luni, 25 septembrie 2017

Peria care te fereşte de accident

Am descoperit cum putem reduce numărul accidentelor rutiere, mai ales al celor legate de viteză excesivă, manevre riscante sau alte motive care ţin de teribilism.
Pentru acest scop am imaginat un mic dispozitiv care se ataşează scaunului de la volan. După principiul husei care încălzeşte scaunul (de fapt, fundul), dar poate furniza şi masaj, invenţia constă dintr-o perie din sârmă, care se încorporează în şezutul scaunului şi care are rolul de a interveni în anumite situaţii riscante.
Ca să exemplific: când şoferul are tentaţia de a călca mai brusc acceleraţia, peria de sârmă iese din scaun şi începe a freca cu nădejde turul pantalonilor, până când mâncărimea dispare.

De asemenea, când conducătorul auto scapă de vedere că trebuie să semnalizeze, efectuând schimbări bruşte de direcţie, astfel încât devine un pericol pentru ceilalţi participanţi la trafic, atunci peria va executa mişcări circulare, cu viteză variabilă, până când şoferul începe să aibă reacţii normale.
Pentru tinerii care conduc imprudent, părinţii pot instala un model mai complex, care poate conţine un dispozitiv suplimentar, ataşat tetierei. Odată cu scărpinarea dosului cu peria de sârmă se acţionează şi o imitaţie de palmă umană care să-i ardă una părintească, peste ceafă. Opţional, se poate activa un pachet multimedia care să spună la momentul potrivit: "Te spun lui mă-ta, măgarule!".
Această aplicaţie poate avea un efect deosebit când maşina e plină cu băieţi şi fete, iar la boxe este reprodusă maneaua preferată. Inutil să precizăm că şoferul în culpă va rămâne de poveste pentru prietenii lui, pentru toţi cunoscuţii de pe facebook, ba chiar şi pentru cei care nu se află în lista lui, dar îl vor reţine drept "tipul cu maşina care scarpină în fund, dă dupaci şi îl pârăşte lui mă-sa". Credeţi-mă, fetele fug de aşa ceva, aşa că nu te pregăteşti de Valentine's Day cu asemenea prestigiu.
Ca să fiu sincer, mi se pare o metodă mai bună decât suspendarea permisului. Gândiţi-vă la sentimentele unui împătimit al vitezei care are de ales între două opţiuni: viteza legală sau fundul flenduri.

luni, 18 septembrie 2017

Balada lui Norocel

Fusese conceput într-o noapte de august, la zilele comunei. O noapte agitată. Extrem de agitată. Ca să n-o mai lungim, Viorica fusese, în noaptea aia, cea mai apreciată fata din sat. O apreciaseră, pe rând, tâmplarul, morarul, brutarul, vioristul și acordeonistul din taraf, vreo doi ciobani, șeful de post dar, mai ales, toată echipa de circari care venise cu bâlciul.
Probabil ca mai fuseseră și alții, dar cine mai stătea să socotească? Nimeni nu stătea să socotească, pentru că toți au uitat cu râvnă noaptea aceea și mahmureala de a doua zi. Așa a apărut Norocel. Norocel semăna cu toți bărbații din sat, ba chiar și cu câțiva din satele vecine. Cum creștea, își descoperea talente noi. Se pricepea la meșteșugul lemnului, cocea pâinea ca nimeni altul, asta în timp ce cânta din vioara, agățat de catargul din curtea primăriei, cu capul în jos.
Semăna cu toți, mai putin cu unul: învățătorul era cam bătrân și nu participase la desfrâul colectiv. De aia Norocel era cam prostănac. Putere avea el multă, avea și îndemânare, dar capul nu prea îl ajuta deloc. Putea face multe, dar îi ieșeau cam pe dos. Viața îi dădea portocale, dar el tot limonada făcea.
Printr-a patra și-au dat seama că are puteri supranaturale.Putea ridica mașini cu o mână, putea muta lucruri cu gândul, vedea prin hainele femeilor, iar asta ii provoca erecții nemaivăzute în tot județul.
Cine știe ce amalgam de fluide și energii a concurat la conceperea lui, dar era clar că munca nu fusese în zadar. Era plăcut la chip și voinicuț, bun la treabă și nu făcea mofturi, așa că sătenii îl luau la ei cu rândul să-i mai ajute la treabă, pe un blid de mâncare și o vorbă bună, părinteasca. Timpul trecea, Norocel creștea, devenise un voinic mândru, care putea zbura și căruia începuse a-i mirosi a catrință și care se îndemna a tocmi pețitori. Lui îi plăceau toate fetele din sat, dar și el, lor.

Asta se lăsase ca o bruma înghețată pe spinările sătenilor, că nimeni n-avea chef sa-și dea fata după superman. Nu puteau face asta chit că le era ca un fiu. Ce zic, le era chiar fiu! Așa ca s-au hotărât să-l trimită la oraș. N-avea nevoie de tren că putea zbura ca o racheta așa ca puteau sa-l trimită oriunde el tot acasă dormea noaptea. Erau amărați bieții oameni de-și blestemau ziua când au ales-o pe Viorica regina comunei, dar mai ales noaptea când au sărbătorit-o.
Într-o zi, învățătorul îi chemă la el pe mai marii satului, ca să le spună o vorbă. Era bolnav și abia se mișca, asa ca îi primi așezat în pat.
"Este în sat o fată care nu e sora lui... Am fost și eu orbit de frumusețe într-o vară."
"Spune-ne, cine e! Da, spune-ne cine e! O măritam cu Norocel și îi dam zestre. Cum o cheamă? "
"Mâine, mâine... Acum sunt obosit..."
Au plecat ușurați, gândind ce nuntă mare o să facă ei în sat și ce bucurie că puteau îngropa odată rușinea păcatului lor comun. Dar cine era fata? A cui nevastă o fi fost necredincioasa care s-a dedat la dezmierdările bătrânului învățător? Ei, asta o s-o lămurească mâine, când le va spune numele fetei.
Iar tatăl vitreg al miresei? Ce necaz avea? Pierdea o fiică, dar câștiga un ginere super-erou, bun de muncă și ușor de mulțumit.
Un somn liniștitor și profund a cuprins tot satul, ca o ușurare după zile de freamăt și zbucium. Aceea a fost noaptea în care a murit învățătorul.

Fragment din romanul autobiografic: "O porție de griș cu lapte, va rog!"

joi, 3 august 2017

Roata cu colţuri

Pe vremea celeilalte dictaturi era un sistem de organizare a celor cu funcţii de conducere care conţinea şi o procedură numită "rotaţia cadrelor".
Adică îl lua pe directorul de la fabrica de lapte şi îl ducea la Plan, la Sfatul Popular, pe prim-secretarul de la Mehedinţi îl devia puţin prin Botoşani şi tot aşa, n-o mai lungesc.
Şmecheria era că şefii trebuiau "rotiţi" până nu prindeau cheag, adică până nu se încumătreau directorul cu prim-secretarul şi cu securistul care îi supraveghea pe amândoi.
În principiu, măsura nu era rea, că puteau fi supravegheaţi mai uşor şi nu-i apuca cheful de revoluţii. 
Sanchi!
Manevra se aplică şi azi, mai ales în anumite situaţii de intrare/ieşire din graţiile sefului. Dar, cum fiecare şef îşi are şeful lui, mişcarea ajunge să fie ca o roată de bâlci.
Când eşti sus, vezi toată bătătura, îţi dai seama pe unde umblă fiecare şi, de acolo, fiecare pare foarte mic, aparent neînsemnat.

Când scaunul tău ajunge jos, nu te mai vede nimeni, pentru că pălăria ta e sub fundurile tuturor şi fiecare se gândeşte cum să ajungă sus, înapoi.
În momentul ăla începi să-ţi faci socotelile: dacă mai ai bani de o tură, dacă mai vrei, cu adevărat, o tură, dacă nu ţi-a ajuns şi, mai bine, te retragi în liniştea personală, observând de pe margine zbaterile contemporanilor.
E drept că atunci nu te mai caută unii, nu te mai sună, nu te mai laudă deşănţat şi nu te mai cer de cumătru.
Abia ăsta e adevăratul câştig al roţii: vezi cine ţi-e prieten cu adevărat, care ţi-e aproape şi la greu şi cine doar te foloseşte ca pe o manivelă de învârtit roata de bâlci.