buzunar și l-a lăsat la poarta iarmarocului cu vorbă că să nu se apropie de ai lui până nu vine cineva să-l cheme la căruță, când vor trebui să plece acasă.
Acolo l-a găsit Ramona, la volanul decapotabilei sale roșii, ca o zeiță a frumuseții, îmbrăcată în cele mai noi creații ale caselor de modă. El, un vagabond cu blugii rupți în genunchi, cu un tricou decolorat cu poza formației UB40, ca un veritabil hipster de Dorobanți, năuc și îndrăgostit instantaneu.
Ramona era nepoata primarului și invitată special la festivități, ca un model de succes în lumea afacerilor. Avea mulți bani, era arătoasă și umbla cam despuiată, treabă care a cam împărțit în două părerile despre dânsa.
Fetele și femeile tinere nu dădeau doi bani pe pițipoancele care nu știau să învârtă o sarmală, dar umblau după bărbații altora.
Bărbații, dimpotrivă.
Motiv de mândrie era doar pentru primar și cimotiile sale, care au luat-o în primire, cu temeneli și familiarisme, pe reprezentanta capitalei, și au umblat cu ea, de-a brațetă, prin tot bâlciul, ca să vadă toată lumea. Numai că rubedeniile se considerau egale în neam, așa că nu mergeau în alai, unii după alții, să încapă între tarabele cu bere și mititei, ci toți intr-un singur rând, să fie clar că nimeni nu-i mai prejos.
Mai rău era pentru cei din capetele rândului, care dădeau în nas la fiecare schimbare de direcție și, Slavă Domnului, cam erau, pentru că domnișoara Ramona nu mai văzuse așa ceva, și se întorcea în loc mai ceva ca roata fântânii.
De aia au rămas cu toții crăcănați când Aurel și cu Ramona au anunțat nunta. Ea a decis să se mute în Pitulați pentru că avea mobil și internet și putea să-și conducă afacerile de aici, iar el nu știa de unde atâta fericire pe capul lui. Era răsplata anilor de umilințe din partea sătenilor sau un dar pentru că se păstrase cast pentru iubirea vieții lui? Sau era un dobitoc care i-a făcut vrăji, după cum credea restul comunei?
Aveau o viață minunată în căsuța lor cu două etaje si parcare la subsol. El păștea oile, în blugii lui rupți, în timp ce ea lucra la calculator în odaia în care n-o deranja nimeni, încuiată pe dinăuntru.

Totul e bine în Pitulați. Din când in când Aurel o aude pe Ramona chicotind și vorbind în limbi străine, iar el e mândru și fericit și nu știe cui să mulțumească pentru asta.
Chicotesc și pitulații, pentru că, atât timp cat Aurel n-o ști ce bazaconie mai e și aia "videochat", el și cu Ramona vor trăi mulți, mulți ani fericiți.

Fragment din romanul autobiografic "Nunta secolului"

“La femei sau la bărbați?”

Raphael Dădârlat ajunsese mare prin politică, deși nu avea cine știe ce aplecare spre gargară, șulfăraie sau mânăreală. Ai lui l-au trimis la București imediat după revoluție, ca să-și facă un rost. 

S-a înhăitat cu cine trebuie și, într-un an, a ajuns ceva șmecher pe la parlament. Intrase la grămadă, că era nevoie de nume pe listă și nimeni nu-i dădea vreo șansă.

Ajuns acolo, stătea mai mult pe la partid, o ardea prin localuri cu colegii deputați, mai pârlea câte-o aspirantă la funcții și poziții...

De fapt, așa a ajuns celebru. L-au prins în mașină cu una, atât de speriat încât se îmbrăcase cu chiloții ăleia. L-au dat la televizor, l-au pictat prin gazete, a ajuns de râsul politicii.

Era, cum se spune, mort-din-punct-de-vedere-politic. Așa că l-au dat afară din partid, dar îl știa lumea așa că nu mai avea ce face în București.

Peste tot unde căuta ceva de lucru, râdeau de el și îi făceau faze nasoale: “Ce zici de niște bikini roșii, Raphaele?”, “Bă, tu când te duci la budă, unde intri? La femei sau la bărbați?”

A decis să se întoarcă în sat, deși trebuia să înfrunte miștocăreală și umilință din partea tuturor, însă nu mai știa de unde să ceară ajutor. Părinții erau ultima lui scăpare.

De când a pășit pe ulița satului, parcă îi căzuse ceva în cap. Lumea se îngrămădea să-i strângă mâna, să-l bată prietenește pe umăr. Se ofereau să-l invite la bodegă și chiar îi plăteau câte o țuică. Era speriat, că nu știa ce se întâmplă cu oamenii care, singurii din lume, îi arătau atâta admirație și prietenie, primindu-l ca pe fiul risipitor. 

Dar oamenii erau fericiți că pe unul de la ei din sat l-au dat la televizor.

Fragment din romanul autobiografic “Personajul neutru”

Adio-das

Iar m-au scos din sărite!
S-o iau de la cap: contractul dintre Simona Halep și Adidas a expirat anul trecut. La renegociere, Numărul 1 Mondial a cerut mai mult. Fabricanții de teniși n-au vrut. Pe principiul de aur în comerțul globalist: "Dă-i în mă-sa, românii sunt fraieri".
Probabil,se gândeau că Simona va da chix în Australian Open, că ea nu câștigă turnee de mare șlem. Acum e în finală, unde a ajuns jucând un tenis de nivel super-galactic, dar fără să aibă pe haine sigla vreunui producător de treninguri și teniși.
Treninguriștii s-au prins că, acum, pretențiile vor fi și mai mari. Pentru că una e să ai un contract cu echipa locală de popice din Coimbatore (India) și alta e să îmbraci finalista unui turneu de mare șlem.
Așa că s-a ajuns la cea mai grețoasă, dezonorantă și mizerabilă manevră posibilă în practicile mafiote globaliste.

Cu câteva ore înainte de marea finală, ce-i macină pe marii jurnaliști sportivi? Nu glezna dureroasă a Simonei, nu raportul întâlnirilor dintre finaliste, nu alte informații din lumea acestui sport, obținute cu talent gazetăresc, în folosul cititorilor de presă sportivă decentă.
Nu! Ce îi doare pe ei este că Simona arată ca o sărăntoacă fără bulendre cu siglă. Mai întâi, australienii de la news.com.au, apoi ibericii de la El Pais. Puteți gugăli să vedeți că nu mint.
Concluzie: de acum, la mine în casă nu mai intră niciun produs de la adidas. Nu mai cumpăr, nici cadou nu primesc, nici dacă mă plătește cineva nu mă mai ating de ceva care poartă semnul ăla.
P.S. Azi am intrat, după foarte mult timp, într-un Kaufland. M-am supărat pe ei de la faza cu micii ungurești. Dar astăzi m-au surprins plăcut. Raioanele sunt reorganizate, produsele mai bine puse în evidență, angajații mai amabili. Iar micii de la intrare - foarte buni!

Umbra tăcerii

Nu s-ar fi putut spune că n-o iubea. Dar nici că o iubea. Pendula între regretul dragostei stinse prematur și licăriri meteorice ale duioșiei pentru amintirile pe care le aveau împreună.

Ea îl iubea. Cum să nu-l iubească dacă numai la el se gândea în orele lungi de așteptare, îngrijind de căldura căminului, însă neglijând flacăra ce pâlpâia tot mai stins în sufletul său.

Era dureros să vezi atâta nefericire, atâta uitare, atâtea frustrări mocnite sub trecerea timpului.

“Unde ai fost, bețivane? Porcule, iar ai băut toți banii? O să te omor și pe urmă dau foc la casă, împuțitule!”

“Ho, nebuno! Cu ce m-ai așteptat? Asta e mâncare? Să te boiești ca o curvă ai timp, dar să faci o sarmală nu știi, scroafo!”

“O să-ți fac la parastas, animalule! Măcar bine că n-am copii cu tine.”

“Cum să ai, nebuno, la câte avorturi ai făcut? Nici măcar nu erai fată mare când te-am luat.”

“Că era să-l aștept virgină pe prințul bogat și frumos care ești tu...”

“Aveai paișpe ani, panaramo!”

Era dureros de privit atâta tristețe, atâtea vorbe nespuse, atâta tăcere profundă, izvorâtă din tenebrele unei iubiri neobișnuite.

Fragment din romanul autobiografic “Castelul din Corsica”

Răzbunarea şablonului

- Renunţă, te-am încolţit!

- Nu vreau! Ce-o să-mi faci?

- Te voi urmări peste tot, voi lupta cu tine chiar cu mâinile goale, chiar şi atunci când mulţi vor crede că am pierdut orice şansă, te voi învinge şi îţi voi ţine un discurs moralizator înainte să-ţi dau lovitura finală. Acuma dă-mi valiza cu diamante!

- Bine, bă, na-ţi-o.

- ...Cum? Aşa, fără luptă? Fără morţi şi răniţi? Fără momentul meu final de glorie?!

- Ce-ai, bă, ce nu pricepi? Ia valiza şi cară-te că m-ai plictisit.

- Dă-o şi pe aia cu droguri!

- Na!

- Elibereaz-o pe frumoasa ostatică pe care o iubesc şi cu care n-am apucat să fac dragoste pentru că vreau să petrecem perioada logodnei în mod cast.

- Mare cretin mai eşti, dar, mă rog, uite, îi dau drumul. Să ştii că îi plac hamurile de piele, asta ca să te ajute să petreci perioada logodnei în mod amuzant.

- Renunţă la proiectul prin care vrei să construieşti un mega-mall pe locul unui parc şi al unor blocuri modeste în care stau oameni săraci.

- De fapt, aicea nu ştiu ce să zic.

- Te avertizez!

- Tu nu avertizezi pe nimeni, băi Superbleg! Îi vezi pe ăia 20 cu mitraliere din jurul tău? Puteam să te găuresc de când ai intrat fără să saluţi. Profită de faptul că azi am o revelaţie, ia-ţi valizele şi coarda şi şterge-o până nu mă răzgândesc.

- Atunci de ce nu vrei să renunţi la proiect?

- E mai mult o chestie etică. Uite, eu sunt eroul negativ. Ăla care face trafic de arme şi de droguri, care şantajează politicieni, care mituieşte poliţişti, care transformă parcurile cu verdeaţă în mall-uri şi cazinouri. Toată lumea mă urăşte, pentru că ştie cine sunt, chiar de la începutul filmului. La sfârşit, vii tu cu chiloţii peste pantaloni şi mi-o tragi de fiecare dată. Dar, în pauzele de publicitate, tot eu vin, cu figura luminoasă şi îmbii oamenii să cumpere una din rezidenţele noastre ultra-luxoase, la preţuri speciale, pentru că merită, cunoşti vrăjeala. Înţelegi?

- Nu.

- De prost nu înţelegi, eu am fost clar. Dilema mea e una morală. Sunt un mare infractor sau un mare dezvoltator? Un mafiot nemilos sau un ctitor al măreţiei oraşului nostru, un patron vizionar care plăteşte salarii la mii de angajaţi? Crede-mă, îmi este greu să basculez între stările astea de 10 ori într-un ceas jumate. Tu trebuie să rămâi ce eşti, un cretin arogant, dar eu mă aleg cu traume sufleteşti. Psihologul meu zice să vă dau în judecată.

- Păi, ce să-ţi fac? Asta e piesa. Tu furi şi omori, huzureşti, la urmă plăteşti. Binele învinge, măcar în filme cu supereroi, atât de apreciate de copii şi de persoane cu posibilităţi intelectuale reduse.

- Mai e o chestie care mă scoate din sărite. N-aveţi nici un pic de originalitate. Ştii de la început cine-i bun şi cine-i rău. Ăla frumos e bun, ăla urât e rău. Ca să te prinzi mai repede, ăla rău e italian, rus, arab sau chinez, numai bărbaţi, în timp ce tipul bun e american, alb, eventual văduv, cu copil sau cu câine. Dacă e femeie, e clar, are succesul garantat. Mi-e greaţă. În afară de faptul că e foarte ofensator, contribuie la conturarea unui şablon dezagreabil în mintea publicului. Habar n-ai cât de frustrant poate fi. Uite de aia nu mai vreau să fiu părtaş la golăniile voastre.

- Şi atunci ce facem?

- Bă, eşti aşa de prost că ar trebui să primeşti ajutor social. Ori schimbăm caracterele şi acţiunea, ori nu mai plătim niciun minut de reclamă, la nicio televiziune.

- Nu fi aşa dur. Ce propui, cum ai vrea să fie?

- Vreau să fie aşa: eroul este un columbian din Irak, care trece prin tot felul de peripeţii încercând să scape de prigoana unei nimfomane extrem de inventive care, cum îl prinde, cum îl violează. Pe ăla pot să-l joc eu, dar infractoarea neapărat trebuie să fie Taylor Swift.

Fragment din romanul autobiografic: „Măreţia piticului”