Cu ceva treburi am mers pe la M*tro, ca sa nu-i dau numele, unde am dorit sa-mi iau si un stick de memorie. Ce s-a intamplat merita povestit, cu siguranta.
La sectorul cu produse electronice de genul acesta se gasea tot timpul cineva care oferea produsele, dadea explicatii si, daca te hotarai sa cumperi, iti facea si factura. Ieri, insa, nu. Am stat pret de cateva minute asteptand sa vina angajatul de la raion, cu gandul ca nu poate fi departe, rezolva o treaba cuiva sau poate s-a dus si el, ca omu’. Am mai asteptat ceva timp, cat m-am gandit eu ca i-ar fi necesar unui om cu probleme la stomac sa ajunga la trasul fermoarului si la spalatul pe maini, dupa care am inceput a cauta imprejur, pe cineva de care sa-mi agat sperantele. Am reusit, dupa alte minute lungi, sa captez raza vizuala a duduii de la intrare (o stiti, aia care nazalizeaza cand cheama angajatul la casa 7 sau il trimite pe afara sa mai adune carucioarele) si i-am aratat prin semne ca nu e nimeni la taraba. A priceput relativ rapid, pentru ca am auzit-o rostind la microfon incantatia dedicata angajatului de la “electrice”. Inutil, pentru ca nu l-am vazut aparand, ceea ce i-am semnalat duduii cu o miscare disperata a umerilor si o mimica neajutorata de copil aflat de partea gresita a geamului de la cofetarie.
A repetat descantecul de cateva ori si a venit Angajatul! Ati fost, probabil, de multe ori, martorii acestor aparitii. Este momentul luminilor fasciculare, schimbarea sensului existentei noastre, venirea ambulantei la capataiul lui Bruce Willis, intrarea lui Hagi pe teren, primul sarut dat colegei de banca, venirea Angajatului de la electrice… (acum sunt in stare sa aberez, dar ieri povestea a fost mai lunga…).
Era un baietel cu mustacioara, subtirel, cu mina de competent, care isi rupea din favoare ca sa ne dea atentie fiecaruia dintre noi, cei multi adunati pe timpul asteptarii. Mi-a venit si mie randul si i-am cerut mica bijuterie, care, de cand asteptam, parca se transformase in aur (nu stiu daca integral sau numai carcasa). Desi doream sa fac o comparatie cu stick-ul altui producator, m-am lasat in pace, rugandu-ma in gand sa nu-mi iau teapa. Am scos repede cardul de client, cardul de debit si o rasuflare usurata cand ne-a spus ca trebuie sa mergem, pentru factura, la raionul de tigari. Va puteti inchipui un lung car alegoric, de oameni cu carucioare aflati in competitie atat intre ei cat si cu Angajatul, in ideea de a scapa mai repede de corvoada? Filmati cu incetinitorul, cred ca semanam cu defilarea scolilor de samba, atata doar ca nu zambeam.
Am ajuns la “tigari”. Surprinsa si aproape fericita domnisoara de acolo, pana s-a dumirit ce vrem de la ea. Angajatul pe asta a si mizat pentru ca deja se indepartase, dar nu suficient pentru ca Angajata si-a dat sema ca nu e ziua ei norocoasa si l-a strigat sa vina inapoi: “Ce sa fac eu cu astia?”, “Le facturezi produsele”, “Ii iei mata frumusel si mergi la casa, ca mie nu-mi merge pioesu’!”. Nu suna deloc bine. Ne-am incolonat din nou carucioarele, siderati de ce patim, intrebandu-ne daca nu cumva Ceausescu a fost avansat, acolo unde e acum si se razbuna pe noi. De data aceasta, defilarea a cuprins casele de marcat, unele erau inchise, una factura pentru ultimul client, alta astepta codul de la cucumberul cu model fantezi, in sfarsit una care parea mai libera. Pe drum unii au renuntat, astfel ca m-am pomenit al doilea la rand. Am platit factura si m-am intors in magazin, urmand sa iau ce mai aveam nevoie si am planuit de-acasa. Printre rafturi, m-am uitat si altfel si am vazut mai putini angajati, mai putini cumparatori, produsele tot cam alea, iar promotiile nu prea ochioase si mi-am pus intrebarea: “Oare nu cumva asa arata criza?” N-am gasit raspuns, insa mai stau sa cuget daca aceasta este reflexia recesiunii sau am intrat intr-o noua etapa din metoda romaneasca de a face un lucru german sa mearga prost.
vineri, 30 ianuarie 2009
joi, 29 ianuarie 2009
marți, 27 ianuarie 2009
Au furat-o de la Becali?
Lui Becali i-au furat masina. A telefonat unor cunoscuti de-ai sai si masina s-a intors in batatura palatului, desi primise deja numerele nemtesti care s-o transforme in bani. Apoi, satisfacut si usor amuzat de aceasta intamplare, a spus presei povestea, de parca ar fi fost un dialog banal cu Banel.
Departe de mine pasiunea pentru glorioasa existenta a lui Gigi Becali. Nu sunt interesat, ba chiar nu ma consider demn sa iau la cunostinta despre eroicele fapte ale domniei sale. Cu toate acestea spuse, n-am apucat sa schimb canalul TV inainte sa ma surprinda povestea. Desigur, Becali este un mare creator de declaratii si gesturi spectaculoase. Multe dintre ele produc doar painea zilnica a jurnalistilor de vodevil. Putine se transforma in fapte grave, cum ar fi schimburile de terenuri cu statul si valizele cu bani pentru fotbalisti.
Stiu, la fel ca multa lume, ca apucaturile mafiote sunt printre cele mai profitabile activitati economice in patria strabuna. Magnatii, de regula, evita sa discute despre legaturile lor cu mafia, fiind mai interesati sa epateze cu scandaluri amoroase sau cu polemici prefabricate. Mai putin cu povesti descrise in Codul Penal. Sa nu fi stiut Becali aceasta regula de aur?
Desi pare o intamplare terminata cu happy-end, pentru urechile meseriasilor din lumea legilor, asta ar trebui sa semene cu un autodenunt. Becali spune ca ii cunoaste pe cei care se ocupa de astfel de lucruri, le cunoaste familiile. O spune cu duiosie, cu mila chiar, de parca stie ca destinul implacabil ii va lovi curand cu arma dreptatii.
Spune ca i-a sunat si i-a amenintat sa-i aduca masina inapoi. Si ei au adus-o. Poate s-au speriat de glasul lui tunator si de ironia lui muscatoare si i-au spus: „Vai, se poate nea Gigi? Nu stiam ca e a lu’ matale. Cine naiba n-are ditamai mertan de asta? Stai ca ti-l aducem inapoi. Atata ca s-au jucat copiii astia neastamparati la radio si nu mai e pe rugaciuni. Da e bun si radio Zu.”
Sau poate i-au pretins lui nea Gigi ceva pentru efortul lor, ca au recuperat-o din mainile traficantilor periculosi, tocami cand erau gata s-o treaca granita.
De cateva zile, in patria iubita este in putere o lege noua, prin care functionarii de la politie pot afla usor cine a vorbit cu cine, cand, unde si cam ce. O dezvaluire ca a lui Becali n-a pus oare in alerta niste destoinici care sa verifice tocmai asta? Sa nu stie Becali ca se poate intampla asa ceva?
El, care e convins cu indarjire ca i se asculta telefoanele incat le schimba mai des decat pe antrenori.
Imi miroase mai mult a razbunare. O polita pe care Becali o plateste hotilor de masini, care l-au deranjat cam tare. Poate ca zic unii ca pe finantator nu-l duce capul la subtilitati de astea. Sa-mi fie iertat, dar nu cred ca un asemenea imperiu se construieste punand branza la scurs.
Povestea imi aduce aminte de un banc de pe vremea primului presedinte roman.Cica, Ion a sunat la Securitate sa informeze ca vecinul Vasile are ascuns un kil de aur in fundul gradinii. Dupa doua zile, Ion suna la Vasile si intreaba: „Au fost pe la tine baietii sa-ti sape fantana?”. „Fost, multam!”. „Atunci trimite-mi-i si mie maine, ca am de scos niste cartofi.”
Departe de mine pasiunea pentru glorioasa existenta a lui Gigi Becali. Nu sunt interesat, ba chiar nu ma consider demn sa iau la cunostinta despre eroicele fapte ale domniei sale. Cu toate acestea spuse, n-am apucat sa schimb canalul TV inainte sa ma surprinda povestea. Desigur, Becali este un mare creator de declaratii si gesturi spectaculoase. Multe dintre ele produc doar painea zilnica a jurnalistilor de vodevil. Putine se transforma in fapte grave, cum ar fi schimburile de terenuri cu statul si valizele cu bani pentru fotbalisti.
Stiu, la fel ca multa lume, ca apucaturile mafiote sunt printre cele mai profitabile activitati economice in patria strabuna. Magnatii, de regula, evita sa discute despre legaturile lor cu mafia, fiind mai interesati sa epateze cu scandaluri amoroase sau cu polemici prefabricate. Mai putin cu povesti descrise in Codul Penal. Sa nu fi stiut Becali aceasta regula de aur?
Desi pare o intamplare terminata cu happy-end, pentru urechile meseriasilor din lumea legilor, asta ar trebui sa semene cu un autodenunt. Becali spune ca ii cunoaste pe cei care se ocupa de astfel de lucruri, le cunoaste familiile. O spune cu duiosie, cu mila chiar, de parca stie ca destinul implacabil ii va lovi curand cu arma dreptatii.
Spune ca i-a sunat si i-a amenintat sa-i aduca masina inapoi. Si ei au adus-o. Poate s-au speriat de glasul lui tunator si de ironia lui muscatoare si i-au spus: „Vai, se poate nea Gigi? Nu stiam ca e a lu’ matale. Cine naiba n-are ditamai mertan de asta? Stai ca ti-l aducem inapoi. Atata ca s-au jucat copiii astia neastamparati la radio si nu mai e pe rugaciuni. Da e bun si radio Zu.”
Sau poate i-au pretins lui nea Gigi ceva pentru efortul lor, ca au recuperat-o din mainile traficantilor periculosi, tocami cand erau gata s-o treaca granita.
De cateva zile, in patria iubita este in putere o lege noua, prin care functionarii de la politie pot afla usor cine a vorbit cu cine, cand, unde si cam ce. O dezvaluire ca a lui Becali n-a pus oare in alerta niste destoinici care sa verifice tocmai asta? Sa nu stie Becali ca se poate intampla asa ceva?
El, care e convins cu indarjire ca i se asculta telefoanele incat le schimba mai des decat pe antrenori.
Imi miroase mai mult a razbunare. O polita pe care Becali o plateste hotilor de masini, care l-au deranjat cam tare. Poate ca zic unii ca pe finantator nu-l duce capul la subtilitati de astea. Sa-mi fie iertat, dar nu cred ca un asemenea imperiu se construieste punand branza la scurs.
Povestea imi aduce aminte de un banc de pe vremea primului presedinte roman.Cica, Ion a sunat la Securitate sa informeze ca vecinul Vasile are ascuns un kil de aur in fundul gradinii. Dupa doua zile, Ion suna la Vasile si intreaba: „Au fost pe la tine baietii sa-ti sape fantana?”. „Fost, multam!”. „Atunci trimite-mi-i si mie maine, ca am de scos niste cartofi.”
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Trebuie neaparat sa merg la Focsani
A spus domnul presedinte ca la Focsani spiritul Unirii traieste inca, si nu numai ca traieste, dar este si foarte viu. Cred ca e vorba de o performanta aproape mistica, chiar si pentru Marea Unire, nu numai pentru cea de acum 150 de ani.
marți, 20 ianuarie 2009
Politica intre amicii si inamicii PSD
Romania politica se imparte, de aproape 20 de ani, intre PSD (sub toate denumirile sub care a functionat) si adversarii sai. In `90 si `92 poporul se aduna strans-unit-in-jurul partidului lui Iliescu speriat de thriller-ul propagandistic cu mosieri, drogati si spioni pusi pe talharit/siluit biata tarisoara. In `96 revansa a venit din partea largii coalitii CDR-PNL-PD care, in afara minciunii idioate „Contractul de 100 de zile”, care urma sa fie pusa la cale de „cei 15.000 de specialisti”, nu a furnizat decat scandal de-a lungul intregului mandat. Atunci poporul a votat impotriva PSD, nu pentru marile idei de democratizare si bunastare economica din oferta dreptei. S-a si vazut dealtfel, in 2000, cand romanii, dezamagiti de performantele politicienilor de dreapta, s-au mobilizat pentru sustinerea revenirii lui Iliescu. Bascularea politica din 2004 s-a datorat, din nou, campaniei anti-PSD. Alianta DA ii ardea pe corupti (adica PSD), emigra in Congo (daca nu s-ar fi ales Basescu) si oprea afacerile oneroase de la RAFO, autostrada Bechtel, contractul EADS etc. Inutil sa reamintesc ca niciunul dintre aceste subiecte de campanie nu s-a transformat in cercetare penala, ca sa nu mai vorbim de condamnare. In plus, au aparut caltabosi, biletele, scandaluri si un munte inalt de incompetenta cu paduri de nesimtire. Din nou, votul impotriva PSD si-a spus cuvantul. Poate ca acest partid avea nevoie de corectii care sa-l aduca pe sinele normalitatii, dar romanii au fost din nou pacaliti sa voteze impotriva cuiva si nu in favoarea interesului lor, cum ar fi fost normal. Scurta istorie se apropie de final caci, iata, 2008, la capatul a doua campanii in care PSD a intrat „la cutite” cu PD-L, in care electoratul a ajuns la batai de strada intre simpatizantii celor doi adversari, s-a produs marea minune. Romanii, cu mainile inclestate unii in beregatele celorlalti, au constatat cu surprindere, umilinta, si dezgust ca dusmanii de moarte de ieri sunt fratii de cruce de astazi.
Unde vreau sa duca acest rationament? Indiferent de anul alegerilor, stalpul pe care s-au catarat partidele dreptei (PNTCD, PNL, CDR, PAC, UFD si tot neamul lor cel adormit) s-a chemat PSD. Uneori au castigat, alteori au pierdut. Este clar, insa, ca nici in 2008 dreapta nu a ajuns la maturitatea necesara pentru a-si asuma responsabilitati in nume propriu. Nu a fost capabila sa enunte oferte de genul: „Putem si vom face asta si asta, cu urmatoarele etape”, ci a continuat campania de injuraturi si acuzatii la adresa PSD. S-a vazut imediat dupa alegeri, la facerea guvernului ca, in fata marilor probleme care vor aparea in suita crizei, partidul prezidential nu-si poate asuma riscuri de unul singur.
Chiar si asa, este o premiera absoluta in politica noua, cand PSD convietuieste la guvernare cu principalul sau adversar politic. Poate fi un semnal care sa spuna politicienilor ca vremurile politicii diletante s-au dus si dezbaterea de carciuma trebuie sa lase loc competitiei corecte, fara patima, in care se bat cifrele si strategiile. Ar putea insemna chiar inceputul confruntarii reale intre fortele stabile ale stangii si dreptei politice. Adica ar putea disparea ordonantele care interzic cumulul pensiei cu salariul.
Unde vreau sa duca acest rationament? Indiferent de anul alegerilor, stalpul pe care s-au catarat partidele dreptei (PNTCD, PNL, CDR, PAC, UFD si tot neamul lor cel adormit) s-a chemat PSD. Uneori au castigat, alteori au pierdut. Este clar, insa, ca nici in 2008 dreapta nu a ajuns la maturitatea necesara pentru a-si asuma responsabilitati in nume propriu. Nu a fost capabila sa enunte oferte de genul: „Putem si vom face asta si asta, cu urmatoarele etape”, ci a continuat campania de injuraturi si acuzatii la adresa PSD. S-a vazut imediat dupa alegeri, la facerea guvernului ca, in fata marilor probleme care vor aparea in suita crizei, partidul prezidential nu-si poate asuma riscuri de unul singur.
Chiar si asa, este o premiera absoluta in politica noua, cand PSD convietuieste la guvernare cu principalul sau adversar politic. Poate fi un semnal care sa spuna politicienilor ca vremurile politicii diletante s-au dus si dezbaterea de carciuma trebuie sa lase loc competitiei corecte, fara patima, in care se bat cifrele si strategiile. Ar putea insemna chiar inceputul confruntarii reale intre fortele stabile ale stangii si dreptei politice. Adica ar putea disparea ordonantele care interzic cumulul pensiei cu salariul.
vineri, 16 ianuarie 2009
joi, 15 ianuarie 2009
Inainte si dupa numirea in functie
Inainte
- Sa-mi spui, draga, daca te pot ajuta cu ceva. Stii ca eu am fost prietenul tau intotdeauna? Nu te-am ajutat cu problema aia? Dar pot face mai mult. Ce zici, nu pui o vorba buna la... sa ma numeasca sef de directie/societate comerciala/inspectorat? Ca m-am saturat de persecutiile astea pe care mi le face seful asta politic. Cat mai dureaza pana-l trimite acasa, ca a furat destul? Nu v-am spus pana acum ce facea pe aici si cum se purta si cine lua spagile in numele lui, pentru ca n-am vrut sa incarc partidul cu problemele mele.
- Am auzit ca vor sa-l numeasca pe ala director. Stiu ca suntem in acelasi partid, dar numai prostii face. E o greseala sa-l puna Seful acolo. Poate vorbesti tu cu el sa opresti chestia asta din timp. Nu ca zic eu ca sunt mai bun ca el, dar toata lumea o recunoaste. Ce a aparut in ziar a fost o minciuna, le-am demonstrat cu creionul pe hartie. Si-au cerut scuze si directorul si redactorul-sef. Averea mea e la vedere si nu am luat nimic de la nimeni.
- Nu vrei sa iesim la o cafea? Stiu ca nu prea am vorbit pana acum, ca nu prea ne cunoastem, dar cat o sa mai amanam? Despre ce as vrea sa vorbim: poate imi faci o intrare la Seful, sa-i explic ideile mele, in legatura cu reorganizarea directiei. Am niste idei foarte bune si, daca ma ajuti, ai si tu ceva acolo. Nu, nu ma refuza, eu tot timpul am platit corect pe cei care m-au ajutat. Oricine are nevoie de cate ceva.
Dupa
- Cum ziceai ca te cheama? Ce problema ai? Lasa numarul la secretara si te cauta cineva de la mine. Am o gramada de treaba si nu ma pot ocupa de toti. Stiu ca suntem colegi la partid, dar eu am dat concurs, n-am fost numit politic. Pe viitor as vrea sa nu mai existe interventii de astea, politice.
- Multumesc pentru felicitari, dar nu e chiar ce-mi doream. Ma gandeam ca e mai bine, dar... in conditiile astea... Oare Seful nu-si da seama ca valoarea mea e mai mare? Nici nu credeam ca n-o sa ma propuna macar secretar de stat. Am auzit ca, de fapt, cineva de langa el l-a sustinut pe celalalt. Nu zic ca tu ai facut asta, dar stii cum vorbeste lumea.
- Ce vrei sa faaac?! Pai tu stii ce inseamna sa-ti dau tie aia? Sunt oameni grei care ma suna de la Bucuresti sa le dau lor. Stiu ca asa zice legea, dar eu nu semnez, asa – oricum. Trebuie sa vad cu atentie ce e acolo, iar leafa nu e mare aici. Nu e mare deloc. Cum sa fac si eu un ban in plus? Cand ai vreo idee mai da-mi un telefon.
Aceste discutii nu au avut loc niciodata, indiferent ce partid a venit la putere.
- Sa-mi spui, draga, daca te pot ajuta cu ceva. Stii ca eu am fost prietenul tau intotdeauna? Nu te-am ajutat cu problema aia? Dar pot face mai mult. Ce zici, nu pui o vorba buna la... sa ma numeasca sef de directie/societate comerciala/inspectorat? Ca m-am saturat de persecutiile astea pe care mi le face seful asta politic. Cat mai dureaza pana-l trimite acasa, ca a furat destul? Nu v-am spus pana acum ce facea pe aici si cum se purta si cine lua spagile in numele lui, pentru ca n-am vrut sa incarc partidul cu problemele mele.
- Am auzit ca vor sa-l numeasca pe ala director. Stiu ca suntem in acelasi partid, dar numai prostii face. E o greseala sa-l puna Seful acolo. Poate vorbesti tu cu el sa opresti chestia asta din timp. Nu ca zic eu ca sunt mai bun ca el, dar toata lumea o recunoaste. Ce a aparut in ziar a fost o minciuna, le-am demonstrat cu creionul pe hartie. Si-au cerut scuze si directorul si redactorul-sef. Averea mea e la vedere si nu am luat nimic de la nimeni.
- Nu vrei sa iesim la o cafea? Stiu ca nu prea am vorbit pana acum, ca nu prea ne cunoastem, dar cat o sa mai amanam? Despre ce as vrea sa vorbim: poate imi faci o intrare la Seful, sa-i explic ideile mele, in legatura cu reorganizarea directiei. Am niste idei foarte bune si, daca ma ajuti, ai si tu ceva acolo. Nu, nu ma refuza, eu tot timpul am platit corect pe cei care m-au ajutat. Oricine are nevoie de cate ceva.
Dupa
- Cum ziceai ca te cheama? Ce problema ai? Lasa numarul la secretara si te cauta cineva de la mine. Am o gramada de treaba si nu ma pot ocupa de toti. Stiu ca suntem colegi la partid, dar eu am dat concurs, n-am fost numit politic. Pe viitor as vrea sa nu mai existe interventii de astea, politice.
- Multumesc pentru felicitari, dar nu e chiar ce-mi doream. Ma gandeam ca e mai bine, dar... in conditiile astea... Oare Seful nu-si da seama ca valoarea mea e mai mare? Nici nu credeam ca n-o sa ma propuna macar secretar de stat. Am auzit ca, de fapt, cineva de langa el l-a sustinut pe celalalt. Nu zic ca tu ai facut asta, dar stii cum vorbeste lumea.
- Ce vrei sa faaac?! Pai tu stii ce inseamna sa-ti dau tie aia? Sunt oameni grei care ma suna de la Bucuresti sa le dau lor. Stiu ca asa zice legea, dar eu nu semnez, asa – oricum. Trebuie sa vad cu atentie ce e acolo, iar leafa nu e mare aici. Nu e mare deloc. Cum sa fac si eu un ban in plus? Cand ai vreo idee mai da-mi un telefon.
Aceste discutii nu au avut loc niciodata, indiferent ce partid a venit la putere.
joi, 8 ianuarie 2009
miercuri, 7 ianuarie 2009
Trecerea cu pietoni
Ironia soartei face ca, acum un an, Ludovic Orban sa fi fost acuzat de producerea unui accident cu victima, in urma pierderii controlului asupra volanului. Presa a sarit, in buna traditie nationala, cu ghearele si copitele pe fostul ministru, exploatand la maximum subiectul, in defavoarea liberalului. De ce a plecat de la locul accidentului, de ce a mutat masinile inainte de venirea politiei, de ce a scos numerele de inmatriculare, cum s-a lovit oglinda retrovizoare din stanga, daca masina a derapat spre dreapta, cat a primit familia victimei ca fata lovita sa spuna ca a cazut pe gheata cu exact 10 minute inainte ca ministrul sa treaca pe-acolo si sa produca accident exact in acelasi loc. Ulterior, ministrul a fost gasit nevinovat, iar scandalul s-a stins, acoperit de alte bucurii romanesti care n-au lipsit pe tot parcursul anului trecut.
Nu stiu daca presa l-a judecat pe Orban doar pe baza unor informatii insuficiente, daca i-a acordat prezumtia de nevinovatie, daca i-a respectat dreptul la opinie. Inclin sa cred ca nu prea. Daca solutia parchetului este justificata, inseamna ca presa a exagerat, a judecat gresit si i-a creat un prejudiciu lui Ludovic Orban. Una din pozitiile singulare ale media a fost vocea cotidianului Ziua, condus de Sorin Rosca Stanescu, ziar care a pus la indoiala probele anchetatorilor, a facut presiuni publice impotriva acestora si a mutat dezbaterea asupra cazului in planul spionajului politic ghidat de la Cotroceni.
Personal, cred ca sunt cam mult semne de intrebare in aceasta tarasenie, iar faptul ca Orban a fost absolvit mi se pare, cu adevarat, extraordinar. Cred ca un cetatean obisnuit, care nu este ministru, nu are o pozitie politica influenta, nu este prieten cu mari oameni de presa, ar fi avut sanse considerabil mai mici sa scape basma curata in aceste imprejurari. In orice caz, la cate mi-a fost dat sa cunosc despre justitia romaneasca, am serioase indoieli asupra deciziei de a-l scoate pe Orban de sub acuzare.
La un an de la acest eveniment, povestea se repeta, intr-o anumita masura. Fiul ziaristului Sorin Rosca Stanescu, fostul deputat Mircea Stanescu este protagonistul unei povesti tragice, in care omoara un om pe trecerea de pietoni, fuge de la locul accidentului, accepta ca logodnica sa sa ia vina asupra ei, dupa care se sinucide, complicand si mai mult deslusirea cazului. Multi spun ca gestul sinucigas este o recunoastere a culpei. Altii speculeaza ca presiunea mediatica a fost insuportabila, iar Mircea Stanescu, fiul marelui jurnalist, a pierdut lupta cu presa.
Ma intreb ce s-ar fi intamplat daca acum un an Orban ar fi fost sanctionat pentru accident. Cu siguranta pedeapsa ar fi insemnat chiar inchisoare. Ar fi fost o pierdere majora nu numai pentru familia, prietenii, tabara politica a lui Orban, dar si pentru tot ceea ce inseamna treburile Ministerului Transporturilor. Nu mai vorbesc de el insusi, care ar fi trebuit sa lase confortul fotoliilor de piele pentru raceala gratiilor de tambal. A nu se crede ca doresc cuiva o asemenea nenorocire. Doamne fereste! Nici pe dusmani nu vreau sa-i vad astfel.
Nici nu stiu cum il cheama pe nenorocitul care a plecat de acasa in ziua aceea facandu-si planuri pentru restul serii, poate pentru tot restul anului, fara sa-i treaca prin minte ca va fi omorat pe trecerea de pietoni. Cred ca sunt foarte putini cei care au retinut numele victimei accidentului. Nu stiu daca i-a dat cineva anunturi de condoleante, asa cum a primit familia Stanescu. Cati nu au murit in conditii similare, lasand in urma decizii dubioase ale anchetatorilor, care i-au scos din cauza pe autorii accidentelor, potentati, magnati, smecheri cu bani si relatii.
Orban traieste, Stanescu s-a sinucis. Nu stiu daca presa si-a facut datoria. Nu stiu nici daca ziaristii sunt pregatiti pentru datoria pe care o au fata de presa.
marți, 6 ianuarie 2009
luni, 5 ianuarie 2009
Ce vrea sa faca Salavastru?
Vali Salavastru are, printre trasaturile sale politice, cateva care surprind destul de mult. Una dintre ele ar fi incapatanarea. Daca lui Vali i-a intrat o idee in cap, n-o mai scoti de-acolo pana cand nu iese singura. Este tenace, razbatator, cu pasi calculati, chiar daca urma pasilor sai seamana cu senila de buldozer. Mai are o caracteristica speciala Vali: agilitatea. Si-a cautat rost pe ramurile stufoase ale societatii, acomodandu-se rapid in orice loc, fie acesta la o regie autonoma, societate privata, societate de stat sau institutie publica.
In ce priveste crezul politic, l-am admirat deopotriva cand impartaseam impreuna valorile nestramutate ale social-democratiei de la PD, cat si atunci cand a ales dreptele nazuinte de la PNL.
Prin lentilele acestor doua calitati as privi protestul adresat de Salavastru conducerii centrale a PNL.
Este clar ca Vali Salavastru a judecat inainte de a face acest pas important. Nu se putea arunca cu fruntea inainte fara sa-si asigure variantele castigatoare. Altfel ar fi ca si cum Oajdea, suparat ca n-ar fi ajuns la guvernare, i-ar fi cerut demisia lui Emil Boc sau chiar a sefului PD-L. In paranteza fie spus, cred ca Oajdea inca se mai codeste in ce parte sa o apuce in ceea ce-i priveste pe sefii lui locali, asa ca Boc mai poate sta linistit.
Vali Salavastru acuza nepriceperea si aroganta negociatorilor PNL, care nu au reusit sa retina acest partid la guvernare, desi avea doi petitori( care se dusmaneau intre ei, dar au sfarsit descoperindu-si o duioasa, dar apriga, iubire). In plus, nici reprezentativitatea negociatorilor nu ar fi fost tocmai justificata, din cauza lui Bogdan Olteanu, fost presedinte al Camerei Deputatilor, glorios castigator al locului 3 in circumscriptia in care a candidat.
Care ar fi calea de urmat pentru PNL, in viziunea lui Vali? Fuziunea cu PD-L, pusa la cale de o echipa de negociatori competenti, care sa coaguleze dreapta unica, „intr-un mare partid de dreapta, care sa guverneze Romania ani buni de acum inainte”.
Ca sa fiu sincer, ideea trasarii hotarului politic intre doua mari entitati politice, care sa reprezinte stanga si dreapta, este un gand care are multi adepti, in mai toate segmentele sociale. S-ar simplifica mult lupta politica si cred ca s-ar responsabiliza partidele mai hotarat decat prin orice fel de vot uninominal.
Gaselnita apropierii celor doua partide a mai fost scoasa pe tapet si inainte de alegeri, atunci cand Basescu a conditionat negocierile de indepartarea grupului Tariceanu, insa raspunsul din interiorul PNL nu a fost atat de viguros in favoarea acestei propuneri, astfel ca intre timp s-a nascut, botezat si, in curand, va fi intarcat guvernul Boc.
Posibil ca, statulul de „opozitie purice de 20%” pe care l-a capatat PNL (sa ne amintim ca acelasi procentaj l-a avut si la guvernare), sa devina deranjant pentru multi capi penelisti care au afaceri cu statul, urmarite de stat sau datorii la stat. Astfel am putea asista la aparitia unei forme organizate de traseism politic, dupa modelul: „hai toti odata, nu unul cate unul”.
Vali Salavastru are toate motivele sa fie nemultumit. A pierdut alegerile in circumscriptia lui, pe baza unei legi pe care multa lume o considera proasta, sefii lui au preferat sa lase partidul in opozitie, el insusi nu stie ce sanse are sa pastreze inalta functie de la Protectia Consumatorilor, chiar daca s-a angajat prin concurs.
Intrebarea e daca Vali Salavastru va fi urmat, in demersul sau si de alti liberali, sau va ramane singur, suspendat intre un partid pe care tocmai l-a ofensat si celalalt partid, care nu i-a destinat semne de iubire. Pentru ca eu nu prea cred ca Tariceanu ar putea avea depresii post-sarbatori din cauza lui Vali Salavastru, in asa hal incat sa lase locul liber.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)