Jocurile paralimpice la Văleleni

„- Iată, dar, stimați ascultători, ne aflăm în comuna Gâtu-văii, unde participăm la o manifestare deosebită: „Jocurile paralimpice – 2019”. Stăm de vorbă cu un participant la toate cele două ediții desfășurate până acum. Cum vă numiți?

- Mă numesc Arcadie Hasmațuchi și sunt locuitor al comunei Gâtu-văii, satul Văleleni.

- Poate Văleni.

- Nu. Văleleni! Comuna este compusă din trei sate: Deleni, Văleni și Văleleni.

- Păi de ce se numește așa, Văleleni?

- A, e istorie veche de vreo zece ani, cam din timpul evenimentelor din Decembrie.

- De la evenimentele din Decembrie au trecut aproape 30 de ani, nu 10.

- Nu despre alea vorbesc. Evenimentele din Decembrie ale comunei noastre. Înainte de astea, satul nostru se numea Chișcădaga, un nume frumos, un nume respectat. Dar jocurile de culise ne-au privat de acest nume și renume.

- Ce s-a întâmplat, că m-ați făcut curios?

- Ce să se întâmple? Tradiția seculară a bătăilor de Anul Nou dintre Deleni și Văleni, în care numeroși cetățeni ale celor două sate își eliberau energiile acumulate în timpul anului, care cu bâta, care cu ciocanul, care cu ranga, fiecare cu ce avea pe acasă și se simțea mai îndemânatic.

La un moment dat au constatat că flăcăii lor nu se mai puteau însura cu fete frumoase, așa de pociți rămâneau de la bătăile astea. Ce să vă zic, erau așa de urâți că a trebuit să pună primăria becuri în toată comuna, ca să poți ieși noaptea din casă.

- Și ce au făcut? Ce poveste pasionantă! Toată țara urmărește cu sufletul la gură această istorie adevărată, această saga a Chișcădăgii...

- Așa că au trebuit să se însoare cu fete urâte, dar la un moment dat s-au terminat și astea. Mai rămânea să se însoare între ei, dar nici lor nu le plăcea cum arătau.

În schimb, tinerii noștri, care nu participau la bătăile lor, erau chipeși și aveau toate membrele și toți dinții, așa că aveau de unde alege mirese frumoase. Chișcădăgenii erau foarte mândri de tineretul care popula satul și le cam dădeau cu flit la căpcăunii din vecini.

Într-o zi, delenii și vălenii s-au întâlnit și s-au sfătuit să oprească tradiția ologelii de iarnă, așa că de Anul Nou au stat toți în case, au primit urători și au băut de necaz.

În anul următor, au răbdat ei cuminți, dar umblau prin sat cam nepotoliți și lucrurile mai scăpau de sub control, că era deajuns să ridice unul parul, că săreau toți. La sfârșitul anului, când au tras linia, au văzut că erau mai pociți, mai ciungi și mai ologi decât în ceilalți ani, când se băteau doar de distracția sărbătorilor, în mod organizat.

Așa că iar s-au sfătuit și și-au dat seama că nu pot renunța la tradiții, că fără oleacă de bătaie viața lor nu are rost. Dar cum să facă? Și atunci șarpele invidiei i-a mușcat de inimă și s-au hotărât să facă totuși bătaia, dar satele lor împreună, împotriva celor din Chișcădaga. Ai noștri n-au vrut, dar asta mai mult i-a înfuriat pe cei din tabăra deleano-văleană, ca să zic așa.

Au venit peste noi și ne-au bătut de ne-au rupt vreo trei zile, de umbla tot satul văitându-se: „Văleleu, văleleu!” Din acest motiv ne-a rămas numele Văleleni.

- Extraordinar, istoria zbuciumată a satului, relatată chiar de către un observator ocular.

- Ocular, dar chiar și picioral. După cum vedeți mă deplasez cu ajutorul unui baston. De alții e mai rău. Că au ajuns mâinorali, spinorali și chiar caporali, de-a dreptul.

- Extraordinar! Presupun că așa v-a venit ideea să organizați jocurile paralimpice. Ce idee plină de altruism și de sportivitate! Ați decis să înlocuiți bătaia care desfigurează cu sportul care configurează, dacă-mi este permis să mă exprim așa.

- Vă este permis, sigur că da. În cele trei zile de jocuri și concursuri, fiecare face ce vrea, așa că puteți să-i spuneți cum vreți.

- Mă bucur că am avut ocazia deosebită de a informa stimații noștri ascultători cu privire la evenimentul unic din satul dumneavoastră. Acum, tot pentru ascultătorii noștri, ce ne puteți spune despre probele și concurenții cu dizabilități care vor participa la acest eveniment sportiv de excepție.

- Ce dizabilități?

- Adică handicapați. Unde sunt handicapații?

- N-avem dom-le, decât unul, da ăla nu vine, că ne strică cheful la toți. Săracu’ Verginel a rămas handicapat când a văzut-o pe Zinovica fără sutien, că el nu mai văzuse sutien și nu știa la ce folosește. El credea că alea stau în sus așa, suspendate, ca niște minuni ale naturii. Când a văzut bietul Verginel că Zinovica purta bretele i s-a făcut lehamite și s-a retras în el, ne bănuiește pe toți că vrem să-l păcălim, că totul în viață e minciună. Așa că i-am transmis cu blândețe că-i rupem picioarele dacă-l prindem pe aici, deci nu cred c-o să vină.

- Vai de mine, ce fel de jocuri paralimpice sunt astea? Care sunt probele sportive? Cine sunt concurenții?

- Păi, avem așa: tablagii, barbugii, popi-proști și machitoni.

- Poate machidoni.

- Nu, machitoni! Știi cum sunt Hagi și Halep campioni, ei fiind machidoni. Așa și ai noștri, sunt campioni la macheală, adică machitoni. O să-i recunoașteți ușor.

- Dar ce văd? Se joacă pe bani? Ce fel de sporturi sunt astea? E permis să se joace pe bani?

- Nu numai că e permis, dar chiar e indicat. Altfel nu vine nimeni să joace. În plus, este o formă de recompensare a efortului și norocului.

- Cum adică? Vă rog să explicați ascultătorilor noștri că mie mi s-a blocat creierul.

- Știți cum e la jocurile olimpice? Te antrenezi patru ani, uneori și mai mult și abia dacă apuci să fii în primii trei. Vin ăia îți atârnă o tinichea de gât și te trimit acasă.

La noi se respectă valoarea. Dacă ești bun și câștigi, primești parale. De aia le-am botezat „Jocurile paralimpice”!

Fragment din romanul autobiografic: „Zenovia – mărire și decădere”

Detalii semnificative

“Ce înveți în școală nu te ajută cu nimic în practică. Crede-mă, cu perseverență și tenacitate poți face tot ce dorești în viață. N-ai nevoie de multă carte.

Uite, eu, de exemplu. Mă știi, sunt crescut la oraș de mic copil. Am văzut animale doar la zoo și în vacanțe, la țară. Dar de vreo doi am trecut pe creșterea animalelor. Am luat un ied, în primăvară, cu gând să-l tai de sărbători. L-am luat viu, că am zis să-l mai țin prin curte, să se îngrașe, că aveam iarba mare. Cu timpul, m-am atașat, că așa e cu animăluțele. Se uită la tine cu ochii ăia mari și rotunzi și fac atâtea nebunii că stai și râzi singur, ca prostul.

M-am hotărât să nu-l mai tai. Am zis că să crească pe lângă noi, că e frumos să avem o căpriță care să dea lapte, pentru că laptele de capră este foarte sănătos, n-are colesterol și e plin de vitamine. Iar, mai târziu, poate să mai facă niște iezișori și facem o afacere. M-am uitat pe net cum se crește și am văzut că nu e pretențioasă, dar dă lapte cam puțin.

Anul trecut am început s-o mulg. Trebuie atenție și îndemânare, că nu e ca la vaci. Nu cantitatea contează, ci calitatea. Ideea e că aveam tot timpul lapte proaspăt. Așa că am zis că trebuie să dezvolt afacerea. Voiam niște iezișori la fel de nebunatici ca ea, dar pentru asta trebuia s-o dau la montă. Trebuia doar să găsesc un cioban care să fie interesat să împărțim profitul și, mai departe, să ne bazăm pe instinctele materne ale Roxanei, că așa am botezat-o: Roxana.

Așa că am căutat o stână pe Facebook și am intrat în legătură cu ciobanul. Ai idee câte stâni au pagină de Facebook? N-ai să crezi, puzderie! De parcă fiecare oaie și fiecare capră ar avea pagina ei personală. Te sperii, nu alta!

La momentul stabilit, m-am prezentat cu Roxana la cioban, pentru operațiunea de montă. Adică să facă amor cu un țap, chestie din care capra devine gestantă și apoi fată doi iezi. Ai văzut câte chestii de specialitate cunosc? Mai spun odată: nu pierde timpul prin facultăți, învață să folosești Google.

L-am rugat pe cioban să caute, totuși, un țap dintr-o rasă mai productivă, că eu mai mult de o jumătate de ceșcuță de lapte pe zi nu obțineam, oricât m-aș fi străduit.

Am dat-o jos pe Roxana din mașină și, ce să vezi, ciobanul nu mai voia să facă afacerea cu mine.

- De ce, domnule cioban?, l-am întrebat eu.

- Păi, nu vezi că capra ta e țap? mi-a zis el. Și a continuat: Dar așa țap relaxat n-am mai văzut în viața mea!”

Fragment din romanul autobiografic: “How to be a superhero”

P.S. În curând voi da drumul unui vlog. Abia aștept să văd ce o mai fi și ăla.

Cireșul părăsit

Norul juca în penumbre irizațiile triste ale semilunii și asta îi adânci durerea surdă, aproape viscerală. Parcă era acolo, dar, mai mult, parcă nu era, întrebându-se cu dureroasă recurență ce ar fi putut face să schimbe trecutul. Întunericul îl moleșea, iar lucirile plăpânde care pătrundeau pe fereastră se jucau cu plăsmuirile disperării sale.

În chip ilogic sperase s-o găsească acolo, negându-și părăsirea, ca un joc inocent de-a iubirea, în așteptarea îmbrățișării și lacrimilor izvorâte din fericirea iertării. Era doar absența sa, dureroasă ca o inimă extirpată dintr-un trup avid de viață, flămând de iubire, ca un cireș înflorit, smuls din rădăcină.

Cu ochii amintirii îi urmări conturul trupului ascuns în mătase, așa cum îl văzuse aievea de atâtea ori, păzindu-i somnul diafan. Mângâie cearceaful, acolo unde altă dată îi alinta trupul, încercând să reconstituie căldura pierdută a ființei sale chinuitoare.

Se întinse pe toată umbra plăsmuirii sale, acoperind urma iubirii sale, cu disperarea mută a saltului în gol, de parcă asta ar fi putut să-i oprească prăbușirea lăuntrică. Se agăță cu mâinile, cu văzul, cu mirosul, cu toate simțurile, cu toate convulsiile sufletului său, aflat în fază terminală.

Deodată, sări drept în picioare, străfulgerat de-un gând: “Bă, ia stai oleacă. Ăsta nu-i patul meu!”

Fragment din volumul autobiografic “Capitolul 2: Singurătate”

Comoara familiei

"- Acum un an ți-am încredințat supravegherea unicului meu fiu, pe care l-am trimis la studii pentru a-mi urma la conducerea afacerilor și pentru o carieră politică de succes. Ce-mi poți spune despre performanțele sale?
- Doresc să știți că raportul meu va fi unul sincer, bazat pe informații reale, indiferent de conținutul acestora.
- Vreau să știu cu adevărat ce face și îți promit că voi reacționa rațional.
- Să începem: încă din prima săptămână și-a constituit un grup de prieteni, în scop distractiv. Petreceri frecvente, cu alcool și alte substanțe, în compania unor tinere dubioase, astfel că a fost dat afară din cămin.
La școală s-a dus după o lună, în scopul de a preleva anumiți compuși din laboratorul de chimie. Vizita a avut loc în timpul nopții și conducerea a alertat poliția. N-a fost acuzat oficial, dar este în cercul de suspecți.

- Poate a găsit vreo tânără care să-l mai potolească.
- Tinere a găsit mai multe, dar niciuna nu a avut darul de a-l potoli. Aș spune, chiar, dimpotrivă. În orice caz, nu este prea statornic în relația cu o fată. Sau cu un băiat...
- Cu un băiat? Vrei să spui ca fiul meu este atras de băieți?
- De fete, de băieți, nu prea alege. Pe noi ne-a derutat tot timpul.
- Hmm... Dar la învățătură ce rezultate are?
- Nu prea grozave. De trei ori a trimis colegii să dea examen în locul lui, profitând de faptul că profesorii nu-l știau după chip. De cateva ori a copiat direct din cărți, iar examenul cel mai greu l-a trecut după ce i-a strecurat profesorului o minoră în așternut.
A fost destul de greu pentru noi să mușamalizăm unele situații, de aceea și costul prestației noastre este mai ridicat. Întreb, totuși, ce aveți de gând să faceți cu el?
- Nimic.
- Cum, nimic? Dar cui veți lăsa afacerile, cariera politică?
- Lui! Acum este pregătit."

Fragment din romanul autobiografic "Deriva oceanelor"

Drâmba cu schimbător

Sunt un tip care empatizează ușor. În copilărie, țineam cu Bobby Ewing, dar nu-mi erau indiferente nici aventurile lui J.R.
Așa-s eu, mă pun oricând în locul celor care se frământă, mai ales dacă au grija averilor, amantelor sau altor probleme.
Când am aflat despre prima operație de schimbare de sex aproape că m-a străbătut o durere ascuțită. E ca atunci când un fotbalist primește un șut în, cum să le zic?, "tricoaie" și întreg stadionul se ține cu mâinile de prohab.
(Cred, totuși, că tricoaie au numai unii, mai norocoși, iar ceilalți au, cum s-ar spune, bicoaie.) Am înțeles că zilele astea nu ne mai împiedicăm în puritanisme și spunem lucrurilor pe nume. Eu mi-am pregătit deja o listă de dedicații și tare aș vrea s-o aduc în atenția publicului larg.
Dar, să revenim la tipul care s-a făcut femeie. Mult timp mi-am bătut capul cu motivele pe care le-ar avea cineva pentru a-și tăia, de bunăvoie, un organ atât de important, un adevărat membru al familiei, dacă-mi este permis.
Să ai la îndemână formele feminine este amuzant și stimulator doar dacă ești bărbat, pentru ca știi cum și ai cu ce să umbli la ele. Nu e nicio șmecherie să te apuci singur de sâni și să te dezmierzi toată ziua, ca un obsedat. 
După aia am aflat că persoanele respective nu se simțeau bine ca bărbați și aveau mai curând apucături feminine. Mai auzisem de cazuri în care diferiți inși se îmbrăcau în bikinei roz și pantofi cu toc și erau foarte mândri de cum arătau. Nu e nimic ilegal în asta. Dacă cineva vrea să vadă ce simte regina balului, n-are decât, cu condiția să nu fie văzut de copii și femei gravide. Dar, de aici și până la a tăia podoabele cu scopul de a transforma șurubul în piuliță, mi se pare cam exagerat. Pentru că știți cum e: "Foaie verde de susai/Ce-ai avut, n-ai să mai ai!". 
M-am întrebat cum e să te simți femeie captivă în trup de bărbat și, chiar dacă n-am înțeles, măcar am empatizat puțin cu bietul om. La urma urmei și eu mă simt uneori precum Superman captiv în trupul unui, să zicem, culturist, dar asta n-o să ma facă niciodată să alerg la medicul chirurg ca să scoată supermanu' din mine. Sunt suficiente două kile de vin și problema se rezolvă pentru o vreme. Toate rămân la locul lor și eu continui să funcționez așa cum au stabilit moașa si funcționarul de la Starea Civilă. 
Tocmai când credeam că am depășit șocul amputărilor sexuale, progresele medicinei m-au lovit din nou: o femeie dorea să devină bărbat. În principiu, are dreptul, pentru că și cetățeanul dinainte a beneficiat de "ajutor" medical. Atâta doar că, așa cum știe toată lumea, de tăiat e simplu, de pus în loc e mai greu. Însă atâtea sute de milioane de dolari cheltuite în cercetarea medicală și-au spus cuvântul. În mod oficial, i-au confecționat "echipamentul" din țesuturi prelevate tot de la client, dar eu am o bănuială că au dat cu jula pe la victima vreunui accident pe care rudele au hotărât s-o incinereze. Culmea e că, atât noul bărbat, cât și chirurgii se lăudau că treburile merg bine în zona de sud și, în curând, tipul care a fost tipă va începe însămânțările de toamnă. 

Asta îmi aduce aminte de o poveste celebră pe vremea tinereții mele. Cică, la un congres de chirurgie, un medic japonez prezenta cazul unui tip căruia i-a fost grefat degetul unei maimuțe în locul celui amputat, iar operațiunea a fost o reușită. Atâta doar că tipului îi place să doarmă atârnat într-un copac. Toată lumea s-a minunat, a aplaudat și l-a felicitat pe japonez.
Al doilea caz a fost prezentat de un american care și-a operat propria mamă de ochi. I-a pus un ochi de sticlă cu care vedea mai bine decât cu ochiul sănătos. Din nou, aplauze, ovații.
La final, un doctor de la spitalul din Bârlad a prezentat cazul unui țăran care și-a tăiat cu faiul partea care îl număra în rândul bărbaților. Pentru că la spitalul din Bârlad nu se prea găsesc astfel de organe pentru transplant, doctorii au profitat că era circul în oraș, iar un pui de elefant tocmai murise, așa că au recoltat repede trompa micului pachiderm și i-au montat-o țăranului cu faiul, în locul organului tăiat. 
După o săptămână i-au scos copcile, iar după o lună pacientul a început s-o folosească mai des și mai eficient decât folosea vechea unealtă. 
La care, americanul n-a mai răbdat și a strigat, să audă toată lumea: "Asta-i bună, cine-a mai văzut așa ceva?"
- "Mă-ta, cu ochiul ăla de sticlă!", a sosit, prompt, răspunsul medicului bârlădean.

Nunta secolului

Se apropiau "Zilele comunei Pitulați" și toți ai casei se găteau cu haine noi, ca pentru o nuntă la restaurant. Lui Aurel nu-i luaseră costum pe motiv că "cine îl iubește, îl iubește și-așa". Ceea ce era adevărat, că în sat la ei nu-l iubea nimeni. Ce zic eu, nu-l iubea nimeni în toată comuna Pitulați.
Primarul le promisese fanfară și roată cu călușei, iar anul următor erau alegeri, așa că ei mergeau pe încredere că o să se țină de cuvânt. Iarmarocul de la Pitulați, în an pre-electoral avea ceva din semnificația rezultatelor din statul Miami, la alegerile americane. Dacă nu ieșea bine, te pregăteai să te întorci la oi și să lași locul unuia mai priceput la nevoile norodului.
La locul festivităților, o toloacă frumos ornată cu panglici și baloane colorate, trona o tribună de unde vorbea primarul, cântau copiii de la grupul folcloric "Vitejii Pitulați" și evolua o parte din renumita fanfară "Frații Ursaru".

Vremea era bună, pentru că primarul hotărâse ca ziua comunei să fie într-o zi cu soare.
Sărbătoarea era cu dată schimbătoare, adică nu era, ca în alte comune, legată de vreo sărbătoare cu ținere sau care să aniverseze nu știu câți ani de când niște ciobani rătăciți au fript o oaie, stabilind vatra satului. Nici măcar nu știau de la ce le vine numele - Pitulați, dar asta nu-i împiedica să fie mândri de trecutul lor glorios și de neamul lor cel odihnit.
Primarul și consilierii stabileau anual Zilele Pitulaților în funcție de buletinul meteo și de bruma de gologani adunați la "venituri". Ceea ce făcea ca sărbătoarea să fie o surpriză pentru toată lumea.
Aurel nu era nici mai bun, nici mai rău ca alții, adică muncea cu râvnă, nu bea mai mult decât un elev de clasa a unșpea și se spăla cam de două ori pe săptămână, ceea ce-i aducea laude din partea gospodinelor oficiale ale satului.
Avea, totuși, o meteahnă. Era din cale-afară de plicticos. Spunea niște chestii atât de imbecile că le făcea pe fetele de măritat să tresară noaptea în somn.
Așa că nu era însurat. Ai lui erau resemnați, dar lumea începuse să vorbească vrute și nevrute despre putințele și preferințele lumești ale lui Aurel, așa că devenise o povară pentru familia lui, care i-a pus 50 de lei în buzunar și l-a lăsat la poarta iarmarocului cu vorbă că să nu se apropie de ai lui până nu vine cineva să-l cheme la căruță, când vor trebui să plece acasă.
Acolo l-a găsit Ramona, la volanul decapotabilei sale roșii, ca o zeiță a frumuseții, îmbrăcată în cele mai noi creații ale caselor de modă. El, un vagabond cu blugii rupți în genunchi, cu un tricou decolorat cu poza formației UB40, ca un veritabil hipster de Dorobanți, năuc și îndrăgostit instantaneu.
Ramona era nepoata primarului și invitată special la festivități, ca un model de succes în lumea afacerilor. Avea mulți bani, era arătoasă și umbla cam despuiată, treabă care a cam împărțit în două părerile despre dânsa.
Fetele și femeile tinere nu dădeau doi bani pe pițipoancele care nu știau să învârtă o sarmală, dar umblau după bărbații altora.
Bărbații, dimpotrivă.
Motiv de mândrie era doar pentru primar și cimotiile sale, care au luat-o în primire, cu temeneli și familiarisme, pe reprezentanta capitalei, și au umblat cu ea, de-a brațetă, prin tot bâlciul, ca să vadă toată lumea. Numai că rubedeniile se considerau egale în neam, așa că nu mergeau în alai, unii după alții, să încapă între tarabele cu bere și mititei, ci toți intr-un singur rând, să fie clar că nimeni nu-i mai prejos.
Mai rău era pentru cei din capetele rândului, care dădeau în nas la fiecare schimbare de direcție și, Slavă Domnului, cam erau, pentru că domnișoara Ramona nu mai văzuse așa ceva, și se întorcea în loc mai ceva ca roata fântânii.
De aia au rămas cu toții crăcănați când Aurel și cu Ramona au anunțat nunta. Ea a decis să se mute în Pitulați pentru că avea mobil și internet și putea să-și conducă afacerile de aici, iar el nu știa de unde atâta fericire pe capul lui. Era răsplata anilor de umilințe din partea sătenilor sau un dar pentru că se păstrase cast pentru iubirea vieții lui? Sau era un dobitoc care i-a făcut vrăji, după cum credea restul comunei?
Aveau o viață minunată în căsuța lor cu două etaje si parcare la subsol. El păștea oile, în blugii lui rupți, în timp ce ea lucra la calculator în odaia în care n-o deranja nimeni, încuiată pe dinăuntru.

Totul e bine în Pitulați. Din când in când Aurel o aude pe Ramona chicotind și vorbind în limbi străine, iar el e mândru și fericit și nu știe cui să mulțumească pentru asta.
Chicotesc și pitulații, pentru că, atât timp cat Aurel n-o ști ce bazaconie mai e și aia "videochat", el și cu Ramona vor trăi mulți, mulți ani fericiți.

Fragment din romanul autobiografic "Nunta secolului"

“La femei sau la bărbați?”

Raphael Dădârlat ajunsese mare prin politică, deși nu avea cine știe ce aplecare spre gargară, șulfăraie sau mânăreală. Ai lui l-au trimis la București imediat după revoluție, ca să-și facă un rost. 

S-a înhăitat cu cine trebuie și, într-un an, a ajuns ceva șmecher pe la parlament. Intrase la grămadă, că era nevoie de nume pe listă și nimeni nu-i dădea vreo șansă.

Ajuns acolo, stătea mai mult pe la partid, o ardea prin localuri cu colegii deputați, mai pârlea câte-o aspirantă la funcții și poziții...

De fapt, așa a ajuns celebru. L-au prins în mașină cu una, atât de speriat încât se îmbrăcase cu chiloții ăleia. L-au dat la televizor, l-au pictat prin gazete, a ajuns de râsul politicii.

Era, cum se spune, mort-din-punct-de-vedere-politic. Așa că l-au dat afară din partid, dar îl știa lumea așa că nu mai avea ce face în București.

Peste tot unde căuta ceva de lucru, râdeau de el și îi făceau faze nasoale: “Ce zici de niște bikini roșii, Raphaele?”, “Bă, tu când te duci la budă, unde intri? La femei sau la bărbați?”

A decis să se întoarcă în sat, deși trebuia să înfrunte miștocăreală și umilință din partea tuturor, însă nu mai știa de unde să ceară ajutor. Părinții erau ultima lui scăpare.

De când a pășit pe ulița satului, parcă îi căzuse ceva în cap. Lumea se îngrămădea să-i strângă mâna, să-l bată prietenește pe umăr. Se ofereau să-l invite la bodegă și chiar îi plăteau câte o țuică. Era speriat, că nu știa ce se întâmplă cu oamenii care, singurii din lume, îi arătau atâta admirație și prietenie, primindu-l ca pe fiul risipitor. 

Dar oamenii erau fericiți că pe unul de la ei din sat l-au dat la televizor.

Fragment din romanul autobiografic “Personajul neutru”

Adio-das

Iar m-au scos din sărite!
S-o iau de la cap: contractul dintre Simona Halep și Adidas a expirat anul trecut. La renegociere, Numărul 1 Mondial a cerut mai mult. Fabricanții de teniși n-au vrut. Pe principiul de aur în comerțul globalist: "Dă-i în mă-sa, românii sunt fraieri".
Probabil,se gândeau că Simona va da chix în Australian Open, că ea nu câștigă turnee de mare șlem. Acum e în finală, unde a ajuns jucând un tenis de nivel super-galactic, dar fără să aibă pe haine sigla vreunui producător de treninguri și teniși.
Treninguriștii s-au prins că, acum, pretențiile vor fi și mai mari. Pentru că una e să ai un contract cu echipa locală de popice din Coimbatore (India) și alta e să îmbraci finalista unui turneu de mare șlem.
Așa că s-a ajuns la cea mai grețoasă, dezonorantă și mizerabilă manevră posibilă în practicile mafiote globaliste.

Cu câteva ore înainte de marea finală, ce-i macină pe marii jurnaliști sportivi? Nu glezna dureroasă a Simonei, nu raportul întâlnirilor dintre finaliste, nu alte informații din lumea acestui sport, obținute cu talent gazetăresc, în folosul cititorilor de presă sportivă decentă.
Nu! Ce îi doare pe ei este că Simona arată ca o sărăntoacă fără bulendre cu siglă. Mai întâi, australienii de la news.com.au, apoi ibericii de la El Pais. Puteți gugăli să vedeți că nu mint.
Concluzie: de acum, la mine în casă nu mai intră niciun produs de la adidas. Nu mai cumpăr, nici cadou nu primesc, nici dacă mă plătește cineva nu mă mai ating de ceva care poartă semnul ăla.
P.S. Azi am intrat, după foarte mult timp, într-un Kaufland. M-am supărat pe ei de la faza cu micii ungurești. Dar astăzi m-au surprins plăcut. Raioanele sunt reorganizate, produsele mai bine puse în evidență, angajații mai amabili. Iar micii de la intrare - foarte buni!

Umbra tăcerii

Nu s-ar fi putut spune că n-o iubea. Dar nici că o iubea. Pendula între regretul dragostei stinse prematur și licăriri meteorice ale duioșiei pentru amintirile pe care le aveau împreună.

Ea îl iubea. Cum să nu-l iubească dacă numai la el se gândea în orele lungi de așteptare, îngrijind de căldura căminului, însă neglijând flacăra ce pâlpâia tot mai stins în sufletul său.

Era dureros să vezi atâta nefericire, atâta uitare, atâtea frustrări mocnite sub trecerea timpului.

“Unde ai fost, bețivane? Porcule, iar ai băut toți banii? O să te omor și pe urmă dau foc la casă, împuțitule!”

“Ho, nebuno! Cu ce m-ai așteptat? Asta e mâncare? Să te boiești ca o curvă ai timp, dar să faci o sarmală nu știi, scroafo!”

“O să-ți fac la parastas, animalule! Măcar bine că n-am copii cu tine.”

“Cum să ai, nebuno, la câte avorturi ai făcut? Nici măcar nu erai fată mare când te-am luat.”

“Că era să-l aștept virgină pe prințul bogat și frumos care ești tu...”

“Aveai paișpe ani, panaramo!”

Era dureros de privit atâta tristețe, atâtea vorbe nespuse, atâta tăcere profundă, izvorâtă din tenebrele unei iubiri neobișnuite.

Fragment din romanul autobiografic “Castelul din Corsica”

Răzbunarea şablonului

- Renunţă, te-am încolţit!

- Nu vreau! Ce-o să-mi faci?

- Te voi urmări peste tot, voi lupta cu tine chiar cu mâinile goale, chiar şi atunci când mulţi vor crede că am pierdut orice şansă, te voi învinge şi îţi voi ţine un discurs moralizator înainte să-ţi dau lovitura finală. Acuma dă-mi valiza cu diamante!

- Bine, bă, na-ţi-o.

- ...Cum? Aşa, fără luptă? Fără morţi şi răniţi? Fără momentul meu final de glorie?!

- Ce-ai, bă, ce nu pricepi? Ia valiza şi cară-te că m-ai plictisit.

- Dă-o şi pe aia cu droguri!

- Na!

- Elibereaz-o pe frumoasa ostatică pe care o iubesc şi cu care n-am apucat să fac dragoste pentru că vreau să petrecem perioada logodnei în mod cast.

- Mare cretin mai eşti, dar, mă rog, uite, îi dau drumul. Să ştii că îi plac hamurile de piele, asta ca să te ajute să petreci perioada logodnei în mod amuzant.

- Renunţă la proiectul prin care vrei să construieşti un mega-mall pe locul unui parc şi al unor blocuri modeste în care stau oameni săraci.

- De fapt, aicea nu ştiu ce să zic.

- Te avertizez!

- Tu nu avertizezi pe nimeni, băi Superbleg! Îi vezi pe ăia 20 cu mitraliere din jurul tău? Puteam să te găuresc de când ai intrat fără să saluţi. Profită de faptul că azi am o revelaţie, ia-ţi valizele şi coarda şi şterge-o până nu mă răzgândesc.

- Atunci de ce nu vrei să renunţi la proiect?

- E mai mult o chestie etică. Uite, eu sunt eroul negativ. Ăla care face trafic de arme şi de droguri, care şantajează politicieni, care mituieşte poliţişti, care transformă parcurile cu verdeaţă în mall-uri şi cazinouri. Toată lumea mă urăşte, pentru că ştie cine sunt, chiar de la începutul filmului. La sfârşit, vii tu cu chiloţii peste pantaloni şi mi-o tragi de fiecare dată. Dar, în pauzele de publicitate, tot eu vin, cu figura luminoasă şi îmbii oamenii să cumpere una din rezidenţele noastre ultra-luxoase, la preţuri speciale, pentru că merită, cunoşti vrăjeala. Înţelegi?

- Nu.

- De prost nu înţelegi, eu am fost clar. Dilema mea e una morală. Sunt un mare infractor sau un mare dezvoltator? Un mafiot nemilos sau un ctitor al măreţiei oraşului nostru, un patron vizionar care plăteşte salarii la mii de angajaţi? Crede-mă, îmi este greu să basculez între stările astea de 10 ori într-un ceas jumate. Tu trebuie să rămâi ce eşti, un cretin arogant, dar eu mă aleg cu traume sufleteşti. Psihologul meu zice să vă dau în judecată.

- Păi, ce să-ţi fac? Asta e piesa. Tu furi şi omori, huzureşti, la urmă plăteşti. Binele învinge, măcar în filme cu supereroi, atât de apreciate de copii şi de persoane cu posibilităţi intelectuale reduse.

- Mai e o chestie care mă scoate din sărite. N-aveţi nici un pic de originalitate. Ştii de la început cine-i bun şi cine-i rău. Ăla frumos e bun, ăla urât e rău. Ca să te prinzi mai repede, ăla rău e italian, rus, arab sau chinez, numai bărbaţi, în timp ce tipul bun e american, alb, eventual văduv, cu copil sau cu câine. Dacă e femeie, e clar, are succesul garantat. Mi-e greaţă. În afară de faptul că e foarte ofensator, contribuie la conturarea unui şablon dezagreabil în mintea publicului. Habar n-ai cât de frustrant poate fi. Uite de aia nu mai vreau să fiu părtaş la golăniile voastre.

- Şi atunci ce facem?

- Bă, eşti aşa de prost că ar trebui să primeşti ajutor social. Ori schimbăm caracterele şi acţiunea, ori nu mai plătim niciun minut de reclamă, la nicio televiziune.

- Nu fi aşa dur. Ce propui, cum ai vrea să fie?

- Vreau să fie aşa: eroul este un columbian din Irak, care trece prin tot felul de peripeţii încercând să scape de prigoana unei nimfomane extrem de inventive care, cum îl prinde, cum îl violează. Pe ăla pot să-l joc eu, dar infractoarea neapărat trebuie să fie Taylor Swift.

Fragment din romanul autobiografic: „Măreţia piticului”

Hărţuire şi abuz pe domeniul public

"În continuarea raportului meu arăt că acuzaţiile de hărţuire şi abuz sexual au la bază evenimentele din ziua de 14 iunie a.c., la terasa barului "Barul", adică altercaţia dintre numitul Harbuz Pantelică, zis "Pijamală", de profesie beneficiar de ajutor social şi numita Carabăţ Crinela, angajată la chioşcul "Super Shop".

Din declaraţia dată de numitul Harbuz am reţinut, citez: "Când am văzut-o pe Caramela, că noi aşa îi zicem, că vine la mine cu fusta până la buci şi cu ţâţele pe-afară mi-am dat seama că bine n-a să-mi fie."

Din declaraţia numitului Harbuz reiese că numita Carabăţ i s-a adresat cu "Ce faci, băi Pijamală, te-a lăsat muierea? Vino la mine să te consolez!" Numitul Harbuz a precizat că n-avea chef de consolat deoarece tocmai şi-a încheiat cel de-al patrulea divorţ. Din acest motiv era binedispus, că de aia s-a prezentat la crâşmă de la prima oră a dimineţii.

Gestul numitului Harbuz a fost de natură a o stârni pe numita Carabăţ, care a insistat, cu gura şi cu mâinile. Refuzul sistematic de a răspunde la propunerea de hărţuire a indignat-o pe numita Carabăţ, aşa că l-a abuzat pe numitul Harbuz cu pumnii şi cu unghiile.

În prezent, acesta se află internat în spital, cu multiple echimoze şi excoriaţii.

Numitul Harbuz a refuzat să facă plângere împotriva numitei Carabăţ, pe motiv că se mai duce la ea la chioşc şi mai ia pe datorie."

Fragment din romanul autobiografic: "#MeToo"

Clubul Domnilor Manieraţi

- Bună ziua, vă mulţumesc că participaţi la grupul nostru de suport. Cu ce doriţi să începem azi?

- Aş vrea să ştiu de ce se cheamă „Asociaţia Bogătanilor fără Satisfacţii”?

- Domnule Rotsch...

- Am convenit că ne spunem pe numele mic!

- Scuză-mă, Jacob, dar numele ăsta reflectă exact situaţia voastră. Aveţi foarte mulţi bani şi nu mai aveţi ce să faceţi cu ei, de aia sunteţi plictisiţi. Cum vreţi să vă spunem?

- Nu ştiu, ceva elegant... „Clubul Domnilor Manieraţi”... Ce naiba, Hans-Werner, te plătim cu milioane, munceşte şi tu ceva!

- Aveţi dreptate, domnule... Carlos. Chiar e foarte bună denumirea. Sunteţi un adevărat erudit!

- Fii atent, pe ăia care mă pupă în fund îi plătesc mai puţin...

- Da, să revenim... Păi, de ce sunteţi nemulţumiţi? Puteţi avea şi puteţi face tot ce vă doriţi. Jacob poate distruge economii naţionale într-o zi...

- Într-o oră!

- Da. George chiar a prăbuşit o valută forte. Acum se joacă de-a democraţia prin Europa de est. Pare că se distrează de minune.

- E plictisitor! Fac ei toată treaba. Nici n-apuc să zic bine ce vreau că sar o grămadă să-mi împlinească cele mai sinistre fantezii. Mă simt inutil, zău aşa...

- Donald, tocmai joacă un joc de strategie militară.

- Vax. Kim e ok, dar japonezii n-au deloc simţul umorului. Se constipă imediat când văd câte o rachetă pe deasupra oraşului. După aia, telefoane! Se pricep al naibii de bine să strice omului cheful.

- Poate ar trebui să încerci altceva. Un hobby...

- Ce? Să pescuiesc? Bă, tu eşti mai nebun ca noi!

- Nimeni nu e perfect, Donald...

- Cred că vorbesc în numele tuturor când spun că lucrurile au devenit stânjenitor de deranjante.

- La ce te referi, Morgan?

- De când mi-am făcut cont pe Facebook – apropo sunt cunoscut ca „Press Owner”, chiar puteţi să mă adăugaţi – constat că sunt mulţi oameni care se simt mai bine ca mine şi se distrează mai bine decât bietul Heffner, ca să zic aşa. Pun în fiecare zi poze cu nevestele, amantele, copiii, pisicile, pătlăgelele lor şi declară că ce fericiţi sunt ei şi ce importante sunt lucrurile simple.

- Are dreptate Morgan! Eu când citesc citatele alea cu ce importante sunt iubirea şi respectul îmi vine să scumpesc barilul de petrol, pe barba lui Ossama!

- Păi şi ce doriţi? Să le interzicem să arate că sunt fericiţi?

- Da! Vezi că eşti băiat deştept? Cum rezolvi treaba asta?

- Eu nu pot face nimic în sensul ăsta, sunt un biet psiholog.

- Bietule psiholog, ne coşti 100 mii de dolari pe minut, fă ceva!

- Aţi încercat să vorbiţi cu Mark să oprească programul?

- Am vorbit, da’ ce e prost? Cu jucăria asta a lui schimbă guverne, n-o lasă din mână.

- Păi nu cred că ar trebui procedat aşa. E totuşi o formă de democraţie şi de comunicare liberă.

- Ce ticălos eşti, Hans-Werner! Îţi spun eu ce e democraţie! Să scape lumea de şarlatani ca tine, aia e democraţie. Şi comunicare liberă e că toate ziarele şi televiziunile mele vor dezvălui lumii ce înşelătorie frauduloasă e psihologia!

- Hai, Rupert, zău nu te supăra.

- Prea târziu! De aia prefer eu Twitter... :)

Peria care te fereşte de accident

Am descoperit cum putem reduce numărul accidentelor rutiere, mai ales al celor legate de viteză excesivă, manevre riscante sau alte motive care ţin de teribilism.

Pentru acest scop am imaginat un mic dispozitiv care se ataşează scaunului de la volan. După principiul husei care încălzeşte scaunul (de fapt, fundul), dar poate furniza şi masaj, invenţia constă dintr-o perie din sârmă, care se încorporează în şezutul scaunului şi care are rolul de a interveni în anumite situaţii riscante.

Ca să exemplific: când şoferul are tentaţia de a călca mai brusc acceleraţia, peria de sârmă iese din scaun şi începe a freca cu nădejde turul pantalonilor, până când mâncărimea dispare.

De asemenea, când conducătorul auto scapă de vedere că trebuie să semnalizeze, efectuând schimbări bruşte de direcţie, astfel încât devine un pericol pentru ceilalţi participanţi la trafic, atunci peria va executa mişcări circulare, cu viteză variabilă, până când şoferul începe să aibă reacţii normale.

Pentru tinerii care conduc imprudent, părinţii pot instala un model mai complex, care poate conţine un dispozitiv suplimentar, ataşat tetierei. Odată cu scărpinarea dosului cu peria de sârmă se acţionează şi o imitaţie de palmă umană care să-i ardă una părintească, peste ceafă. Opţional, se poate activa un pachet multimedia care să spună la momentul potrivit: "Te spun lui mă-ta, măgarule!".

Această aplicaţie poate avea un efect deosebit când maşina e plină cu băieţi şi fete, iar la boxe este reprodusă maneaua preferată. Inutil să precizăm că şoferul în culpă va rămâne de poveste pentru prietenii lui, pentru toţi cunoscuţii de pe facebook, ba chiar şi pentru cei care nu se află în lista lui, dar îl vor reţine drept "tipul cu maşina care scarpină în fund, dă dupaci şi îl pârăşte lui mă-sa". Credeţi-mă, fetele fug de aşa ceva, aşa că nu te pregăteşti de Valentine's Day cu asemenea prestigiu.

Ca să fiu sincer, mi se pare o metodă mai bună decât suspendarea permisului. Gândiţi-vă la sentimentele unui împătimit al vitezei care are de ales între două opţiuni: viteza legală sau fundul flenduri.

Balada lui Norocel

Fusese conceput într-o noapte de august, la zilele comunei. O noapte agitată. Extrem de agitată. Ca să n-o mai lungim, Viorica fusese, în noaptea aia, cea mai apreciată fata din sat. O apreciaseră, pe rând, tâmplarul, morarul, brutarul, vioristul și acordeonistul din taraf, vreo doi ciobani, șeful de post dar, mai ales, toată echipa de circari care venise cu bâlciul.

Probabil ca mai fuseseră și alții, dar cine mai stătea să socotească? Nimeni nu stătea să socotească, pentru că toți au uitat cu râvnă noaptea aceea și mahmureala de a doua zi. Așa a apărut Norocel. Norocel semăna cu toți bărbații din sat, ba chiar și cu câțiva din satele vecine. Cum creștea, își descoperea talente noi. Se pricepea la meșteșugul lemnului, cocea pâinea ca nimeni altul, asta în timp ce cânta din vioara, agățat de catargul din curtea primăriei, cu capul în jos.

Semăna cu toți, mai putin cu unul: învățătorul era cam bătrân și nu participase la desfrâul colectiv. De aia Norocel era cam prostănac. Putere avea el multă, avea și îndemânare, dar capul nu prea îl ajuta deloc. Putea face multe, dar îi ieșeau cam pe dos. Viața îi dădea portocale, dar el tot limonada făcea.

Printr-a patra și-au dat seama că are puteri supranaturale.Putea ridica mașini cu o mână, putea muta lucruri cu gândul, vedea prin hainele femeilor, iar asta ii provoca erecții nemaivăzute în tot județul.

Cine știe ce amalgam de fluide și energii a concurat la conceperea lui, dar era clar că munca nu fusese în zadar. Era plăcut la chip și voinicuț, bun la treabă și nu făcea mofturi, așa că sătenii îl luau la ei cu rândul să-i mai ajute la treabă, pe un blid de mâncare și o vorbă bună, părinteasca. Timpul trecea, Norocel creștea, devenise un voinic mândru, care putea zbura și căruia începuse a-i mirosi a catrință și care se îndemna a tocmi pețitori. Lui îi plăceau toate fetele din sat, dar și el, lor.

Asta se lăsase ca o bruma înghețată pe spinările sătenilor, că nimeni n-avea chef sa-și dea fata după superman. Nu puteau face asta chit că le era ca un fiu. Ce zic, le era chiar fiu! Așa ca s-au hotărât să-l trimită la oraș. N-avea nevoie de tren că putea zbura ca o racheta așa ca puteau sa-l trimită oriunde el tot acasă dormea noaptea. Erau amărați bieții oameni de-și blestemau ziua când au ales-o pe Viorica regina comunei, dar mai ales noaptea când au sărbătorit-o.

Într-o zi, învățătorul îi chemă la el pe mai marii satului, ca să le spună o vorbă. Era bolnav și abia se mișca, asa ca îi primi așezat în pat.

"Este în sat o fată care nu e sora lui... Am fost și eu orbit de frumusețe într-o vară."

"Spune-ne, cine e! Da, spune-ne cine e! O măritam cu Norocel și îi dam zestre. Cum o cheamă? "

"Mâine, mâine... Acum sunt obosit..."

Au plecat ușurați, gândind ce nuntă mare o să facă ei în sat și ce bucurie că puteau îngropa odată rușinea păcatului lor comun. Dar cine era fata? A cui nevastă o fi fost necredincioasa care s-a dedat la dezmierdările bătrânului învățător? Ei, asta o s-o lămurească mâine, când le va spune numele fetei.

Iar tatăl vitreg al miresei? Ce necaz avea? Pierdea o fiică, dar câștiga un ginere super-erou, bun de muncă și ușor de mulțumit.

Un somn liniștitor și profund a cuprins tot satul, ca o ușurare după zile de freamăt și zbucium. Aceea a fost noaptea în care a murit învățătorul.

Fragment din romanul autobiografic: "O porție de griș cu lapte, va rog!"

Roata cu colţuri

Pe vremea celeilalte dictaturi era un sistem de organizare a celor cu funcţii de conducere care conţinea şi o procedură numită "rotaţia cadrelor".
Adică îl lua pe directorul de la fabrica de lapte şi îl ducea la Plan, la Sfatul Popular, pe prim-secretarul de la Mehedinţi îl devia puţin prin Botoşani şi tot aşa, n-o mai lungesc.
Şmecheria era că şefii trebuiau "rotiţi" până nu prindeau cheag, adică până nu se încumătreau directorul cu prim-secretarul şi cu securistul care îi supraveghea pe amândoi.
În principiu, măsura nu era rea, că puteau fi supravegheaţi mai uşor şi nu-i apuca cheful de revoluţii. 
Sanchi!
Manevra se aplică şi azi, mai ales în anumite situaţii de intrare/ieşire din graţiile sefului. Dar, cum fiecare şef îşi are şeful lui, mişcarea ajunge să fie ca o roată de bâlci.
Când eşti sus, vezi toată bătătura, îţi dai seama pe unde umblă fiecare şi, de acolo, fiecare pare foarte mic, aparent neînsemnat.

Când scaunul tău ajunge jos, nu te mai vede nimeni, pentru că pălăria ta e sub fundurile tuturor şi fiecare se gândeşte cum să ajungă sus, înapoi.
În momentul ăla începi să-ţi faci socotelile: dacă mai ai bani de o tură, dacă mai vrei, cu adevărat, o tură, dacă nu ţi-a ajuns şi, mai bine, te retragi în liniştea personală, observând de pe margine zbaterile contemporanilor.
E drept că atunci nu te mai caută unii, nu te mai sună, nu te mai laudă deşănţat şi nu te mai cer de cumătru.
Abia ăsta e adevăratul câştig al roţii: vezi cine ţi-e prieten cu adevărat, care ţi-e aproape şi la greu şi cine doar te foloseşte ca pe o manivelă de învârtit roata de bâlci.

Băi, care mi-ai zgâriat maşina?

Bărbaţii serioşi au două slăbiciuni capitale: femeia şi maşina. Nu neapărat în ordinea asta.

Doar ei ştiu ce e în sufletul lor atunci când găsesc maşina atinsă în parcare, victimă a unui şofer nepriceput şi laş. În funcţie de cât e de gravă problema, sufletul urgisit trece prin următoarele stări:

1. „Fir-ar să fie, măcar nu e dusă vopseaua, o îndrept uşor...”

2. „Alt tâmpit la care nu-i ajunge parcarea. Mai uită-te în oglinzi, berbecule!”

3. „Cine l-a văzut pe boul ăla care mi-a îndoit portiera? Îi fac reclamaţie la poliţie!”

4. „Cea mai neagră zi din viaţa mea! Numai de nu l-ar prinde poliţia înainte!”

5. „Asta nu e maşina mea!”

Sentimentele complexe şi profunde, oscilând între ruperea capului şi scrierea pe toacă la şapte mânăstiri au, totuşi, un dram de înţelegere pentru lipsa intenţiei: „Mai greşeşte omul, o fi tâmpit săracul”.

Mai grav e atunci când acţiunea denotă rea-intenţie, ca atunci când găseşti maşina zgâriată dintr-un capăt în altul, cum am păţit eu azi-dimineaţă. O linie şerpuitoare, de diferite adâncimi, de la o aripa la alta, făcută cu simţ de răspundere, fără grabă. Ăsta e momentul în care se pune nodul în gât, inima urcă la creier, mâna caută o bâtă, o rangă, o bazooka, orice, ca să nu te uiţi în cine dai.

Începi să-ţi pui problema: câinele cui l-ai călcat, a cui nevastă te iubeşte, cine mai ştie ce politică faci.

În momentul ăla, defecţiunea trece pe locul doi. Trebuie să răspunzi unui război personal, să te descarci psihic pe cel care a îndrăznit să se atingă de maşina ta, să te sui pe el în timp ce-i schimbi nemernicului forma, culoarea şi textura cu tot ce ai la îndemână.

M-am uitat dacă mai au şi alţii urme. Cam toate maşinile de pe partea aia a străzii erau zgâriate proaspăt. Slabă consolare!

Ce să faci? Să anunţi Poliţia? Nu mi l-a găsit pe ăla care mi-a spart geamul data trecută, aşa cum nu i-a găsit nici pe ceilalţi dinaintea lui, care şi-au făcut de lucru cu maşinile mele. Şi dacă îi găsesc, ce să le facă? Avere n-au, venituri n-au, doar să-i bage în puşcărie, dacă fapta e mai gravă. Şi să speri că n-o să afle niciodată cine i-a reclamat.

N-am plâns aşa de rău ca data trecută, când mi-a „rezolvat” portiera din dreapta. Sunt, oarecum, călit.

Poate fără legătură cu asta, mi-am amintit că acum vreo două zile, după ce am parcat maşina pe trotuar, a venit un băiat la mine: „Dom’le, te rog eu, nu mai parca maşina sub copaci!” Mă gândeam că i-am locul din greşeală, deşi parcarea nu e închiriată şi nici el nu părea să aibă mai mult de o bicicletă ruginită. „Dom’le, crede-mă,ştiu ce spun, lucrez la o spălătorie şi chestia asta care cade din copac strică vopseaua.” Am recunoscut că are dreptate şi i-am mulţumit, iar el mi-a propus să-mi facă un polish profesional, nu cum fac ăia la spălătorie. Am refuzat politicos, pe motiv că am şi eu un prieten cu spălătorie (n-am), care mă aşteaptă, dar n-am timp. A scos, apoi, argumentul suprem: „Măcar doi lei, nu pentru mine, pentru lapte la aia mică de două luni şi jumătate”. Din nou, ghinion, că eu plătesc cu cardul (uno) şi nici nu obişnuiesc să dau bani boschetarilor aflaţi sub influenţa substanţelor chimice (secundo). Am presupus că este un locatar vremelnic al magherniţei din vecinătate, în care se adună tot felul de personaje dubioase, până când i s-o hotărî demolarea.

Este posibil să nu fie nicio legătură între cele două evenimente, dar mi-am adus aminte că am păţit ceva asemănător când mi-au zgâriat portiera din dreapta.

Adică, poate fi o reacţie psiho-socială a unor indivizi aflaţi în libertate temporară, care se răzbună pe toată lumea pentru problemele pe care le au ei.

Am încercat să-mi dau seama ce ar motiva un asemenea gest, fără să existe o provocare evidentă. Şi am creionat un profil, al celui de-abia ieşit din puşcărie, fără masă, fără casă, fără bani de cocârţ, doar cu zdrenţele de pe ei şi cu atitudinea agresiv-parşivă a celui învăţat cu mizeriile recluziunii.

Statul nu poate gestiona această problemă, nici în timpul detenţiei, nici după. În închisoare nu se schimbă în bine, ba chiar ajung specializaţi în rele, iar când ies nu primesc suficient ajutor pentru un nou început. Şi atunci că să facă? Statul mai dă nişte ajutoare, total insuficiente şi prost direcţionate, un fel de şpagă birocratică, de uns ochii opiniei publice.

Asta nu înseamnă că statul nu cheltuie cu ei. Dimpotrivă, costurile de întreţinere pentru deţinuţi le depăşesc, de multe ori, pe cele acordate uno persoane cu dificultăţi mari de sănătate. Bineînţeles că sunt bani aruncaţi pe geam, pentru că nu se întorc înapoi în niciun fel.

Aici doream să ajung. Este atâta de lucru în ţara asta, mai ales în zonele de utilitate publică, încât pedepsele lor ar putea fi comutate în muncă. Avantaje: deprinderea unui meşteşug, dar şi obişnuinţa activităţii zilnice. Ca să nu mai zic de factorul psihologic: „Cine nu muncă, nu mâncă!”.

Ştiu că sunt obiecţii, că munca obligatorie este interzisă, că nu e o măsură umanitară. Abia aştept un dobitoc din ăsta care să încerce să mă lămurească. Îi scriu cu cuiul pe maşină, cât de adânc pot eu: „Omenia mea s-a terminat atunci când mi-ai făcut rău!”