Lupu si Jitareanu, in Guvern

Chestiunea numarului de ministri ieseni in Guvern apare ca un indice de performanta politica, ceea ce ma surprinde, atat prin ingustimea judecatii, cat si prin lipsa de avantaj public pentru fiecare cetatean, iesean sau nu. Judecata ar fi ca suntem in competitie cu alte localitati la alocarea fondurilor si programelor guvernamentale, de aceea ar fi necesar sa avem ministri localnici. Studiile de necesitate, strategiile de dezvoltare, chiar programul de guvernare devin inutile, ba chiar inexistente, pentru ca, nu-i asa, mai importanta este influenta politica a ministrilor si a sefilor lor politici.

Sa fiu iertat dar Iasul sufera din greu dupa o asemenea gandire paguboasa, asta fiind usor de constatat atunci cand aducem in discutie aeroportul, soseaua de centura, autostrazile (deoarece consider nimerit ca orasul sa se afle la intersectia a doua autostrazi, Nord-Sud si Est-Vest) sau alte programe de reabilitare a infrastructurii care sa permita un echilibru de dezvoltare intre toate regiunile tarii.

E ca si cum in loc sa circuli cu o masina buna, intretinuta corect, cu performante tehnice superioare, ai prefera sa folosesti patru rable, ruginite, defecte, care te lasa de izbeliste, taman cand ai mai mare nevoie de ele. Sincer, desi port o amicitie respectuoasa unuia dintre fostii ministri ieseni, imi crapa obrazul de rusine gandindu-ma la proasta imagine pe care au consacrat-o ideii de ministru iesean. Dupa asemenea paguba, ma temeam ca va trece mult timp pana cand vom mai auzi de iesean in Guvern, indiferent cat de potrivit ar fi pentru asemenea pozitie.

Auzind ca doi oameni pe care ii cunosc sunt propusi pentru functii guvernamentale m-am bucurat, cu un ochi mai mare razand si cu unul mai mic plangand. Victorel Lupu si Gerard Jitareanu sunt doi oameni cu o statura profesionala de invidiat, cu o experienta incontestabila. Peste toate, o atitudine ferma si demna. Din acest motiv ochiul mic plange ca vor pleca din Iasi.

Despre rectorul Universitatii Agronomice pot spune doar ce stie toata lumea: nu-l vorbeste nimeni de rau, desi adversitatile universitare sunt renumite. Mai mult si-a ferit scoala de scandalurile teribile in care s-au afundat alte universitati iesene.

Pe Victorel Lupu il stiu mai demult. Am lucrat impreuna ani de zile si am avut cum sa constat direct toate calitatile pentru care este respectat. Ma bucur ca, la un moment dat, am discutat despre domnia sa intr-un context care avea sa fie de bun augur. Prin 1997, odata cu venirea dreptei la putere, incepuse epurarea politica din institutiile statului. Erau dati afara, la modul cel mai josnic posibil, directori de institutii, pentru a face loc ciocoilor Conventiei. Se punea si problema schimbarii lui Victorel Lupu din functia de director la Finantele Publice. Directorul de atunci al RAJAC, actualul primar Gheorghe Nichita m-a intrebat cum ar reactiona opinia publica in cazul in care l-ar aduce pe Victorel Lupu la regie. I-am raspuns ca toti cei care il cunosc pe Victorel Lupu il apreciaza pentru calitatile sale profesionale si pentru valoarea sa umana. Avantajul regiei, cu un asemenea profesionist ar fi incomparabil fata de criticile si atacurile politice care ar putea aparea. Decizia lui Gheorghe Nichita a fost curajoasa, din punct de vedere politic, dar inspirata managerial. Peste putin timp, noul director economic al regiei a demonstrat din nou valoarea pentru care este atat de respectat.

Cred ca functia de secretar de stat pentru Victorel Lupu este un bun prilej pentru a da ocazia unui profesionist sa administreze treburile financiare ale tarii, pentru binele tuturor, nu numai al iesenilor. Sunt convins ca anvergura domniei sale depaseste ambitiile provinciale ale unui ministru care da bani la cinci comune pentru a fi ales senator. Odata cu asta se poate schimba si renumele prost de „ministru de Iasi”.

Mircea B.

Il urmaresc cu stupefactie, cu amuzament, cu indignare. In mod clar, nu mi-e indiferent. Este adulat, temut si injurat cu aceeasi pasiune. Vorbeste fara sfiala despre tonomate si despre ciumpalaci. Arunca in presedinte cu pantofii mai nebuneste decat un ziarist fundamentalist. A, si uraste blogerii.

Cand l-am vazut primele dati, facea emisiuni de dimineata, cu „doamna” Teo. Tot zvapaiat, dar tonifiant, prin lipsa lui de rabdare si umorul sarcastic.

Intre timp si-a desavarsit o profilactica penitenta incercand sa fie „om de afaceri cinstit”. A spus de atatea ori ce a patit, cat de mult iubeste Clujul si ce parere are despre justitia romana, incat ar fi plictisitor sa reiau povestea. A revenit la TV intr-o emisiune care i se potriveste precum cardul de plata intr-un supermarket. Descopera nuante noi ale umorului intre cinic si macabru, fiind dusmanul de moarte al parvenitismului si imposturii. Ai zice ca este protejat de o imunitate extranaturala, pe care n-o pot razbi nici politistii corupti, nici politicienii perfizi, nici afaceristii mafioti.

Cu toate acestea, este omul care pare cel mai vulnerabil, daca stai sa-i socotesti viata. Prietena lui, „top-modela” este angajata televiziunii concurente, televiziune pe care B. o mitraliaza verbal, ori de cate ori i se arata in dreptul liniei de ochire. Nu se teme ca-i face probleme prietenei? Televiziunea nu-i reduce postul? Colegii n-o evita privind-o ca pe o unealta a tradarii? El insusi nu se teme ca da de banuit?

Apoi el nu este angajatul „solutiei imorale”? Nu e „tonomatul” platit de firmele intacte? Cu toate acestea, loveste fara discriminare in aliatii si dusmanii patronului, aratand ca face totul cu buna stiinta (era sa spun: constient).

Mai face o pozna stimabilul: se ia de presa. Descopera poalele lungi ale prefacatoriei, manipularii si minciunii, atacand subiecte tabu acolo unde altii se tem sa nu stirbeasca reputatia „cainelui de paza” al democratiei. Fara inhibitie si despre unele ong-uri civice pe care le acuza de jocuri politicianiste. Deontologii.

Subiectul lui preferat este, totusi, cel prezidential. Aproape ca nu exista dusman mai mare.

Lumea noastra este corupta, atat de corupta incat iti pui intrebarea uneori daca nu cumva ti-ar fi mai bine fara cei pe care ii platesti sa te apere. Pentru ca suferi din cauza lor, de parca n-ar face altceva decat sa caute zilnic noi moduri de a-ti amari zilele.

Nu suntem natia resurectiilor civice si morale. Nici macar revolutiile nu ne ies pe de-a-ntregul. Chiar nu e indicat sa recurgem la masuri directe, pentru ca sansele sa se intorca impotriva noastra sunt mai mari decat cele de a ne alege cu un minim efect benefic. Cred ca pana si criza, in tara noastra, va da faliment.

Cu un singur lucru nu se poate lupta. Cu ironia. E ca si cum s-ar bate Hitler cu Bula. Bula va cistiga intotdeauna. De ce? Pentru ca n-are nicio sansa.

Uneori aud ca problemele cauzate de situatii anormale au solutii care ies din normalitate. Adica nu poti aplica modele si reguli stabilite pentru situatii normale, in cazul in care sistemele nu functioneaza in sfera in care au fost concepute.

Aici intervine Mircea B. Rolul lui este de a rasturna calculele de siguranta ale potentatilor si de a ne da noua, celor mici, prilejul de a rade, ca si cum le-am azvarli cu pantofii in cap.

Profesorul A.

Ma speriasem de un neg. Il aveam mai demult, dar nu ma gandeam sa renunt la el decat ceva mai incolo, cand as fi avut timp liber (modul meu garantat de a amana lucrurile neplacute, fara a-mi rani constiinta). Un articol de ziar mi-a adus in actualitate existenta lui si perspectiva de a face Craciunul cu o dilema de genul: sunt bolnav sau o mai duc nu mi se parea din cale-afara de atractiva, asa ca l-am vizitat pe Profesorul A., in cursul diminetii, cand imi transmisese ca nu e prea ocupat (era sa spun liber, dar mi-a atras atentia ca liber nu e niciodata). Mi-a cerut sa ridic camasa si s-a uitat pret de un minut la napasta mea.

„Incheie-te la loc, nu e ceva grav”, asa ca am rasuflat cu nadejde cam prima oara in cursul acelei zile si ne-am asezat la o mica tacla pe temele acute, dar infinite ale vietii.

Originar ardelean, casatorit in Ploiesti, indestructibil sudat de un Iasi care i-a imbratisat cu drag atat cariera de neurochirurg reputat, cat si patima obiectelor de arta, Profesorul A. pretuieste lucrurile altfel. N-ai zice ca nu stie valoarea lucrurilor. Strange arta, sub nenumarate forme, de multi ani si se targuieste amarnic atunci cand cumpara dar, mai cu seama, atunci cand se hotaraste sa se desparta de vreun obiect din bazarul sau de nestemate. Nu da si nu da pana cand nu pare convins ca a fost invins de patima, mai mare, a unui alt colectionar. Pretul negocierii e, cred, mai mult pentru a vedea cat de mult trezeste pasiunea cumparatorilor. In cabinetul sau nu am vazut, insa, vreun obiect din multele pe care le adaposteste acasa. In schimb, tine fotografii vechi. Cu parintii sai, antecesorii in medicina, chipuri pe care prefera sa le vada zilnic. Daca sunt la acelasi etaj al inimii cu operele de arta de acasa, nu sunt multi cei care pot sti.

Nu sufera oamenii corupti. Si-a dat seama ca lucrurile s-au miscat mai repede in sensul retrocedarii unei mosteniri doar dupa ce a operat pe cine trebuia. Nu stiu daca e mai mult dezgustat decat revoltat, insa da impresia ca n-are chef sa se resemneze. Judeca oamenii rapid, dupa experiente singulare, insa considera ca este priceput la evaluarea caracterului uman. „Esti un tip meticulos, iti place sa faci analize. Nu-i asa ca ma pricep la oameni?”, mi-a zis de la cei peste 1, 85 m cu care m-a condus la iesire. Mi-am dorit sa nu-l dezamagesc, dar onestitatea lui mi-a stimulat simtul adevarului, asa ca am cedat o jumatate: „Sunt multe lucruri pe care le tratez superficial...”. „Vrei sa spui ca m-am inselat?” Am incheiat cu salutul si promisiunea de a reveni dupa sarbatori, pentru alt consult. Pe holul spitalului cateva infirmiere potriveau un brad, asistate de privirile unor pacienti in carucioare.