luni, 14 septembrie 2015

De ce nu e bun pescuitul sportiv și cum poate fi combătut

Îi admir pe cei care au patima pescuitului. Așa cum îi admir și pe cei care cunosc limba maori sau pe cei care se aruncă de pe poduri cu frânghia elastică. Habar n-am la ce le folosește, dar faptul că nu înțeleg unele chestii îmi provoacă admirație.
Nefiind amator de prinderea peștelui de 1 kg (20 de lei la magazin, curățat și ambalat), prin metode sportive, am participat, totuși, la câteva partide la care s-a dus buhul.
Știți cum e: stai cu ochii beliți la plută, până te dor de la acele pe care ți le trimite soarele prin contact cu luciul apei, ești atent la mișcarea senzorilor care costă de trei ori mai mult decât tot peștele pe care îl mănânci într-un an, te ferești de țânțari, tăuni, muște, apeluri telefonice („Cât ați prins? - Abia am ajuns. - Dar ați plecat de la 4! - Dar n-am nimerit balta din prima și ne-am întors. De vreo două ori...”). Dacă ești meseriaș vii cu monturile făcute de acasă, pentru toate cele patru undițe. Așa că până le arunci cârligele în apă nu-ți ia mai mult de jumătate de oră. Dacă nu te pricepi, întâi te rogi de unul sau de altul, până când ai bun-simț și te oprești ca să termine meseriașii de legat struna la mulinetă și după aia iar te rogi. Până la urmă se înduplecă câte unul (de parcă și-ar rupe jumate din moștenire) să-ți pună un cârlig în vârful aracului și te trimite la „cel mai bun loc de pescuit”, acolo unde intră vitele în apă, dar cât mai departe de locul unde s-au așezat ei.
Aici începe relaxarea, nu-ți tihnește nimic. Nici nu prinzi nimic, dar așa e mai ușor să abandonezi. Ajută și foamea, setea, soarele care te bate în cap de parcă ai pălărie de sticlă. Iar fundul pălăriei e cea mai puternică lupă făcută de ăia de la Zeiss. N-o mai lungesc, după patru ore îți dai seama că relaxarea la pescuit este mama infracțiunii de violență, cu injurii și comportament indecent în public.
Noroc că nu sunt un tip prea ambițios așa că m-am resemnat după ce am mușcat-o de câteva ori.
Dar și răzbunarea a fost dulce.
După cum știți, cea mai dietetică legumă-i porcul. Dă satisfacție și la tigaie, preparat în condiții de urgență, dar fără a fi neglijate câteva norme care țin de respectul față de animal: sosul consistent și aromat, murăturile reci și condimentate, dar și vinul roșu, sec și natural. Nu mai vorbesc de afumături, cu toate regulile lor, asortate cu ceapă roșie și țuică abia răcită.
Însă coroana imperială revine grătarului, făcut din ceafă, piept, pulpă sau ficat, tocătura sub formele sale binecuvântate - cârnați, mititei (cu adaos de oaie), dar și șoricii pentru cine preferă snacks-urile post-festin. Se asortează convenabil cu bere, vin alb trecut prin ploaia sifonului, mai ales după ce calea a fost deschisă de o tărie prin care dăinuie fructele coapte și dulci care i-au stat la baza creației.
Grătarul e treabă de mare responsabilitate, nu se dă oricui. Onorurile le face ori gazda care-și cunoaște utilajul, ori cel mai recunoscut campion la această probă. A se evita cazurile când opera ajunge pe mâna celui mai treaz din gașcă. Linia dintre desfătare și depresie e foarte subțire, chit că e șerpuită.
De ce am făcut această paranteză?
Mai țineți minte ce spuneam despre pescuit. Ca să-mi vindec sechelele sufletești lăsate de partidele de pescuit sportiv la care mi-am sacrificat somnul, banii și echilibrul mental am promovat principiul: „Să nu mâncăm ce prindem!”. Așa că am invitat marii pescari la câteva runde sălbatice de pescuit porcesc, finalizate cu fleici, șașlâc și mititei, în acompaniamentul muștarului, salatei cu ceapa, mazăre și oțet (leac rusesc), dar și poțiunilor magice pentru gresarea și oblojirea arsurilor din sufletul pântecelor. Aia a fost relaxare! Relaxare a fost și a doua zi, până când a mai ajutat puțin cafeaua amară.
Cred că e inutil să mai spun că nu mă mai invită nimeni la pescuit. Singurul care mă așteaptă cu drag este șeful bălții cu pește care mi-a declarat, inimos, că-i place cum lucrez.

miercuri, 17 iulie 2013

Iată ce-am pățit când m-am întors din concediu

Ne-am gândit că nu putem lua cățelușa cu noi în avion și ne va fi greu să avem grijă de ea cât suntem în locuri străine, astfel că ne-am gândit să-i oferim un adăpost timp de vreo 10 zile. Ce poate fi mai bun pentru Rontzy (șapte luni pe 18 iulie, Shi-Tzu alb cu galben), decât o pensiune pentru animale de companie? L-am luat pe Google la întrebări și am gasit mai multe variante. Oferte, una și una: 50 de lei pe zi – culcuș și mâncare, împreună cu afecțiunea lor sinceră. M-a cuprins invidia: pe noi ne-a costat 800 de euro o căsuță la un km de plajă, nouă persoane. Trei dormitoare, două terase, două băi, grătar și liniște în jur de puteai să asculți greierii (chiar erau și făceau ca niște vuvuzele). Adică 12,7 euro de persoană, în românește 57,14 lei pe zi de sejur.
Nu e mare diferența, nu? 50 de lei pe zi pentru câine în pensiune canină la Iași, 57 de lei pe zi pentru un om în frumusețile Toscanei. M-am gândit că nici tariful de administrare nu e de 50 de lei pe zi (cu tot cu curățenie) pe zi, ba chiar nici pe lună. Așa am ajuns să caut oferte mai ieftine. Am găsit, 20 de lei/zi la o pensiune renumită pentru dresajul câinilor. Mă gândeam că 12 zile vor fi suficiente ca să învețe să-și facă nevoile afară, deoarece scutecul pentru câini este inutil în cazul animalelor învățate să facă pe covor. Am spălat covorașul de două ori (bine de tot) și e limpede ca apa distilată că trebuie să schimbăm ceva.
Când am dus-o la „pensiune” era prea târziu să pot renunța. Într-o încăpere cu vreo 5-6 cuști din care doar una cu căței de talie mică, lătrau, urlau și se zbuciumau mastodonți ciobănești, lupi, buldogi și mai știu eu ce, de mi s-a făcut frică. În cușca celor mici, încă un Shi-Tzu și un Yorkshire terrier au luat-o în primire ca pe un deținut imberb într-o pușcărie de maximă securitate. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Dar, avionul mâine dimineață, alte treburi presante de rezolvat, așa că am căutat să mă asigur: „N-or s-o mănânce ăia?” „Stați liniștit, vor numai s-o pupe puțin”, mi-a zis șeful de-acolo, cu un zâmbet larg, de parcă știa că n-o să-mi priască plecarea.
„20 de lei pe zi, asta e, viață de câine...” mi-am făcut eu curaj și am lăsat-o scâncind. Trec peste figurile că nu erau ștampilate nu știu ce vaccinuri în carnetul ei, de parcă nu era destul de bună să doarmă pe rumegușul comun al cuștii.
Am plecat – m-am întors. Am sunat înainte, să fiu sigur că e în regulă: „vin s-o iau, se simte bine?”, „se simte bine, ce să aibă?” s-a mirat vocea. Era pregătită, în biroul oficial al pensiunii (încă tot nu cred că e un termen propriu), nu erau alți câini prin împrejurimi (lipseau mastodonții de la ora de dresaj în curte) și duhnea îngrozitor.
Ne-a mirosit circumspect, apoi și-a dat seama cine suntem (sau și-a adus aminte) și abia după aceea s-a bucurat că ne vede. Ne-am convins că e cățelușa familiei și am început preparativele de preluare: 240 de lei, fără chitanță, „s-a mai îngrășat că i-am dat numai Junior starter, ajută și la stres”, dar tot nu știa să facă afară.
Revedere emoționantă, baie cu șampon, a început să semene cu ce știam. Dar nu s-a terminat aici.
Am constatat că strănută, tușește și încearcă să expectoreze, fără succes. „Poate are ceva în gât, ce a mâncat?” Fuga cu ea la doctor. Cabinetul din Străpungere Silvestru, din zona Țigarete, pe care îl recomand cu toată convingerea. Bolnavă, injecții, supozitor, temperatură aproape de 40 Celsius. Rețetă cu siropuri și supozitoare, mai mergem și mâine la control. Nici nu mai spun cât costă.

I-am cumpărat un ham, ca să n-o mai deranjeze lesa și patru oase cu umplutură gustoasă, deși cred că ne-a iertat de la început. Probabil că va scăpa în câteva zile, dacă nu e boala aia care se vindecă în două săptămâni, dar stau și mă întreb: oare ce cred câinii despre oameni?

luni, 25 martie 2013

Convorbirile mele sunt înregistrate


Nu vă închipuiți că am căzut în plasa numărului magic de la care afli cine te ascultă. Că se ascultă telefoane este clar și evident, problema mea fiind acum nu că serviciile secrete românești trag cu urechea la ce vorbesc, ci că sunt și alții care ascultă ilegal, pe baza unor sofisticării tehnice. Dar nu despre asta vreau să scriu.
De curând mi-am instalat pe telefonul de serviciu o aplicație care îmi înregistrează toate apelurile. Orice vorbesc cu colegi, clienți, ziariști se stochează în memoria telefonului, spre aducere aminte. Așa mă păzesc să nu uit câte ceva, dar le pot arăta și altora ce le-am zis să facă și n-au făcut.
Mi se pare corect așa, pentru că este telefon de serviciu și oricine mă sună o face în chip oficial. E cam ca la serviciile cu clienții unde "mesajul poate fi înregistrat, continuarea apelului reprezentând acceptul dumneavoastră".
În mod evident, și unele declarații publice pe care le ofer pot fi confruntate. S-a mai întâmplat ca eu să spun una azi și mâine să-mi pun mâinile în cap citind ce-a apărut. Având proba la îndemână e mai ușor să lămurim ce s-a spus și de unde vin aberațiile.
Probabil unii se vor feri să mă mai sune pentru tot felul de bârfe. E bine așa! Nu mă interesează bârfele și nici bârfitorii. În rest, multă sănătate dvs. și ascultătorilor noștri!

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Gaițele - din istoria trăită a comediei românești

Spectacol magistral, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” – „Gaițele” lui Kirițescu. 
Capete de afiș: Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu, Olga Delia Mateescu și sufletul miraculos al scenei – Florina Cercel.
 A fost o operație pe inimă deschisă, cu instrumentele comediei și dramei, cu farmece veritabile, care mi-au retrăit anii copilăriei.
Felicitări tuturor actorilor, regizorului și tuturor celor care ne-au trezit spre visare! Știu că elogiile sunt neobișnuite și poate, neinteligibile, dar trebuie să vedeți ca să mă credeți.
Spectacolul a fost atât de impresionant și dătător de speranță pentru spiritul acestor vremuri, că mă tem că va sări cineva, de după colț, ca să-l distrugă. Mizez, totuși, pe însuflețirea, talentul și exemplul acestor figuri glorioase ale scenei românești, să țină piept subculturii și să ne ofere asemenea bucurii ale sufletului.


P.S. Am postat asta pe FB dar, pentru că aveam două conturi și unul l-am șters s-a dus și postarea. Am crezut nimerit să produc și eu un mic elogiu la adresa protagoniștilor. Cu asta vor rămâne, că se duc unul câte unul, așa cum s-a dus și Iurie Darie.