Nu s-ar fi putut spune că n-o iubea. Dar nici că o iubea. Pendula între regretul dragostei stinse prematur și licăriri meteorice ale duioșiei pentru amintirile pe care le aveau împreună.
Ea îl iubea. Cum să nu-l iubească dacă numai la el se gândea în orele lungi de așteptare, îngrijind de căldura căminului, însă neglijând flacăra ce pâlpâia tot mai stins în sufletul său.
Era dureros să vezi atâta nefericire, atâta uitare, atâtea frustrări mocnite sub trecerea timpului.
“Unde ai fost, bețivane? Porcule, iar ai băut toți banii? O să te omor și pe urmă dau foc la casă, împuțitule!”
“Ho, nebuno! Cu ce m-ai așteptat? Asta e mâncare? Să te boiești ca o curvă ai timp, dar să faci o sarmală nu știi, scroafo!”
“O să-ți fac la parastas, animalule! Măcar bine că n-am copii cu tine.”
“Cum să ai, nebuno, la câte avorturi ai făcut? Nici măcar nu erai fată mare când te-am luat.”
“Că era să-l aștept virgină pe prințul bogat și frumos care ești tu...”
“Aveai paișpe ani, panaramo!”
Era dureros de privit atâta tristețe, atâtea vorbe nespuse, atâta tăcere profundă, izvorâtă din tenebrele unei iubiri neobișnuite.
Fragment din romanul autobiografic “Castelul din Corsica”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu