Îi admir pe cei care au patima
pescuitului. Așa cum îi admir și pe cei care cunosc limba maori
sau pe cei care se aruncă de pe poduri cu frânghia elastică. Habar
n-am la ce le folosește, dar faptul că nu înțeleg unele chestii
îmi provoacă admirație.
Nefiind amator de prinderea peștelui
de 1 kg (20 de lei la magazin, curățat și ambalat), prin metode
sportive, am participat, totuși, la câteva partide la care s-a dus
buhul.
Știți cum e: stai cu ochii beliți la
plută, până te dor de la acele pe care ți le trimite soarele prin
contact cu luciul apei, ești atent la mișcarea senzorilor care
costă de trei ori mai mult decât tot peștele pe care îl mănânci
într-un an, te ferești de țânțari, tăuni, muște, apeluri
telefonice („Cât ați prins? - Abia am ajuns. - Dar ați plecat de
la 4! - Dar n-am nimerit balta din prima și ne-am întors. De vreo
două ori...”). Dacă ești meseriaș vii cu monturile făcute de
acasă, pentru toate cele patru undițe. Așa că până le arunci
cârligele în apă nu-ți ia mai mult de jumătate de oră. Dacă nu
te pricepi, întâi te rogi de unul sau de altul, până când ai
bun-simț și te oprești ca să termine meseriașii de legat struna
la mulinetă și după aia iar te rogi. Până la urmă se înduplecă
câte unul (de parcă și-ar rupe jumate din moștenire) să-ți pună
un cârlig în vârful aracului și te trimite la „cel mai bun loc
de pescuit”, acolo unde intră vitele în apă, dar cât mai
departe de locul unde s-au așezat ei.
Aici începe relaxarea, nu-ți tihnește
nimic. Nici nu prinzi nimic, dar așa e mai ușor să abandonezi.
Ajută și foamea, setea, soarele care te bate în cap de parcă ai
pălărie de sticlă. Iar fundul pălăriei e cea mai puternică lupă
făcută de ăia de la Zeiss. N-o mai lungesc, după patru ore îți
dai seama că relaxarea la pescuit este mama infracțiunii de
violență, cu injurii și comportament indecent în public.
Noroc că nu sunt un tip prea ambițios
așa că m-am resemnat după ce am mușcat-o de câteva ori.
Dar și răzbunarea a fost dulce.
După cum știți, cea mai dietetică
legumă-i porcul. Dă satisfacție și la tigaie, preparat în
condiții de urgență, dar fără a fi neglijate câteva norme care
țin de respectul față de animal: sosul consistent și aromat,
murăturile reci și condimentate, dar și vinul roșu, sec și
natural. Nu mai vorbesc de afumături, cu toate regulile lor,
asortate cu ceapă roșie și țuică abia răcită.
Însă coroana imperială revine
grătarului, făcut din ceafă, piept, pulpă sau ficat, tocătura
sub formele sale binecuvântate - cârnați, mititei (cu adaos de
oaie), dar și șoricii pentru cine preferă snacks-urile
post-festin. Se asortează convenabil cu bere, vin alb trecut prin
ploaia sifonului, mai ales după ce calea a fost deschisă de o tărie
prin care dăinuie fructele coapte și dulci care i-au stat la baza
creației.
Grătarul e treabă de mare
responsabilitate, nu se dă oricui. Onorurile le face ori gazda
care-și cunoaște utilajul, ori cel mai recunoscut campion la
această probă. A se evita cazurile când opera ajunge pe mâna
celui mai treaz din gașcă. Linia dintre desfătare și depresie e
foarte subțire, chit că e șerpuită.
De ce am făcut această paranteză?
Mai țineți minte ce spuneam despre
pescuit. Ca să-mi vindec sechelele sufletești lăsate de partidele
de pescuit sportiv la care mi-am sacrificat somnul, banii și
echilibrul mental am promovat principiul: „Să nu mâncăm ce
prindem!”. Așa că am invitat marii pescari la câteva runde
sălbatice de pescuit porcesc, finalizate cu fleici, șașlâc și
mititei, în acompaniamentul muștarului, salatei cu ceapa, mazăre
și oțet (leac rusesc), dar și poțiunilor magice pentru gresarea
și oblojirea arsurilor din sufletul pântecelor. Aia a fost
relaxare! Relaxare a fost și a doua zi, până când a mai ajutat
puțin cafeaua amară.
Cred că e inutil să mai spun că nu
mă mai invită nimeni la pescuit. Singurul care mă așteaptă cu
drag este șeful bălții cu pește care mi-a declarat, inimos, că-i
place cum lucrez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu